* * *

Închid fereastra și, cu prestanța exagerată a unui erou de operetă, încerc să-mi liniștesc proprietăreasa care a început să tremure.

Relațiile dintre mine și doamna Charlota Grümberg sunt de așa natură că, în prima săptămână după ce m-am mutat la dânsa, i-am zis „coană Lotty”, iar după alte trei zile, „dragă Lotty”. Doamna Grümberg este o văduvă de treizeci și patru de ani, socotiți după vârsta domnișoarei Viki, singurul ei copil, care a împlinit cincisprezece ani, în ziua declarării războiului. Are părul galben auriu ca tărâțele de lemn, fața rumenă ca o turtă dulce spoită cu sirop de zahăr ars, ochii albaștri ca sticlele de apă gazoasă, nasul scurt și insinuant, cu nările vizibile ca două lanterne de automobil și buzele cărnoase, obraznice și răsfrânte ca ghizdurile unei fântâni. E înaltă, corpolentă, solidă și, totuși, admirabil proporționată. Brațele ei albe și generoase așteaptă parcă să te prindă ca un colac de salvare, într-un naufragiu pe mare, iar degetele argintii și roze par două legături de sparanghel pe taraba unui negustor de legume. Picioarele fine și delicate suportă cu grația unor socluri minuscule pulpele stilizate ca două coloane clasice, pe cornișa cărora frontonul șoldurilor elastice și nervoase completează arhitectura minunată a acestui templu feminin destinat cultului profan.

Lotty are, ca sălbaticii din Africa centrală, preferințe numai pentru lucrurile care i-au violentat atenția. Îi place cinematograful, caramelele de ciocolată, esența de roze și pantofii americani cu tocul drept și scurt, probabil o veche obsesie moștenită de la bărbatu-său, care era reprezentantul fabricilor „Walk Over”, „Hanan” și „Edwin Klapp”.

Pe mine mă iubește fiindcă seamăn (deși nu am în vine nici un strop de sânge semit) cu un văr al ei, pe care l-a iubit la nebunie când era fată mare. N-a putut să-l ia de bărbat însă, fiindcă văru-său era violoncelist și nu câștiga îndeajuns. Din cauza asta, Mauriciu Polak s-a sinucis chiar în ziua nunții ei cu Solomon Grümberg. Și bărbatu-său, care era bogat și iertător, a reușit s-o vindece mai repede de cum și-ar fi închipuit de amintirea vie a primului ei amor defunct.

Când m-a văzut pe mine însă, a tresărit din nou, ca și cum s-ar fi găsit față în față cu mortul de acum șaptesprezece ani. Când am întrebat-o de prețul odăii, a închis ochii, s-a sprijinit de speteaza unui scaun și, cu vocea bemolată ca un tremolo de violoncel (bineînțeles), mi-a răspuns oftând:

— Cât vrei să-mi dai dumneata...

M-am mutat, fără să știu cât am să plătesc și, de trei ani, prețul odăii mele a variat după dispoziția sufletească a fiecăruia din noi.

Lotty e o femeie ideală. Eu o iubesc fiindcă e caldă și dulce ca o ceașcă de ciocolată cu frișcă.