VII Iașii, capitala României

Căderea Bucureștilor nu impresionase pe nimeni peste măsura tensiunii lui sufletești. Ea fusese așteptată cu enervarea firească a părintelui prevenit că o să-i rămână copilul repetent. Dar, atâta tot... A repeta o clasă nu înseamnă numaidecât a te sinucide. Ba, de cele mai multe ori, un an pierdut în școală, înseamnă un an mai mult câștigat în viață.

Căderea Turtucaiei, bunăoară, fusese cu adevărat o surpriză nebănuită. Dezolarea opiniei publice împrumutase pe alocuri aspecte și accente de tragedie antică. Dar cum il n’y a que le premier pas qui coute, amorul nostru propriu se șlefuise cu timpul în așa fel, că mărinimia neputinței noastre de rezistență acordase aproape în mod gratuit dușmanului mai bine de jumătate din pământul patriei. Eroismul celor de pe front devenise chiar o problemă de inconștiență mecanică...

Trenul însă pornise din gară și nu mai avea cine să-l oprească.

Mecanicul și fochiștii săriseră de pe locomotivă, în plină viteză.

Unii din ei, e drept că-și frânseseră gâtul. Dar aceștia erau numai câțiva. Pasagerii însă, care aveau să se prăpădească poate până la cel din urmă, se găseau închiși ermetic în vagoane și numărul lor era de mii, de sute de mii, de milioane, poate...

Așa e când pleci la drum. Călătoriile, e drept, că-ți completează cunoștințele. De cele mai multe ori, însă, îți descompletează bagajele și chiar trupul!...

Capitala țării era acum la Iași.

Bahluiul se umfla în... ape, de bucurie că Dâmbovița, „apă dulce”, și-a pierdut președinția consiliului de administrație al Societății de H2O națională. Ce apă parvenită și Dâmbovița asta!... întâmplătoarea ei rudenie prin alianță cu capitala îi asigurase în geografia țării o situație superioară tuturor celorlalte ape curgătoare din România. Siretul, Prutul, Argeșul, Oltul și chiar Dunărea, trebuiau să i să ploconească până la pământ și să-i recunoască celebritatea din Enciclopedia Larousse. De data asta însă, importanța Dâmboviței fusese redusă la aprecierea justă a dușmanului, care o judecase probabil după insuficiența debitului de apă și dezgustătorul ei hal de murdărie.

Iașii se răzbunau de vitregia vremurilor și evenimentelor istorice care îi răpiseră hlamida și coroana domnească, dăruite de Vodă-Lăpușneanu. E drept că bisericile Trei Ierarhi și Sfântul Nicolae, cu zidurile lor încondeiate ca o colivă, nu-și puteau ascunde păcatul de a fi cunoscut și ele pe Lecomte du Noüy. În schimb, biserica Sfântul Sava părea că propovăduiește în deșert: „Lăsați arhitecții români să vină la mine”, iar turnul Goliei mustra cu blândețe pe bucureștenii rătăciți prin curtea bisericii: „Unde vă este turnul Colței, risipitorilor de neprețuite moșteniri strămoșești?”...

Guvernul, parlamentul, ministerele, biroul cenzurii, legațiile străine, cafeneaua „Capșa”, bodega „Mircea” și Calea Victoriei, de la „Hotel Bulevard” până la Ateneu, s-au instalat la Iași. În București n-au mai rămas, probabil, decât provincialii surprinși de evenimente.

Când te muți dintr-un apartament în altul, iei cu tine și mobilele, și telefonul, și lămpile electrice, dacă le-ai instalat tu. Nimic mai natural, dar, ca Bucureștii să se mute la Iași cu tot ce-i aparținea. Noul apartament era mai strâmt, dar mai sigur. Era plin de igrasie și de ploșnițe, dar nu avea nici un fel de „Herr” doctor de la Heidelberg și nici un strateg bulgar. Fiecare se aranja după putință sau, mai bine zis, după noroc, intervenția autorităților nu putea mări cu nimic bunăvoința localnicilor. Saloanele, birourile și sufrageriile fuseseră desființate. Toate încăperile unui apartament trebuiau de acum înainte să servească numai de odăi de dormit, Iașii fusese transformat într-un vast dormitor de seminar, fiindcă dintre toți bursierii statului, seminariștii singuri obișnuiesc să se închine seara la culcare și dimineața la sculat. Seminariștii Iașilor erau bucureștenii, care, neputându-se dezmetici încă de emoția primelor zile, continuau să invoce pe Dumnezeu și pe Maica Domnului, la fiecare pas, măsurat în ritmul unei procesiuni religioase, de-a lungul străzilor supraîncărcate de atâtea ornamente inutile. Era ca și cum s-ar fi căutat mijlocul să transporți cu o singură roabă, dintr-o singură dată, o întreagă claie de fân.

Alimentele începuseră să se împuțineze. Aprovizionarea devenea tot mai anevoioasă. Speculatorii își frecau mâinile de bucurie și domnul Aivazian pleda pentru valorificarea momentului oportun.

— Acu-i acu!... îmi explica dânsul cu voluptatea pisicii care a descoperit ascunzătoarea șoarecelui flămând. Cine nu știe să profite la timp, s-a curățat. Așa ocazie, mai rar... Dumneata știi cum a făcut milioanele Rothschild? Eu îl ascultam fără să-l pot pricepe. Lașitatea mea se generalizase până și asupra perspectivelor îmbunătățirii sigure a stării mele materiale.

Deși banale și lipsite de orice spirit inventiv, planurile domnului Aivazian erau totuși grandioase. Câteva zile oscilase între o ”Casă de schimb” și un restaurant popular. La început, aureola zarafului întunecase tichia albă a birtașului. Într-o seară, însă, mă anunță triumfător:

— Știi, că m-am hotărât... Tot mai bine e un restaurant. Am și aranjat. O să fie o bodegă de lux, dar cu prețuri rezonabile, numai pentru persoane de seamă... așa, intelectuali ca dumneata... Vin și secărică o să fie din belșug. D-astea nu duc grijă, în privința mâncării, însă, clienții o să se cam mulțumească cu ce s-o găsi... O să am iahnie de cartofi, de fasole, de linte și tot felul de zarzavaturi... M-am aprovizionat pentru toată iarna. Din când în când, o să fie și carne... fripturi reci mai ales... Astea au mare căutare la băutură. Pentru cunoscuți însă, ca dumneata, ca altul, o să se găsească din când în când și câte o pasăre, iepure, pește de la Galați... Am eu grijă de oamenii mei!... N-o să duceți nici o lipsă... O să vedeți... O să coc dovleac în fiecare zi... Ăsta e bun pentru stomac. Apoi, joia și duminica o să fac iaurt... și dacă vad că are cătare, introduc și orezul cu lapte... Ce zici.?... Așa e că am nimerit-o?...

— Excelentă afacere!...

— Duminică îi facem inaugurarea.

— Și unde ai găsit localul?

— În strada Brătianu... Era dugheana unui ramagiu, unul d’ ăia care încadrează fotografii... Cine dracul o să-i mai cumpere lui fleacuri de astea, pe vreme de război !… I-am dat trei mii de lei și l-am scos din prăvălie și din odaia din fund. Bucătărie am găsit în curte.

Mă mai costă și aia cinci mii de lei pe an. Am luat-o însă cu pivnița de lemne a proprietarului. Mucegăia degeaba, ținea pirostriile și cazanul de rufe în ea. Lemnele o să și le pună în curte sau pe sală, că are loc destul... Slavă Domnului!... E casă veche, spațioasă, zidită din belșug, nu glumă...

— Bravo, nene Aivaziane... să fie într-un ceas bun!...

— Să dea Dumnezeu!... Dar, vorba e... Vreau să-i pun și o firmă... știi, așa ca pentru bucureșteni... pentru lume subțire... Ce zici dumneata?...

La „Mielul alb” sau la „Mielul de aur”? Strâmbai din nas.

— „Mielul alb” prea e banal... și, la urma urmelor, de ce să-ți minți clienții?... Parcă ai să poți să le dai vreodată miel?...

Domnul Aivazian căzu pe gânduri.

— De!... Asta cam așa e...

— Parcă „Mielul de aur” ar fi mai potrivit... Dacă n-o fi mielul tocmai miel, dar ceva aur poate să iasă din afacerea asta!...

— Ai dreptate... „Mielul de aur” e mai nimerit...

— Dar dacă vrei ceva cu adevărat simbolic, ceva, cum zici dumneata, pentru lumea subțire, eu ți-aș propune să-i zici: la „Cocostârcul de aur”… știi că rândunelele, berzele și cocostârcii sunt simbolul căldurii, luminii, tinereții, fericirii... tot ce vrei... adică simbolul unor vremi mai bune...

Domnul Aivazian mă fură șiret pe sub gene, de teamă să nu-mi bat joc de el.

— Crezi c-ar merge la „Rândunica de aur”?

— N-ar fi rău... Dar rândunica prea e mică. Cât aur poate să intre într-o rândunică?... Nimica tot... Pe câtă vreme, cocostârcul... e altceva...

Ia gândește-te dumneata... Un cocostârc de aur, înseamnă câteva milioane!...

— Bun. Să fie atunci cum zici dumneata, îi pun firma la „Cocostârcul de aur”.

— Și Dumnezeu, nene Aivaziene, fii sigur că o să-ți poarte de grijă, ca și cocostârcilor pe care îi gonește toamna și-i aduce înapoi primăvara...

Iată-mă și nașul bodegii domnului Aivazian. Situația mea la Iași este de-acum consolidată. Mi-am asigurat casa, masa și concursul nelimitat al unui viitor erou al zilei.

Paralel cu marele război european, domnul Aivazian este hotărât să intre și el în război cu înfometații de la Iași. Aviz clienților de mâine ai bodegii la „Cocostârcul de aur”.