II Secretele șefului de cabinet

Toto Radian, unul din șefii de cabinet ai ministruluii de interne, îmi este prieten. De la el știu tot ce nu se poate afla la biroul cenzurii.

De când s-a declarat războiul, cei doi șefi de cabinet fac de noapte mare, cu rândul, chiar acasă la ministru. Telefonul zbârnâie toată noaptea și telegramele, cifrate de cele mai multe ori, reclamă rezolvări urgente și chiar imediate.

La noapte, știu că e rândul prietenului meu. Mă duc să-l văd.

Simt nevoia să stau de vorbă cu cineva, care mi-ar putea umple golul din suflet cu o știre nouă — bună sau rea; n-are importanță. Presimt că în jurul meu se pregătește ceva în ascuns. Știu bine că și eu, ca și alții, nu suntem decât un fragment din fresca decorativă a unui zid cuprins de igrasie. Aceeași soartă ne așteaptă pe toți. Fiecare, însă, trebuie s-o întâmpine cu prestigiul propriei lui personalități.

Când ai posibilitatea s-o bănuiești, te mângâi cu aparența unei dezrobiri conștiente. Evenimentele neașteptate însă pun stăpânire pe tine ca un pumnal ce te-a lovit în timpul somnului. Un roman tipărit complet într-un volum rămâne de multe ori cu filele de la mijloc netăiate. Un roman tipărit în fascicole însă se citește capitol cu capitol, filă cu filă, rând cu rând. Simt dar nevoia să-mi anticipez necunoscutul zilei de mâine, să-mi controlez bănuielile sufletului cu colaborarea ochilor și a urechilor și să mă apropii de omul cu care m-aș putea întregi.

Ministrul de Interne locuiește în strada Scaune. Drumul cel mai scurt este, dar, prin dosul Poștei, strada Stavropoleos, Banca Națională, Bursa, statuia lui Mihai Viteazul, Universitatea, statuia lui Ion Brătianu și strada Batiștei, până în strada Scaune.

Noaptea, orașul e sinistru. Nu sunt nici tramvaie, nici trăsuri.

Din gările de la periferie, fluieratul locomotivelor nu mai pătrunde ca altădată până în inima capitalei. Un tren fără fluierat de locomotivă e ca o pălărie de mușchetar fără penaj. Aproape nu se mai aude nici uruitul vagoanelor. Și cu toate acestea, noaptea circulația pe C.F.R. e mai intensă ca ziua.

Din când în când, un automobil cu farurile stinse trece pe lângă tine, ca o fantomă. In toată această înscenare de film senzațional nu se petrece însă nimic misterios, în automobil nu poate fi decât un reprezentant al autorităților militare sau civile. Statul a rechiziționat toate automobilele particulare.

Gardiștii stau lipiți de ziduri ca niște ex-voto-uri pe care Poliția capitalei i-a închinat sfinților Constantin și Elena, patronii Bucureștilor.

Lumini aprinse nu se văd pe nicăieri. Felinarele sunt vopsite cu negru, iar ferestrele caselor, oblojite cu jurnale sau hârtie colorată, par bolnave de brâncă. Pe unde scapă din casă întâmplător câte o șuviță de lumină în stradă, fereastra pare un ochi zbanghiu. Până și țigara aprinsă e ordin s-o ții ascunsă în podul palmei, ca pe o perlă nedezghiogată încă din stridia bolnavă.

Toto e singur. Afară de o servitoare și gardianul de la poartă, nu mai e nimeni în casă. Familia ministrului se mutase la moșie, în Moldova, chiar a doua zi după prima bombardare aeriană, iar ministrul plecase, misterios ca de obicei, în oraș, probabil ca să vegheze ca Sfânta Genevieva pe somnul agitat al bietei capitale, în schimb, lăsase numărul telefonului unde trebuia anunțat, în caz când ar fi fost nevoie de dânsul. Ciudat lucru însă, numărul acesta nu era trecut în cartea telefonică, deși domnișoara de la centrală te punea imediat în legătură cu el, oricând l-ai fi cerut, atât ziua cât și la orice oră târzie din noapte.

Sosisem la timp. Șeful de cabinet avea știri de o gravitate excepțională și, pe deasupra, mai avea nevoie și de serviciile mele.

— Bine c-ai venit, îmi strigă el, când mă văzu intrând pe ușă. Mă gândeam tocmai ce-am să fac toată noaptea singur și cu sufletul sfâșiat de atâtea emoții.

— Știri proaste?

— Dezastru!...

— Spune repede... Ce s-a mai întâmplat? În primul moment, Toto mă luase cu asalt. În clipa în care trebuia să înceapă însă destăinuirile, se opri brusc și mă privi cu spontaneitatea vorbitoare a unor lanterne electrice.

— Jură-mi că nimeni altul afară de tine...

— Am înțeles, ți-o jur...

— Dacă s-ar afla mâine la cafenea, e nenorocire... Să știi...

— Insiști degeaba… Doar m-am jurat. Afară de mine n-o să știe nici tata, chiar de-ar învia...

— Iată ce este... Și șeful de cabinet răsfiră pe birou câteva telegrame cifrate, pe sub rândurile cărora adăugase cuvintele corespunzătoare din dicționar.

— E una pe care n-am putut-o descifra bine. E vorba însă de mobilele și colecțiile de artă de la Palat... știi că Peleșul a fost ridicat și trimis la Iași...

— Crezi că nemții s-ar fi atins de ceva din castelul regelui Carol și al Carmen Sylvei?...

— Paza bună, trece primejdia rea. Acum se evacuează și cele două palate din București. Căderea capitalei e chestie de câteva zile numai.

Guvernul însă ascunde adevărul, ca să nu se producă panică. Ministerele au început să-și împacheteze arhivele. S-au și făcut liste de funcționarii care trebuie să meargă la Iași. Nu-i ducem pe toți, fiindcă n-avem unde să-i plasăm. Plevușca o să rămână aici, să lucreze sub ordinele unui girant al fiecărui minister. Am ales tot unul și unul. Numai filo-boși. Mâine noapte, la ora zece, pleacă din gara Mogoșoaia primul tren cu familiile funcționarilor de la ministerul nostru... Dar să știi că toate lucrurile astea se fac în secret. E cuvânt de ordine...

Cine nu știe să-și păstreze gura, rămâne la București cu nemții. Îl întreb atunci, cu oarecare temere, ca și cum n-aș fi vrut să-mi calc cuvântul dat.

— Dar cu noi de la cenzură ce-aveți de gând să faceți?

— Probabil că n-o să vă evacuăm nici pe voi toți. Trebuie să ne restrângem pe cât putem. La Iași n-o să fie nevoie de atâția... De altfel, o să găsim și pe acolo, ca și pe aici, destui „învârtiți”.

Revoltat de ce s-ar fi putut întâmpla, ridicai tonul.

— Să știi că eu nu rămân cu nemții nici mort. Mai bine cer să fiu trimis pe front!...

Toto mă privi speriat:

— Dar cine-ți vorbește de tine?... Tu mergi, cu siguranță, la Iași...

Urmezi guvernul, familia regală și drapelul țării... Cum o să rămâi la București cu nemții?... Tocmai tu, care i-ai înjurat o viață întreagă?...

Nu vezi că nu se poate?... Ești copil, să-ți închipui altfel!... Si-afară de asta, cum o să te lase ministrul tocmai pe tine la București?...

Deși extrem de banale, argumentele șefului de cabinet aveau aparența cauzelor câștigate. Și Toto continuă:

— Nu e, însă, vorba de tine ci de altcineva: trebuie să anunț numaidecât pe Jenny să-și facă bagajul imediat și să plece mâine noapte cu primul tren. Vreau să scap de o grijă și s-o știu la adăpost din vreme.

Doamna Jenny Vasilescu, nevasta unui colonel de pe front, era amanta prietenului meu, din ziua mobilizării, când îi fusese prezentată chiar de bărbatu-său, un văr al ministrului de interne. Și cum luna de miere, la amanți, se prelungește tot timpul cât durează și dragostea, era natural ca Toto să se gândească, înainte de toate, la Jenny.

— Fă-mi, te rog, un serviciu, dragă Mircea, îmi zise el cu oarecare reticență în voce. Începusem parcă să ghicesc. Ridicai din umeri și cu aceeași lipsă de entuziasm, răspunsei:

— Dacă e posibil; cu plăcere... Te mai îndoiești?

— Iată ce vreau să-ți cer. Tu poți circula noaptea. Ai bilet de voie.

Nu?...

Dădui din cap în chip afirmativ.

— Vreau s-o anunț pe Jenny chiar în noaptea asta. Când trebuie să plece la drum, femeile nu sunt niciodată gata la ora fixată. Mi-e teamă că n-are să aibă destul timp să-și facă bagajul. Mâine, când am s-o pot vedea eu, o să fie prea târziu. Nu vreau să-i telefonez, fiindcă mi-e teamă să nu ne-asculte cineva pe fir... Fii drăguț și dă tu o fugă până în strada Nisipari... E abia zece și jumătate... Nu cred să se fi culcat... Uite, o anunț eu la telefon că vii. Comunică-i ce-ți spusei. Țin absolut să plece cu primul tren de mâine noapte, de ăsta, cel puțin, sunt sigur că pleacă. Celelalte însă... Dumnezeu știe!...

Ghicisem exact. Îmi venea să zâmbesc și să-i scuip în frunte fraza lui Moliere: „Tu l’as voulu Georges Dandin!” Îmi păstrai însă calmul și demnitatea omului hotărât să ducă sacrificiul până la capăt.

— S-a făcut... N-ai nici o grijă. Într-un sfert de ceas, sunt acolo.

Telefonează-i numai, să știe că vin.

Toto îmi strânse mâna cu căldură și, grăbit, porni cu mine spre ușă. În clipa însă când să ne despărțim, mă scutură de mâneca hainei.

— Apropo... Uitasem să-ti spun...

— Altă nenorocire?

— Da și nu... Cum vrei s-o iei.... Mi-ai dat însă cuvântul de onoare că lucrurile astea rămân între noi...

— Iar te-ndoiești de mine? Doar ți-am jurat !..

— Știi că Laurențiu Blebea e spion german?

— Nu se poate!

— Ba se prea poate. Am raportul detailat de la Siguranța Generală.

Persoana din dosarul Günther trecută cu o sută de mii de lei, sub inițialele L. și B., este nenea Laurențiu al nostru!...

— Extraordinar!...

— Ba ceva și mai extraordinar e că a și dispărut... Nu știai?... Se crede că s-a strecurat printre rândurile dușmanului.

La surpriza asta nu mă așteptam pentru nimic în lume. Bănuiam, bunăoară, că Bucureștii au să fie ocupați de nemți. Dar că Blebea ar fi putut fi spion... trădător de patrie!... A, nu... asta niciodată! NouRoș u, galben și albastru 25 tatea asta nu-și putea găsi loc în capul meu, după cum trupele noastre nu-și puteau găsi încă punctul de rezistență pe front.

Laurențiu Blebea era prietenul nostru. Transilvănean de origine, dar venit în regat de copil mic, Blebea ne cunoscuse în clasa a V-a, la Liceul Lazăr, după ce sfârșise gimnaziul din Târgoviște. De atunci încolo, mersese cu noi mână în mână, din liceu în universitate și, după licență, în barou, în gazetărie și în vârtejul manifestațiilor politice cu caracter național, care marcase personalitatea vieții noastre de toate zilele, din ultimii ani. În timpul neutralității, Blebea fusese unul din cei mai dinamici animatori ai maselor populare, ori de câte ori venea vorba de înfăptuirea idealului național. Visul lui Mihai Viteazul era visul lui de toate zilele... În „Garda demnității naționale”, Laurențiu Blebea era penajul alb al regelui Henric al IV-lea în lupta de la Ivry.

La declararea războiului, ceruse să fie angajat ca voluntar și trimis pe front cu prima companie de vânători ce avea să dea ochii cu dușmanul.

Prietenii și admiratorii lui, însă, îl puseseră la adăpost. Un Laurențiu Blebea nu trebuia să moară în mod stupid, de glonțul rătăcit al vreunui honved. La biroul cenzurii putea fi mai de folos atât fraților de sub jugul maghiar, cât și cercurilor diriguitoare din România liberă.

Blebea vorbea curent șase limbi și scria cu ușurința rândunicii care încondeiază luciul apelor calme, cu hieroglifele zborului ei fantezist...

Iată, dar, cu adevărat un secret, pe care trebuia să-l păstrez numai pentru mine, chiar dacă nu mi-aș fi dat cuvântul.