I Sol, sol, sol, mi bemol... fa, fa, fa, re!...

Arcușele se cabrară pe coarde ca o turmă de girafe sălbatice, prinse într-o plasă de sârmă ghimpată și spaima lor răsună ca niște lovituri surde în poarta îmblânzitorului de bestii umane și note muzicale. Albastru și multiplicat ca fumul pipelor pe sfârșite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuțele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucișilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roș-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca niște undițe, la vederea cărora delfinii de aur își încovoiară spinarea și spaima lor se contopi cu spaima arcușelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate. Și se făcu tăcere... În sala Ateneului nu mai era nimeni. Dispăruse și orchestra și publicul. Un singur auditor mai rămăsese în fotoliul 49. Eram eu. Și peste mine, cupola edificiului cobora vertiginos ca un balon sferic, incendiat în spațiu de un trăsnet. Voiam să țip; dar cu un singur țipăt nu poți înlătura un pericol.

Voiam să fug, dar brațele fotoliului mă înlănțuiau ca o femeie stupidă și sentimentală. Undițele albastre prinseseră delfinii galbeni și gipsul decorativ trăgea după el toată această minusculă mare de flăcări. Spectacolul era grandios și deprimant. Cataclismul se mutase de data asta în spațiu și, afară de mine singur, în spațiu nu mai exista decât roșu, galben și albastru...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă deșteptă vocea proprietăresei care, în timpul visului, îmi bătuse în ușă, parodiind fără să vrea începutul Simfoniei a V-a.

Ah! Que le monde est grand à la clarté des lampes!...

Aux yeux du Souvenir que le monde est peut! Charles Baudelaire Era grăbită și speriată. Se întâmplase, oare, ceva neobișnuit?... De când se începuse războiul, obișnuința cotidiană se schimbase și ea după prescripțiile stării de asediu.

Sar jos din pat și mă uit la ceas. E ora două și jumătate, sau, după orarul oficial, paisprezece și jumătate. E ziuă, dar. În odaia mea însă e întuneric. Ferestrele sunt căptușite cu hârtie albastră, precauțiune inutilă contra Zepellinului care vizita Bucureștii numai noaptea.

Aprind lumina electrică și deschid ușa. Doamna Charlota Grümberg dă buzna și se repede să deschidă fereastra.

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

— Ceva teribil.

— Ard Bucureștii?... L-au aprins bombele incendiare?

— Ai să vezi, ai să vezi... Poftim, privește... Și din cadrul ferestrei, mai agitată ca a șaptea nevastă a lui Barbă-Albastră, doamna Grümberg se aplecă spre stradă, lungindu-și gâtul în direcția pieței Sfântul Anton.

— Spune dacă ai mai văzut așa ceva... Mai mare rușinea !... O să râdă de noi ofițerii aliați...

Curios, mă apropii de ea, privesc în stradă și parcă nu-mi vine să cred ochilor. Revolta proprietăresei mele era, în parte, justificată.

Mai mulți gardiști și comisari de poliție asaltează magazinele de pe strada Carol, smulgând drapelele naționale pe care, nu știu de ce, negustorii le arboraseră peste tot, ca la 10 Mai. Întreaga stradă nu e decât o vastă agitație de roșu, galben și albastru. Celelalte culori aproape nu mai există. Se aud țipete și chiar înjurături. Din când în când, se sparge și câte un geam. Nedumerirea unora mărește revolta altora. Mulțimea anonimă începe să umple strada. Un tramvai cu cai s-a oprit în fața Poștei și nu mai poate înainta. Conductorul strigă și sună clopotul disperat. Ferestrele s-au deschis peste tot. În cadrul lor, capetele femeilor speriate se agită confuz, ca un cârd de gâște care te amenință de la distanță. Balcoanele sunt tixite. Toată lumea se întreabă cu privirea, cu gestul și cu vorba. Dar autoritățile polițienești, fie că nu vor să dea nici o lămurire, fie că nu cunosc nici ele cauza pentru care li s-a dat ordin să curețe orașul de tricolorul național. Nimeni nu știe de ce și pentru ce...

E de-ajuns să arunci însă o singură piatră în baltă, ca orăcăitul broaștelor să tacă pe dată...

Din Dealul Mitropoliei, primul dangăt de clopot se rostogolește peste oraș, greoi și resemnat ca un tren de marfă ce s-ar fi prăbușit într-o prăpastie. Urmează apoi altele și altele tot mai dese. Odată cu ele, țignalele gardiștilor săgeteză somnolența văzduhului cu impertinența lor de femei isterice.

Pe măsură ce semnalele de alarmă măreau cacofonia acestui duet lugubru, strada Carol se golea tot mai grabnic de mulțimea curioșilor care o invadase câteva minute mai înainte. Gloata compactă se topea ca o pastilă de sublimat coroziv într-un lighean cu apă fiartă. Cât ai clipi din ochi, în stradă nu mai rămăsese nimeni. Cetățenii anonimi și reprezentanții forței publice intraseră parcă în pământ. Tramvaiul cu cai dispăruse și el. Balcoanele păreau acum niște colivii goale, iar ferestrele căptușite cu hârtie albastră, pleoapele unor călugărițe în rugăciuni. Vitrinele magazinelor se îndoliară și ele sub carapacele obloanelor de tinichea și hârșâitul lor de fierăstrău însângeră parcă și mai mult rănile, nevindecate încă, ale orașului.

Cinci minute mai târziu, pe stradă nu mai rămăsese decât bucăți răzlețe de stofă tricoloră, sfâșiată din drapelul național: Roșu... Galben... și Albastru!...

Aeroplanele dușmane veneau să bombardeze iar Bucureștii...