* * *

De două zile aștept cu geamantanele făcute, gata să-mi iau adio de la domnul Aivazian, Nicolașa și Tatiana, la primul ordin de plecare.

De două zile, din sufletul meu, ca dintr-un trunchi de stejar, cresc parcă două crăci în direcții opuse, dar deopotrivă de asemănătoare la coajă și la sevă. Una se îndreaptă spre Prut, spre necunoscut, și-atâta tot... Alta se îndreaptă peste Siret, spre București și mai departe chiar, spre Olt, spre cuibul copilăriei mele distrus de dușman și spre crucile sărace de lemn cioplit sub care ai mei se odihnesc de veci, sub cerul și în vecinătatea caselor noastre strămoșești... De două zile aștept cu nerăbdare să-mi citesc singur sentința expatrierii. Peste Prut sau peste Siret, este același lucru. România nu mai există nici de o parte, nici de alta. Răsfoiesc calendarul, mă uit pe hartă, și îmi ridic ochii spre cer, doar voi putea găsi undeva un mucenic, un Bethleem sau vreo stea cu care să-mi pot înfrăți lașitatea de a trăi, nu știu unde, pentru ce și pentru cine... De două zile, parcă este noapte continuă...

Iată, însă, că cineva a aruncat o vorbă în vânt... Și vorba asta nu este mai mare ca un bob de grâu sau de porumb... Și bobul a căzut undeva pe câmp și, ca o adevărată minune, a început să încolțească în sufletul celor care până atunci trecuseră cu picioarele peste el...

Victorie!...

Armata română continuă să reziste. Armata dușmană a început să se retragă...

Comunicatele noastre sunt clare. Dar cine mai are încredere în comunicatele de la Iași? Comunicatele dușmane, însă, confirmă și ele victoria românească...

De la începutul războiului, aceasta este prima zi în care lașitatea mea se înveșmântă în odăjdii sacerdotale... Aproape nu mi-o mai recunosc.

Eu, însă, o împiedic să arate mulțimii podoabele ce-ar putea-o înstrăina de sufletul meu...

De la începutul războiului, aceasta este prima zi în care mi-e rușine parcă să dau ochii cu lumea!...