* * *

Iar e noapte. În Moldova însă nopțile par mai puțin sinistre ca la București. Pe cer nu se văd decât stelele și același pătrăr de lună cu care pornisem din gara Mogoșoaia. Reflectoarele electrice au dispărut și, odată cu ele, au amuțit și bateriile antiaeriene. În clipa asta poate, la București, ele au intrat din nou în acțiune. Regret pentru cei care au rămas acolo. Statul are însă nevoie de funcționari destoinici, pentru care sacrificiul părăsirii căminului este egal cu o trimitere pe front. Și, funcționarii aceștia, călătorim în momentul de față spre Cartierul general de mâine, al celor ce trebuiesc să conducă destinele țării de la adăpost. Până atunci frontul rămâne același meridian militar, pe care împrejurările îl pot împinge chiar până la Iași.

Lașitatea noastră, dar, e relativă, sau, mai bine zis, eroismul nostru este condiționat de imposibilitatea unei alte noi retrageri.

Ajungem la Iași pe la ora zece. Orașul e luminat. Lumea umblă pe străzi fără teamă, ca în vremurile de pace. Războiul n-a ajuns încă până la Iași...

Dăm fuga la biroul de încartiruire. Șeful biroului, care este ieșean, începe să se enerveze la vederea atâtor bucureșteni. E o adevărată invazie de lăcuste. Un evacuat țipă din fundul sălii:

— Și-o să vedeți ce-au să mai vină!... Ce-i astă-seară, nu-i nimic!...

Rumoarea cucerește mulțimea autohtonă. Liniștea Iașului patriarhal amenință să se ducă la vale pe Bahlui. Zurbagiii de la Făgădău, din Dealul Spirei, Cuibul cu barză și Delea Veche sunt în stare să strice tabietul bătrânului oraș domnesc, pentru care strada Lăpușneanu, Păcurarii și Sărăria fac mai mult decât zece capitale ale României launloc. Moldovenii, și în special ieșenii, au ceva din pitorescul naivității grave a francezilor din sud. Poate fiindcă la Iași miroase a usturoi ca și pe întreaga coastă a Mediteranei, de la Perpignan până la Villefranche. Reflecțiile câtorva bătrâni ieșeni îmi amintesc raționamentul francezului din Marsilia: Si Paris avait une Cannebiere, il serait une petite Marseille.

Adevărul era că Iașul nu cunoscuse încă războiul propriu-zis. Din clipa aceea însă, proiectilele de pe front începuseră să se spargă în timpanele celor adunați în jurul statuii lui Cuza-Vodă. Războiul pentru întregirea neamului românesc abia acum începea și în vechea capitală a Moldovei.

Doamna Jenny colonel Vasilescu căpătă bilet de cartiruire în strada Muzelor, peste drum de spitalul Sfântul Spiridon, iar eu, în strada Lozonski, lângă seminarul Veniamin Costache: Fără să fie ideală, odaia mea prezintă marele avantaj de a nu avea proprietăreasă. Proprietarul e văduv, fără copii și fără pensie de la stat. Nu e mobilizabil și nu urăște pe bucureșteni, fiindcă evacuații nu vin de plăcere și dacă statul găsește cu cale să-i aducă la Iași, înseamnă că tot statul o să le plătească și ceva mai mult decât leafa obișnuită.

Domnul Hacik Aivazian mă primește cu brațele deschise și cu cămașa fără guler. A sfârșit tocmai masa și a gustat două, trei păhărele mai mult, dintr-un tămâios turbat. Pe vremea aceea, la Iași, masa de seară ținea până peste miezul nopții, ca mai în toate orașele patriarhale și cu respect pentru tradiție. Domnul Aivazian este mijlocitor în tot felul de afaceri urgente, secrete și rentabile: vânzări, cumpărări, ipoteci, dobânzi convenabile și vorbe bune pe drum de seară. În felul său, noul meu proprietar este un adevărat erou. Războiul nu-l înspăimântă și nu-l indispune. Războiul este o afacere ca oricare alta.

Depinde cum știi s-o învârtești. Și domnul Aivazian speră s-o ducă până la capăt cu bine. Deocamdată, i-a luat pe ruși în antrepriză. Rusul înseamnă aur, nu glumă. Rubla rusească e de două ori și jumătate mai mare ca leul românesc. Și dacă știi cum să te porți cu rusul, poți transforma, fără nici o greutate, rublele în lei și leii în ruble.

Nu s-a împlinit ora de când stau de vorbă cu domnul Aivazian și suntem mai prieteni de cum am fi copilărit împreună. Comparația, însă, este exagerată, fiindcă proprietarul meu are vreo douăzeci de ani mai mult ca mine. Abia am început să mă dezmeticesc de drum și domnul Aivazian propune să mergem la cafenea. I s-a sfârșit tocmai „melanjul” său de „Moca” cu „Ceylon”, că altminteri mi-ar fi preparat dânsul o gingirlie, cum nici la Constantinopol nu se poate lua totdeauna.

Cafeneaua e la doi pași, la „Hotel Traian”. De când au început să vină bucureștenii, cafeneaua stă deschisă până la miezul nopții.

Starea de asediu este și ea un fel de Janus cu două fețe. Cu una privește dincolo de Siret, cu alta dincoace...

Prima cunoștință pe care o întâlnesc în ușa cafenelei, e Laurențiu Blebea. Regăsirea asta neașteptată ne emoționează parcă pe amândoi.

Aproape în același timp ne întrebăm unul pe altul.

— De când la Iași?

— Eu de trei zile...

— Eu picai adineaori...

— Va să zică, e adevărat ce se vorbește?... Se evacuează Bucureștii...

— Tocmai evacuare, nu... Dar, înțelegi... e vorba de funcționarii statului care nu mai pot lucra la birouri din cauza bombelor...

— Dar tu ce cauți la Iași?... În loc să-l iau eu de guler, trădătorul începuse să-mi ia el interogatoriul.

Domnul Aivazian rămăsese cu gara căscată, căutând să se apropie cât mai mult de noi și să intre în vorbă imediat ce i s-o prezenta ocazia. În momentul acela însă, nu-mi convenea să-i recomand lui Blebea pe noul meu proprietar, fiindcă, pentru spionul nemților, voiam să țin secret scopul venirii mele la Iași. Lăsai, deci, pe domnul Aivazian să-mi aprecieze educația după cum i s-ar fi părut, iar lui Blebea îi răspunsei de data asta pe un ton ceva mai ridicat.

— Eu ca eu... Am venit într-o misiune specială... Dar tu?... Te știam la București... Cu ce ocazie pe aici?...

De data asta, elocvența lui Blebea apropie de noi pe domnul Aivazian care la început aproba cu capul, iar mai târziu repeta mereu:

— Brava, domnule!... Așa este. Aveți dreptate...

Blebea vorbește zgomotos și caută să-și creeze simpatii printre necunoscuții din jurul lui.

— Eu, dragă, nu aștept ca tine să plec din București cu misiune specială, că pe mine, dacă mă apucă nemții acolo, mă curăță la sigur.

Eu nu sunt ca voi filofrancez pe comandă... Eu sunt român transilvă nean... Eu știu ce mă așteaptă, când or pune ungurii mâna pe mine. Pe voi, cel mult, o să va închidă sau o să vă trântească un picior undeva... Pe mine, însă, mă spânzură!... Cât sânge rău le-am făcut eu singur, nu le-ați făcut voi cu toții launloc... Am mirosit eu în ce ape se scaldă guvernul. Umblă să se scape de noi acum... Până aici ne omora cu dragostea. Mă mir cum se mai ține pe picioare calul lui Mihai Viteazul, de câți nebuni au călărit pe el în ultimii doi ani... Dați-i, băieți, înainte... țineți trează conștiința națională... A sunat ceasul dezrobirii fraților de peste Carpați... și acum?... Să scape cine poate?... Pardon!... Datoria guvernului e să se ocupe mai întâi de cine trebuie... Să ne scape mai întâi pe noi, că dacă se întâmplă să iasă altfel, nouă ni s-ar fi datorat libertatea fraților de dincolo, nu domnilor care o învârtesc, când albă, când neagră, după cum le convine...

Domnul Aivazian strânge mâna lui Blebea și-l asigură de toată simpatia și sprijinul său. Îi propune chiar să se mute la dânsul, dacă cumva nu e mulțumit de odaia unde stă. Blebea însă nu e patriot de „Sala Eforiei” și n-a venit la Iași numai ca să fugă de frica ungurilor. A venit să-și aranjeze intrarea în școala militară de la Botoșani. Vrea să se ducă pe front pregătit să moară ca un erou, nu ca o victimă a politicienilor fără scrupule.

Spovedania lui Blebea m-a înduioșat și pe mine. Cum l-am putut crede oare trădător, după o simplă vorbă aruncată în vânt de un șef de cabinet al unui ministru de interne?... Parcă Siguranța Generală a statului nu se poate înșela și ea!... Încep chiar să cred că în timpul neutralității noastre, presa opoziției avea perfectă dreptate. Serviciul Siguranței trebuie complet reorganizat. Așa cam se găsește, în momentul de față, nu mai poate corespunde menirii lui într-un stat cu pretenții de civilizație. Ar fi o adevărată crimă să încredințezi siguranța statului pe mâna unor astfel de oameni, care pretind că Laurențiu Blebea este spion neamț și trădător de patrie...

Sosirea mea la Iași mă dezbrăcase de tunica lui Nesus, purtată doua zile și trei nopți cu intermitența acceselor de tuse măgărească.

Laurențiu Blebea era același!... și Laurențiu Blebea era hotărât să moară pe front ca un erou, în timp ce eu aveam să mă stafidesc la cenzură… De atâta lașitate nu m-aș fi crezut niciodată capabil.