* * *

În stradă, primul cunoscut de care dau cu ochii e Nicolașa. Nu l-am mai văzut de câteva zile. Pare a-și fi uitat toate jurămintele de dragoste din noaptea când ne-a găsit Tatiana, beți morți. Îmbrăcat în manta, pare și mai înalt. Vine spre mine încruntat.

Parca e un semnalizator de gară, uitat noaptea neaprins. Calcă greoi și își mișcă mâinile ca două pendule de perete.

— Zdravstvuite, Mircea Fedorovici... Pe tine te căutam...

— Și eu vreau să te văd, Nicolae Damianovici. Mi-era dor de tine, ca de cei lăsați la București... N-ai idee ce amărât sunt, Nicolașa dragă!...

— Și eu sunt amărât, dar mie nu mi-e dor de nimeni.

— De când au căzut Bucureștii, nu știu cum... dar parcă mi s-a rupt ceva din inimă...

— Și mie mi s-a rupt ceva din inimă, dar nu de când au căzut Bucureștii.

— Ce vrei să spui, Nicolae Damianovici?

— Că ești un dobitoc!...

Violența tonului și greutatea epitetului mă puseră pe gânduri.

Bănuii la început o intrigă a domnului Aivazian. Proprietarul meu era capabil să ne joace pe amândoi, numai să-și poată face afacerile lui.

— De ce sunt dobitoc, dragă Nicolașa?... Fiindcă sunt trist ca boul când îl duci la abator?...

— Ești dobitoc fiindcă nu trebuie să fii trist.

— Ar însemna să nu fiu român adevărat!... Ne-am pierdut și capitala și jumătate din țară.

Rusul azvârli în mine cu ochii lui mari și rotunzi ca două dubloane de aur. Mă apucă apoi de bărbie, mă zgâlțâi puternic, de-mi strivi limba între dinți și frângându-mi grumazul gâtului, ca să mă poată privi în ochi drept, îmi spuse:

— Uită-te bine în ochii mei, Mircea Fedorovici... Așa... Uită-te bine și ascultă ce-am să-ți spun. Tu ești trist că ai pierdut Bucureștii, eu sunt trist că am pierdut o femeie... Ce? Bucureștii erau ai tăi?... Ce-ți pasă ție de București?... Ce o să-mi pese mie dacă s-o duce dracului Kievul, și Moscova, și Petrogradul?... Ducă-se... Mai sunt orașe în Rusia... și dacă s-or sfârși cele din Rusia, până la Vladivostok, găsești destule altele, câte vrei... Dar femeia pe care am pierdut-o, era... Nu, nu... Mircea Fedorovici... iartă-mă... Era să-ți spun o minciună... Dar eu nu mint niciodată... să știi... nici când sunt beat... ți-o jur... Nu era a mea, dar speram că odată are să fie... De astăzi înainte însă, s-a sfârșit... Am pierdut-o pe Tatiana pentru totdeauna!...

Spovedania lui Nicolașa mă schimbase, ca pe nevasta lui Loth, într-o stană de sare. Îmi plecai capul spre umăr și abia putui îngâna.

— Ai dreptate, Nicolae Damianovici... o femeie iubită face mai mult ca toate orașele din lume!... Acum înțeleg și eu de ce ești trist...

— Tu însă n-ai de ce să fii trist... dă-l dracului de București, că ăla nu era oraș... Fii cel puțin tu vesel, Mircea Fedorovici... Auzi tu ce-ți spun eu?... Fii vesel, Mircea Fedorovici... Fii vesel că Tatiana te iubește pe tine!...

Sfârșitul frazei mă asasinase ca o pastilă de acid prusic. Gura mi se încleștase pe prima vocală a alfabetului și brațele mi se răcise, ca și cum le-aș fi vârât în apele Bahluiului în ziua Bobotezei.

Abia târziu putui să-l întreb cu vocea umedă, ca și colțul pleoapelor ce mi se topeau parcă de-a lungul obrajilor:

— De unde știi lucrul ăsta, Nicolae Damianovici?

— Mi-a spus-o chiar ea, și Tatiana nu minte. Mi-a spus-o ca s-o știu și eu... Noi așa facem, când avem ceva de spus... Nu ne ascundem nimic. Suntem ca frații buni, adevărați...

— Dar eu nu știu nimic... Ți-o jur!...

— Știu că nu știi încă... D-aia ți-am și spus-o... S-o știi de la mine, nu de la ea... O femeie nu trebuie să se înjosească niciodată până acolo.

— Dar, Nicolae Damianovici, eu nu vreau să-ți fac nici un rău...

Eu nu vreau să te fac să suferi. Nu vreau să-i fiu Tatianei decât prieten... sau, mai bine, nici nu vreau s-o mai văd... îți jur că de azi înainte...

— Să nu juri, fiindcă n-ai să-ți poți ține jurământul. Și e păcat. E păcat să nu juri adevărat... Ascultă, Mircea Fedorovici... Vei face așa cum îți spun eu, fiindcă numai așa Tatiana o să fie fericită... Si, pentru fericirea Tatianei, eu mă sacrific oricând... Ai să-i spui Tatianei c-o iubești... Și-ai s-o iubești... Dar să o iubești cu adevărat... Auzi tu, Mircea Fedorovici?... Ai s-o iubești cu adevărat și n-ai s-o faci să sufere niciodată, fiindcă, altfel... Și pumnul lui Nicolae Damianovici se ridică în aer ca un ciocan de uzină, gata să cadă pe fierul înroșit în foc de pe nicovală...

— Capul tău, Mircea Fedorovici, n-o să reziste nici măcar cât Bucureștii... și-acum, să vorbim de alte lucruri...