* * *

În stradă, același întuneric, aceeași liniște, aceeași lipsa de viață, aceeași nedumerire repetată veșnic: Unde-or fi oare Bucureștii?...

Deocamdată, Bucureștii mei sunt în strada Nisipari! Grăbesc pașii, fără să știu de ce. Ba da... Acum știu... Dacă gonesc nebunește, înseamnă că cineva încearcă să mă ajungă din urmă. Pe mine, instinctul nu mă înșeală niciodată. Eu percep realitatea în dublu exemplar. Prima ediție nu se pune în vânzare niciodată. E o ediție de lux, tipărită pentru amatori numai. Publicul se mulțumește cu edițiile obișnuite, pe care le poate cumpăra în orice librărie. Și Toto, în momentul acesta, citește și el, ca și mine, ultima noutate din vitrina realității; citim împreună, dar citim pe ediții diferite. Ochii lui mă urmăresc parcă prin întuneric, mă ajung și mă ard în spate, ca răsuflarea fierbinte a zmeului din basmele populare. Am ajuns, însă, la timp. Ușa mi s-a deschis și lumina din casă m-a înghițit lacomă, parcă de bucuria unei așteptări sigure. Apoi, în urma mea s-a făcut iar întuneric, iar liniște, iar absență totală și din mlaștina nedumeririi mute a crescut deodată o pădure întreagă de arbori lungi și încovoiați ca niște semne de întrebare.

Doamna Jenny Vasilescu mă întâmpină îmbrăcată într-un chimono japonez de mătase neagră, căptușit cu mătase verde și presărat de ibiși brodați cu tot felul de culori: aripile cu fir de argint, ciocurile cu fir de aur, ghearele cu fir de mătase purpură și ochii cu fir de mătase roză.

Amanta prietenului meu oscilează între patruzeci și patruzeci și cinci de ani.

Din părul ei negru, câteva șuvițe albe șerpuiesc lipsite de orice disciplină, ca și râurile dintr-un atlas geografic. În lumina globului electric ascuns de un abajur violet, ochii ei negri capătă o ușoară nuanță de scrobeală albastră și privirile ei severe mi se lipesc parcă pe frunte, pe obraji și pe guler, ca niște mărci poștale pe un plic cu adresa indescifrabilă. Are nasul fin, lung, ascuțit și alb ca lama unui cuțit de argint, gata să-i taie în două buzele subțiri, uscate și rumene ca un cataif bine prăjit. E înaltă ca un obelisc și impunătoare ca o piramidă. Vocea ei gâlgâie ca un clarinet și mișcările corpului o îndoaie ca pe o floare a soarelui în asfințit. Nu știu dacă e din cauza vârstei, a fizicului sau a sufletului pe care nu i-l cunosc încă; dar personalitatea ființei sale are ceva asemănător cu clipa în care ziua se îngână cu noaptea.

Amanta prietenului meu mă primește în camera de culcare. Fotografia colonelului (în mărime naturală) mă privește nedumerită din cadrul ei auriu de deasupra patului — probabil fiindcă nu mă cunoaște încă. În noaptea aceea, mă vede intrând pentru prima oară în odaia de culcare a nevestei sale.

Patul larg, pentru două persoane, păstrează, pe una din laturi, forma corpului ce-i mototolise cuvertura verde cu trandafiri roșii. Perna corespunzătoare e scofâlcită ca un crater de vulcan. Pe măsuța de noapte, globul electric luminează eticheta unui tub de sticlă cu pastile de „Adalină” și titlul unui roman francez: Nôtre Dame de Voluptés sans nombre. Într-un colț al odăii, lavoarul își deschide brațele să cuprindă parcă mai bine garnitura de porțelan alb cu floricele albastre și mai ales generozitatea ligheanului în pântecele căruia așteaptă nerăbdător ibricul cu apă. Pe etajera de marmură neagră se înșiră, ca figurile de șah, tot felul de sticle cu parfum, apă de colonie, apă de gură, tubul cu pastă, peria de dinți, săpunul și borcănelul cu „Crême Simon” iar sub etajeră, umilită ca o elevă pedepsită să stea în genunchi, oftează o mașină cu spirt pentru încălzit apa. Alături, pe scânduri, bideul pudic își ascunde grația concavă sub un prosop special. Tipicul „Salve”, cusut cu arnici roșu, pare o inscripție funebră pe minusculul mormânt al condamnaților la moarte prin anticipație. Celelalte prosoape atârnă, întocmite curat și neîntrebuințate încă, pe spinarea unui suport de aluminiu.

Doamna Jenny colonel Vasilescu nu cunoaște încă scopul vizitei mele neașteptate. În primul moment pare jenată. În jena ei însă, ghicesc mai repede o atitudine calculată. E jena demnității suverane pe care ar afecta-o, bunăoară, fata „boierului”, surprinsă stând de vorbă în fundul grădinii cu băiatul primarului din sat.

Amanta lui Toto simte nevoia să se explice, să se scuze chiar.

— Mă iertați că vă primesc aici, dar celelalte odăi sunt așa de reci, așa de pustii... De când s-a început războiul, nu-mi mai vine nimeni în casă...

Cunoșteam formula. De când s-a început războiul, faptele curente ca și problemele excepționale se explică și se rezolvă cu aceeași formulă tipică: „de când s-a început războiul”...

Până mai ieri, toată lumea știa de ce trebuie să înceapă odată și la noi războiul. De când îi purtăm în spinare însă greutatea nebănuită, toată lumea se întreabă: „De ce-o fi început războiul?” A început fiindcă trebuia să înceapă; dar de ce trebuia să înceapă nimeni parcă nu-și mai poate aduce aminte.

Ca și mulți alții, l-am propăvăduit și eu, fără să-l fi dorit, l-am salutat, fără să-l aplaud și l-am judecat, fără să-l condamn. Știam că războiul este însăși imaginea vieții, că el nu este același pentru toată lumea și că efortul colectiv al sufletului omenesc n-are să-i poată unifica, niciodată, nici aspectul, nici mecanismul, nici rațiunea.

Războiul este un obiect de artă, deopotrivă de inutil și prețios. Un lucru este cu atât mai scump, cu cât este mai rar. Colecționarii de lucruri scumpe sunt tot atât de rari ca și darul special de a nu vedea la fel ca toată lumea. Când, însă, oamenii aceștia rari își expun colecțiile curiozității publice, mulțimea comună cască gura și sufletul fiecărui anonim simte nevoia să se înfrățească cu al celui care poartă cu adevărat un nume.

Războaiele sunt ca muzeele naționale în care nu știi de către cine și de unde au fost adunate atâtea podoabe. Unele au fost dăruite, altele cumpărate, altele furate. Dar, toate launloc, formează blocul compact al prețiozității unui popor pe care indivizii răzleți nu au putut-o pune niciodată în valoare. Deoparte și de alta, există și morți, și răniți, și scăpați teferi. Există, dar, exact imaginea podoabelor dăruite, cumpărate sau furate. Dar pe deasupra acestor nomenclaturi personale, ca și în viața de toate zilele, există învingători și învinși...

De aici încolo însă încep să-mi declin competența de colecționar pentru muzeul național. Rămân la colecția mea personală, în care cel puțin, știu că nu păstrez nici un lucru cumpărat. E drept că pe ici, pe colo, am furat și eu câte ceva. Majoritatea, însă, mi-a fost dăruită cu trupul și cu sufletul.

Nu știu dacă din războiul acesta vom ieși învingători sau învinși.

Soarta poporului român nu stă în mâinile mele. Dar, în noaptea aceasta, eu trebuie să fiu învingător!... Unde?... Acolo unde am fost sortit să mă găsesc. Războiul planează pretutindeni. Frontul nu este decât un simplu meridian militar, pe care fantezia Belonei nu l-a fixat încă definitiv nicăieri. El poate fi schimbat după împrejurări și, la nevoie, poate trece chiar prin inima Bucureștilor...

De când s-a început războiul, toate vechile orânduiri s-au schimbat și doamna Jenny colonel Vasilescu nu mai primește vizite decât în odaia de culcare. Îi explic scopul vizitei mele. Caut fraze cât mai lungi, cât mai obscure, cât mai alambicate. Aproape nu mă mai pot înțelege eu singur.

Amanta prietenului meu, însă, m-a înțeles. Ea nu găsește nici un inconvenient să plece la Iași chiar în noaptea următoare. Apropierea ei de frontul urmatei a IV-a, unde luptă bărbatu-sau, o mângâie de apropiata cădere a Bucureștilor ...

Ceea ce mi se pare ciudat însă, e complotul nostru tacit contra lui Toto. Nu-i pronunțăm numele nici eu, nici ea. Eu nu vreau să insist asupra unui nume echivalent cu o indiscreție. Ea, probabil, nu vrea să-mi spuie mai mult decât îmi spusese Toto. Programul de a doua zi fusese hotărât parcă de mine. Eu o preveneam de pericol, eu o trimiteam la Iași, ei îi rezervam locul într-un vagon oficial, eu veneam cu automobilul să-i iau bagajele de acasă, eu o duceam la Mogoșoaia și așa mai departe, eu, eu, și numai eu...

Nu știu ce se petrece în sufletul ei. De altfel, sufletul femeii nu trebuie niciodată scos din carapacea lui de broască țestoasă. Trebuie să fie un lucru hidos, și ea, ca și mine, simțim poate, în momentul acela, prezența în odaie a persoanei absente, la care ne gândim amândoi, fără să-i pronunțăm însă numele... Dar care poate fi vina luptătorilor din primele rânduri?... Atât mai rău pentru cei din dosul frontului.

Meridianul militar se schimbă cu o repeziciune vertiginoasă și frontul celor două armate trece acum chiar prin strada Nisipari. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Un fluierat prelung, ca un miorlăit de cotoi indecent, insultă majestatea funebră a capitalei. Amanta prietenului meu tresare și mâinile ei reci se întâlnesc, fără voie, cu mâinile mele calde.

— Ascultă!... Iar vine...

Fluierăturile se înmulțesc, în timp ce clopotele de la Mitropolie se târâse, obosite parcă, să ajungă la periferia orașului.

Stingem lumina și ridicăm transperantul. Proiectoarele electrice își plimbă pe cer fâșiile de lumină ca niște tulumbe de apă ce stropesc o grădină din O mie și una de nopți. Tunurile au început să bubuie și ele și zgomotul ăsta de infern se concentrează parcă deasupra casei în care ne aflăm noi.

Vreau să ies în stradă, dar două brațe moi și reci ca pielea de șarpe mă încolăcesc în pragul ușii. Nu-mi dau seama dacă groaza de moarte e mai puternică decât pofta de carne...

Elicele Zepellinului se aud acum bătând aerul, ca o morișcă de șindrilă spânzurată de băiatul popii în vârful bradului din poarta bisericii.

Din când în când, proiectoarele electrice îl prind ca într-un clește de foc. Șrapnelele noastre însă se sparg prea jos. Și Zepellinul se apropie nesupărat, ca o havană aprinsă din vârful căreia o mână invizibilă i-ar scutura scrumul fierbinte pe noi.

Amanta prietenului meu tremură în brațele mele și parcă îngână o rugăciune. Era și timpul!... Zepellinul a ajuns exact deasupra casei noastre, luminat ca un pridvor de mănăstire, în jurul căreia o maică tânără bate toaca de polunoșniță.

Femeia din brațele mele se topește ca un iceberg în drum spre ecuator. Îi caut buzele și-i sorb cu brutalitate răsuflarea scurtă și agitată, încerc să-i vorbesc, dar ea nu-mi răspunde. Elocvența tăcerii începe să-mi furnice trupul. Mă apropii cu ea de pat și mă împiedic de pisica ascunsă, până atunci, nu știu unde. Alarma ei stridentă, ca o muzicuță de tinichea, ne trezește brusc din catalepsia momentului suprem de groază și poftă reciprocă... Un urlet grozav coboară atunci din văzduh ca o Niagară apocaliptică și o explozie formidabilă ne clatină pereții, ne sparge toate geamurile, și ne azvârle pe amândoi în pat — unul în brațele altuia...

Câteva clipe după aceea, corpurile noastre nu fac decât una și aceeași ciozvârtă de carne inutilă, intrată în putrefacție... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Acum e liniște iar.

Bomba Zepellinului a dărâmat fațada casei vecine. Peste drum, locuiește atașatul militar al Rusiei.

Pericolul a trecut. De acum înainte, nu mai are de ce să se teamă.

Mâine noapte, pe vremea asta va fi în drum spre Iași. Zepellinul și aeroplanele dușmane nu vin decât până la București.

Ne șoptim lucruri fără importanță. Ne vorbim mai mult cu gesturile.

Aproape nu mai avem nimic să ne spunem. Epilogul unei victorii câștigate cu consimțământul adversarului e totdeauna penibil.

Spre ziuă, nevasta colonelului mă întreabă:

— Spune-mi drept... De ce-ai venit azi-noapte la mine?

— Nu ți-am spus? Fiindcă m-a trimis Toto...

— Și altceva?...

— Altceva, nimic,

— N-ai venit cu nici un gând ascuns?

— Păi, dacă nici nu te cunoșteam!...

Femeia din brațele mele tresare jignită:

— Să știi ca nu-mi placi. Prea ești sălbatic...

La rândul meu, oftez plictisit și răspund cu o voce de flașnetă de panoramă:

— Parcă mai știu și eu cum trebuie să fiu!... De când s-a început războiul!... În noaptea aceea, aflasem toate secretele șefului de cabinet al ministrului de interne. Dar singurul meu secret din noaptea aceea, prietenul meu n-avea să-l afle niciodată.