X La început era cuvântul...

Toată lumea și-a pierdut capul. Sfântul Denis cel puțin rămăsese cu el în palme. Dar sfinții anonimi de la Iași n-avuseseră nici măcar prezența de spirit a primului episcop al Parisului. Capetele noastre se rostogoliseră ca niște bolovani în prăpastie... Dacă s-ar fi strâns launloc toate miresele de pe lume, a doua zi după noaptea nunții, spectacolul ar fi fost, probabil, mult mai decent decât al războinicilor de la Iași, amenințați să-și piardă, în fine, și târzia lor virginitate.

De câteva zile, nemții atacă cu furie frontul de pe Siret, intenția dușmanului este să ne întoarcă flancul stâng, să pătrundă în sudul Basarabiei, să ne taie legătura cu Odesa și să ne prindă ca pe o muscă în palmele Carpaților și Prutului. Nu știu cum s-ar putea opera această mișcare strategică, deși specialiștii de la ziarul Marelui Cartier ne dau explicații suficiente pentru ca articolele noastre să nu pară, celor de pe front, anecdote traduse din limba chineză. La Iași, însă, panica produsă de ofensiva dușmană a luat proporția holerei, la Hamburg, sau a cutremurului de pământ de la Messina.

Românii rezistă fiindcă, de data asta, întâmplător, au cu ce să reziste.

Parte din materialul de război trimis din Franța și Anglia a sosit la timp, pentru a ne putea fi și el de folos. Frontul, însă, nu este ocupat numai de români. Ba, ceva mai mult, deși pe hartă poartă numele de „frontul român”, grosul lui este format de ruși.

De când s-a democratizat, însă, armata rusă a devenit mai protocolară ca o recepție la Palatul de iarnă al fostului țar. Nu mai admite decât opt ore de... luptă, pe zi, iar, în caz de atac, anunțarea lui cu cel puțin trei zile înainte. Nu mai vorbesc de tratativele cu diferiții comisari ai poporului și de dreptul de „veto” al sovietelor care, în ultimul timp, s-au înmulțit în așa fel, că aproape fiecare soldat rus a devenit o entitate militară, socială și națională.

Sub regimul țarist, rușii nu se bătuseră, fiindcă nu le sosise încă ordinul de la Petrograd. Sub regimul republican e drept că ordinele soseau zilnic, dar libertatea voinței individuale trebuia respectată înaintea angajamentelor anterioare, luate fără consultarea și prealabila aprobare a poporului.

De îndată ce artileria dușmană începea bombardamentul, trupele rusești părăseau pozițiile expuse și se retrăgeau acolo unde se credeau mai la adăpost. Majoritatea lor, însă, întrebuința o tactică și mai avansată. Părăsea armele pur și simplu și venea la Iași ca să se plângă marelui soviet al armatei de sud de mizeriile unor anume generali prea bătrâni, care nu puteau înțelege rostul unei armate democrate.

Până să vină românii să ocupe pozițiile părăsite, nemții se instalau în ele ca într-un compartiment gol de drum de fier și cadrilul începea iar, parcă tot cu figura schimbului de... dame. Și azi așa, mâine așa, până ce, într-o bună zi, exasperarea comandanț ilor români atinse limita extremă a frăției de arme și câteva companii românești trecură prin mitraliere o întreagă divizie rusă, ce fugea de pe front numai cu căruțele de alimente.

De data asta, dar, trebuia să ne batem și cu nemții, și cu rușii.

Rezultatul final nu era greu de ghicit. Frontul românesc nu mai putea rezista multa vreme. Odată spart însă, ultima fâșie de pământ din România liberă dispărea și ea... Ce era, dar, de făcut? Noi, ca noi... Făceam parte din cadrele armatei și, în ultimul moment, s-ar fi putut găsi în depozitele Iașului câte o uniformă de gradat și pentru civilii mobilizați la ziarul Marelui Cartier. Eventuala noastră situație de prizonieri începuse chiar să ne surâdă. A cădea prizonier, nu însemna, numaidecât, a fi laș. Câți eroi de pe front nu fuseseră făcuți prizonieri fiindcă, în toiul luptei, își pierduseră revolverul sau întrebuințaseră până chiar și ultimul glonț cu care trebuiau să-și zboare creierii!...

Publiciștii români puteau fi, deci, mândri că luptaseră până la ultimul strop de cerneală!... Nemții n-aveau decât să vină la Iași. Ne-ar fi găsit pe toți la posturile noastre de onoare, drapați în toga misiunii naționale, ca niște senatori romani, gata să azvârlim cu călimara în cap primului barbar care ar fi îndrăznit să ne atingă...

Persoana noastră, însă, nu reprezenta decât o cantitate neglijabilă din prestigiul țării. Dar parlamentul?... Dar guvernul?... Dar regele?...

Ce era de făcut cu aceste trei elemente constitutive ale suveranității naționale?...

E drept că pentru parlamentari se găsise o soluție mai dinainte.

Majoritatea deputaților și senatorilor plecase în concediu nelimitat, să-și facă vilegiatura prin Suedia, Norvegia, Danemarca, Anglia și Franța. Mai rămânea, deci, guvernul și regele. De altfel, cineva trebuia să mai rămână și cu noi la Iași, până în ultimul moment, când avea să se hotărască soarta României ce aștepta, ca și micul Isaac, să fie urcată pe rugul sacrificiului biblic. În redacția noastră se vorbea de soluția dată de unul dintre miniștri.

Armata se va retrage de pe front și va forma în jurul Iașilor un triunghi strategic, botezat „Triunghiul morții”. În mijlocul lui, regele, guvernul și ultimii demnitari ai statului aveau să repete gestul strămoșului Decebal și al ultimilor ostași din Sarmisegetuza, sau — pentru înțelesul celor care nu cunosc bine istoria neamului — aveau să-și aștepte sfârșitul, ca echipajul unui vapor englez ce se cufundă cu pavilionul național arborat pe puntea de comandă, strigând în cor: God save the King.

Noi trebuia să strigam, bineînțeles, „Trăiască regele” și poate chiar „Trăiască România Mare!”...

Alții, însă, mai în curent cu cele ce se puneau la cale în cercurile conducătoare, afirmau că s-a hotărât retragerea generală, peste Prut, peste Nistru, peste Nipru, peste Don, și peste munții Caucaz, până în Mesopotamia, unde trebuia să facem o joncțiune strategică cu trupele engleze. Ajunși pe Tigru și Eufrat, soldații români aveau să-și croiască drum prin Asia Mică până la Dardanele sau să fie îmbarcați în golful Persic, pentru alte fronturi desemnate de comandamentul suprem al armatelor aliate. Lucrul acesta n-ar fi imposibil, deoarece aceeași operație militară fusese aplicată și resturilor armatei sârbești, cu doi ani în urmă.

Mărturisesc că o a doua soluție mă încânta mai mult decât „Triunghiul morții”. Ea mi-ar fi dat prilejul să călătoresc gratuit în Orientul care mă obseda încă din copilărie și, poate, cine știe, m-ar fi apropiat de Homer, cu poema pe care aveam de gând s-o scriu după încheierea păcii.

Dar, pesemne, scriitorilor români nu le fusese dată încă mângâierea unei opere trăită cu adevărat. Ce scrisesem până atunci, atât cât eu și ceilalți confrați, nu fusese decât minciuni. Minciuna ne îmbătase, minciuna ne adormise, minciuna ne mângâiase în vis și tot minciuna ne deșteptase din somn. Naționalizasem minciuna ca o societate pe acțiuni din care eliminasem, încetul cu încetul, întregul capital străin.

Adevărul fusese decretat ca dăunător intereselor superioare ale statului. Și fiindcă statul se topise ca o lumânare de seu în celula unui condamnat la moarte, unde am fi mai putut regăsi voluptatea adevărului decât pe ruinele Ninivei și Babilonului?...