* * *

Rușii au înnebunit de-a binelea. De altfel, fericirile neașteptate îți zdruncină totdeauna creierii. Democrația face ravagii înspăimântătoare. Nu știu ce-ar putea fi în Rusia, unde noul regim a trebuit să niveleze o întreagă serie de clase sociale. La Iași, însă, deosebirea dintre soldați și ofițeri a dispărut cu totul. Salutul superiorului s-a redus la o chestie de bunăcreștere. În primul moment, cocardele roșii apăruseră numai pe pieptul stâng al uniformelor pământii. Cu timpul, însă, ele s-au urcat până la șapcă și în prezent astupă cu totul vechea cocardă țaristă cu culorile ordinului „Sfântu Gheorghe”. Emblema democrației li s-a urcat pâna la creier, ca manifestațiile unui sifilis în faza terțiară. Cu cât soldatul este mai democrat, cu atât cocarda este mai mare. Unele ating circumferința unei străchini cazone. Altele sunt împodobite cu banderole de aceeași culoare, care atârnă pe uniforme ca dârele de sânge ale unor răni imaginare. Fiecare soldat din armata Rusiei democrate concurează parcă pentru un loc de figurant în opera Carmen. Cei mai sprinteni își iau aere de toreadori. Spiritul de imitație al celor mai simpli îi încadrează în ceata picadorilor, iar cei care nu pot pricepe încă ce înseamnă cocarda roșie, îndeplinesc, ca și mai înainte, rolul taurilor, deși, în majoritatea lor, nu sunt decât niște simpli boi.

Luptele pe front nu-i mai interesează. De altfel, bieții oameni au, poate, dreptate. Ce caută ei în România?... Cum pot cetățenii Rusiei democrate să se lupte pentru o țara oligarhică?... Emisarii de peste Prut avuseseră grijă să sosească la timp, ca să poată strica mecanismul fostelor manechine țariste. Oratorii de la Iași, ca și cei de pe front, le explicaseră ce înseamnă un soldat democrat, care, la urma urmelor, nu era decât un cetățean liber și atâta tot.

Printre aceștia, cel mai înfocat propagandist era Nicolae Damianovici!...

Nicolașa dispăruse pentru câtva timp din Iași. Domnul Aivazian era dezolat, fiindcă nu știu ce pusese tocmai la cale cu cel mai de seamă client al bodegii la „Cocostârcul de aur”. Tatiana jura că nu are nici o știre de la el. Bănuia, însă, că trebuie să fie în Rusia, unde se pregătește temelia lumii noi, pe care eu și confrații de la ziarul Marelui Cartier nu o puteam pricepe încă. Tatiana, însă, vorbea din auzite. Deocamdată, n-o interesa decât faptul că răniții din spital se împuținaseră și că alții noi nu mai soseau de pe front. De câte ori încercam să-i cunosc părerile asupra viitorului, Tatiana îmi da aproape același răspuns. Fiindcă îmi jurase, să nu se despartă niciodată de mine, căuta să mă convingă că în Rusia de mâine s-ar putea trăi mult mai convenabil decât în România betejită de război. Nicolașa avea relații în toate cercurile intelectuale din Petrograd și Moscova. În felul lui, Nicolașa era un om superior care putea juca un rol preponderent în noua Rusie, dacă, bineînțeles, s-ar fi lăsat de băutură...

Porumbiței mele de porțelan începuse să-i crească gheare de erete!...

Iată-l, însă, pe Nicolașa apărând din nou la Iași. Fusese la Chișinau, unde se pusese de acord cu „tovarășii” basarabeni asupra unor anumite chestii care interesau frontul românesc și chiar dosul frontului de la Siret până la Prut.

Dar Nicolașa este curat nebun, i s-a urcat și lui democrația la creier!...

Bine i-a spus Tatiana, că o să moară de paralizie!…