* * *

Aeroplanele dușmane zburau acum pe deasupra casei noastre. Le auzeam mârâitul motoarelor, ca preludiul unui lătrat de câine. Bateriile noastre antiaeriene își întețeau bubuiturile. De la începutul războiului însă, nici un aeroplan dușman nu fusese doborât, nici unul nu fusese scos din luptă. Câte veneau, atâtea plecau. Era o distracție macabră, la care cei de sus nu luau parte decât ca spectatori inviolabili și aproape chiar invizibili. Blestemul celor de jos nu-i putea nici ajunge, nici emoționa. Și spectacolul acesta se repeta în fiecare zi, cu o precizie exasperantă, la aceeași oră, ca același număr de bombe aruncate asupra orașului și ca aceeași inutilă intervenție a obuzelor românești, fabricate în arsenalele apărării noastre naționale. Tragedia noastră cotidiană se banalizase într-atât, că publicul începuse, cu timpul, să ridă ca la o piesă de Caragiale.

Simt că Lotty e supărată pe mine. Eu nu mă știu vinovat cu nimic.

Dar mai știu că, de câte ori este supărată pe mine, Lotty are perfectă dreptate. Sunt un incorigibil. Iubirea femeilor îmi deviază acul busolei sufletești. La mine, steaua polară s-a mutat în emisferul austral.

Când e supărată, Lotty scrâșnește din dinți și își presează buzele ca niște Dardanele în miniatură. De data asta, arhipelagul nu-și mai amestecă apele cu Marea de Marmara.

— De ce ești supărată, Lotty?

— Și de ce n-aș fi?...

— Te plictisește războiul?

— Ce am eu cu războiul?...

— Ți-e frică de bombe ?

— Parcă frica te păzește de moarte!...

După câteva duzini de întrebări și răspunsuri în felul celor de mai sus, reușesc să aflu că azi-dimineață, pe când dormeam, m-a căutat o femeie acasă. Pentru prima oară, o femeie vine la mine acasă. De trei ani, singura femeie care intră în odaia mea e Lotty. Cu celelalte mă întâlnesc la cafenea, la redacție, la hotel, sau la ele acasă. Sunt curios să știu cine a fost.

— N-a spus cum o cheamă?

— A spus că știi tu cine este.

— Și cum era? Tânăra, bătrână?...

— Iaa!... o biată fetiță... o mucoasă!... A spus că este elevă la Conservator.

De la Conservator cunoșteam poate zece eleve, nu una singură.

Lotty, însă, nu-mi dă răgaz s-o ghicesc.

— Ea a spus... Dar cine poate ști dacă este așa?... Mie mi-a făcut o impresie foarte proastă. Așa eleve de conservator nu se găsesc decât pe la bariera Moșilor...

Mă jur că nu mi-am dat întâlnire acasă cu nici o femeie, că dintre elevele de la Conservator nu cunosc decât pe sora unui coleg de redacție, care, de altfel, este logodită cu un ofițer de pe frontul de nord și care, probabil, a și plecat din București în Moldova, ca să fie mai aproape de el.

Ne împăcăm după un anume protocol, pe care, de trei ani, îl respectă m cu sfințenie. Ce femeie delicioasă e Lotty!... Eu o iubesc fiindcă e caldă și dulce ca o chiflă rumenă, abia scoasă din cuptor!...

După ce s-a convins că fusesem străin de vizita elevei de Conservator, mi-a destăinuit mica ei răzbunare.

— Când mi-a spus: „Vreau să vorbesc cu domnul Mircea Băleanu”, mi-a râs în față...

— Și tu ce-ai făcut?

— Ce să fac?... Parcă puteam s-o bat!... I-am răspuns: „Nu mai stă aici, domnișoară dragă... S-a mutat de frica bombelor mai spre mahala...”