* * *

Tatiana mă întreabă de ce sunt trist.

— A murit Blebea. L-au găsit azi-dimineață mort în odaia lui.

— Știam de aseară... Îmi spusese Nicolașa.

Calmul Tatianei mă împietrește locului. Numele lui Nicolașa îmi pare, de data asta, un laitmotiv funebru în intimitatea unei destăinuiri pe care n-o poate anticipa decât criminalul adevărat, încep să bănuiesc că moartea lui Blebea nu este lucru curat.

— Dar Nicolașa de unde știa?

— Nu știa că a murit. Știa numai că are să moară...

— Și cine l-a omorât?... Haide, Tatiana, spune-mi adevărat... Tu trebuie să știi tot ce s-a petrecut...

Tatiana tace. Își mișcă doar buzele și parcă vorbește cu ea singură.

— Spune-mi. Tatiana... Așa e că Blebea a fost asasinat?

— A fost pedepsit numai.

— Și pentru care vină?

— Servise la doi stăpâni deodată și pe amândoi îi înșelase deopotrivă.

— Era spionul nemților?

— Și al nemților, și al Ohranei rusești.

— De unde știi lucrurile astea?

— Mi le-a spus Nicolașa. Vă trăda și pe voi, și pe noi, și pe nemți. Înaintea intrării voastre în război, era în legătură cu amiralul Visolkin, de la Reni... Ce afla de la agenții țariști, raporta la Legația germană. În ultimul timp, trimitea la București note zilnice de ce se petrece la Iași. Fotografia de la fereastră pe toți cei care se duceau la Legația franceză... Știi de ce nu ți-au dat nemții „ausweis” ca să te întorci acasă?... Erai pus și tu pe lista lui Blebea...

Destăinuirile Tatianei mă transformaseră într-o stalactită. De-a lungul spinării, simțeam curgând parcă un fluviu care își schimbă tocmai cursul apelor. Bănuielile mele nu merseseră niciodată până acolo. Tatiana, însă, vorbea cu limpezimea unei lecturi în limba ei maternă.

— Nicolașa îl descoperise din prima zi. Pândea numai momentul să-l poată pedepsi...

— Va să zică, Nicolașa l-a omorât?...

— L-a pedepsit, nu l-a omorât...

— Dar dacă se află? Dacă se dovedește că a fost asasinat?...

— N-ai nici o teamă... Noi nu omorâm cu dovezi... De aceea a și întârziat așa de mult. Dacă nu se stingea aseară lumina electrică, putea să mai trăiască încă.

Perseverența Tatianei de a-mi da amănuntele cu lingurița, ca un medicament, mă făcuse să uit aproape numele mortului. De data asta, nu mă interesa decât felul morții lui.

— Ascultă, Tatiana. Tu îți bați joc de mine... Ce are a face lumina electrică cu moartea lui Blebea.?....

Tatiana zâmbește cu buzele împreunate, ca cicatricea unei răni vindecate demult.

— Crezi c-ai să pricepi, dacă am să-ți spun ?

— Spune-mi, mai întâi, care a fost rolul tău în această crimă?

— Nici unul.

— De unde știi, atunci, așa de bine, ce s-a petrecut?

— Fiindcă Nicolașa îmi spune tot ce face... Credeam că știi lucrul ăsta.

— Ce-i, atunci, cu lumina electrică?

— Când li s-a stins lumina, Blebea a început să înjure că a rămas pe întuneric. Nicolașa, însă, poartă cu el totdeauna o lumânare sistem Pilau. I-a oferit-o imediat și s-a grăbit să plece, după ce i-a aprins-o.

O lumânare sistem Pilau omoară pe nesimțite și fără nici o urmă...

Un sfert de ceas, ti-e de-ajuns...

— Cum, cum?... Ce fel de lumânare?...

— Pilau... Pi-la-u... N-ai citit pe Edgar Poe?... Noi cunoaștem rețeta lumânării lui Pilau, de acum cinci ani... Stearină, treizeci de grame, cianură de mercur, patru grame și acid clorhidric, trei grame... Ce-ai holbat așa ochii la mine?... Să nu afle Nicolașa că știi și tu lucrurile astea, că nu-i bine... Mai are preparate încă vreo două duzini....

— Nu, nu... Fii pe pace...

Nicolașa, însă, putea să mă amenințe și cu două sute de duzini, că eu tot nu pricepeam nimic din ce-mi spunea Tatiana. Și cu toate acestea, știam că Blebea fusese găsit mort în patul lui, că uzura electrică nu funcționase din cauza unui accident de motor și că, azi-noapte, Iașii fusese luminat numai cu lumânări. Cu ce fel de lumânare, dar, fusese asasinat Blebea? Tatiana se așază la masă și începe să-mi explice, negru pe alb:

— Vino încoa să înveți și tu. Poate ai să ai nevoie vreodată. Acidul clorhidric se găsește într-o capilară de stearină curată, care străbate lumânarea paralel cu filtrul. Pe măsură ce lumânarea arde, acidul clorhidric, venind în contact eu cianura de mercur, o transformă în clorură de mercur, iar acidul cianhidric, care se degajă, otrăvește aerul și omoară, fără deosebire, orice fel de vietate s-ar găsi în odaie: om, câine, pisică, muscă și chiar păduche de lemn. Dacă vrei să cunoști și formula chimică, iat-o: HgC2Az Ș HCI ș HgCI Ș C2AzH Ai înțeles?... Operația e foarte simplă... Nu lasă nici o urmă și nu deșteaptă nici o bănuială. Exact la fel poți muri de apoplexie sau de ruptura unui anevrism...