* * *

În restaurantul la „Cocostârcul de aur” se bea în cinstea primelor noastre victorii în Ardeal.

Foștii mobilizați la cenzură au cerut cu toții să fie trimiși pe front. Întâlnirea lor cu armatele aliate care au trecut Dunărea îi obsedează ca vitrina unui magazin cu decorații și alte insigne de noblețe seculară.

Sufletul rezerviștilor români îmbrăcați în stofă de Buhuși s-a înfrățit cu sufletul cruciaților de altădată, înveșmântați în fier. Eroismul, însă, cere suflet nu haină. Și suflet, slavă Domnului, avem cât motorul unui automobil de 120 HP putere!... Dacă ar fi să ni se acorde, ca pe vremea cruciadelor, câte un titlu de noblețe fiecărui candidat la eroism, pomelnicul nostru ar umple trei almanahuri Gotha. Am putea bate chiar recordul democrației rusești... În veselia noastră unanimă însă, „guelqu’un, troubla la fete”.

Toto apare ca un bolid și, din pragul ușii, strigă cât îl ține gura:

— Ați aflat noutatea cea mare?... Blebea a fost găsit azi-dimineață mort, în odaia lui...

Zgomotul încetează, ca un cântec de fonograf oprit brusc. O singură voce se ridică stridentă și totuși gravă, ca o rachetă luminoasă pe cerul unei nopți fără lună și fără stele. E vocea lui Nicolașa.

— Ha, Ha, Ha!... Ce proastă inspirație!... Tocmai acum și-a ales momentul să moară?... Dobitocul!... Știrea adusă de Toto și replica lui Nicolașa se încrucișează ca două rapiere pe teren. Impresia primului moment fusese profanată de inconștiența unui alcoolic în ultimul grad...

Oricine ar fi putut fi mortul — un spion nedovedit sau o victimă a gurilor rele — noi nu puteam uita că Laurențiu Blebea fusese prietenul nostru și că, odată cu moartea lui, murea parcă în fiecare din noi câte o părticică din visul propriei noastre tinereți: Întregirea neamului românesc!...

Visul acesta îl trăiserăm împreună. Unde, cum și când, nu avea nici o importanță. Elocvența noastră încălzise bronzul statuii lui Mihai Viteazul și cădelnița animatorilor de la ziarul Marelui Cartier tămâiase, cu prisosință și pioasă recunoștință, mormintele anonimilor de pe front. Amintirile comune măreau cortegiul funebru al celui plecat din mijlocul nostru, cu fiecare din cei care îl cunoscusem, îl iubisem sau îl urâsem. Moartea lui Blebea ne aduna parcă din nou launloc și fiindcă atâția ani de-a rândul trăiserăm nedespărțiți, datoria celor care sărbătoream înfăptuirea visului comun era să-l urmăm în mormânt sau să-l păstrăm, veșnic viu, în sufletele noastre...

Sărbătorirea primelor noastre succese în Ardeal se schimbase într-un parastas pentru odihna sufletului zbuciumat al primului român ardelean dispărut din mijlocul nostru...