* * *

Cupola Ateneului ce se prăbușise peste mine, în vis, devenea astfel simbolul realității nemărturisite. Bătăile în ușă, cu care Lotty parodiase fără să vrea începutul Simfoniei a V-a, răsunau, de data asta, mult mai puternic în ușa zăvorită de minciunile trecutului, a unui neam întreg.

Nu știu cine era, ce dorea, cât cerea și până când avea de gând să mai bată încă... Ecoul luptelor de pe front, însă, îmi asurzea urechile ca niște ciocănele de țambal, cu nume și sonorități diferite: sol, sol, sol, mi bemol... fa, fa, fa, re!...