* * *

Viki s-a întors din oraș. Aproape n-o mai recunosc. A crescut mare.

S-a rotunjit la față și la șolduri. Pulpele i s-au împlinit ca un desen cercetat de profesor și sânii au început să-i puncteze bluza, ca două cornițe de miel care suge încă la oaie. I-au dispărut și pistruii de pe obraz și privirile bănuitoare de pe sub gene. Ochii i s-au limpezit ca doua mărgele albastre de Murrano, iar cârlionții părului par niște mătănii de chihlimbar de Buzău.

Viki are șaptesprezece ani și trei luni!...

Exact așa trebuie să fi fost și Lotty, pe vremea când era iubită de Mauriciu Pollak.

Vreau s-o sărut. În lipsa mamă-sii, pe cine oare aș fi putut săruta în casa asta, în care, trei ani de-a rândul, nu-mi precupețise nimeni sărutarea?...

Viki, însă, mă oprește revoltată.

—O, o, o!... Ce înseamnă îndrăzneala asta? Ai înnebunit?... Pe toți v-a zăpăcit, așa, victoria?...

Nu vedeam nici o legătură între victoria armatei noastre; de data asta asigurată, și o eventuală înfrângere a mea personală. Refuzul neașteptat al fetei, însă, îmi aduce aminte de îngăduința mamei sale. Încerc să-mi stăpânesc enervarea.

— Nu vrei să te sărut, Viki?

— Să mă săruți?... Pentru ce să mă săruți?.... Îngân rușinat ca un elev prins cu lecția neînvățată:

— Fiindcă simt nevoia să sărut pe cineva... Vreau să-mi sărut trecutul... amintirea fericirii mele în casa voastră... Tu nu înțelegi că, în clipa asta, trecutul meu ești tu.... Tu singură!... Afară de tine, ce-a mai rămas din tot trecutul meu în casa asta?...

Viki își pleacă ochii și nu răspunde.

Eu continuu:

— Haide, Viki... Vino să te sărat, ca un frate mai mare ce-ți sunt...

Tu ești sora mea cea mai mică și cuminte, care nu m-ai dat uitării. Tu singură m-ai așteptat... Tu singură m-ai iubit cu adevărat!...

Viki mă privește încruntată:

— Nu este adevărat... Cine ți-a spus că te-am iubit?...

— Tu singură... Adu-ți aminte... Ce mi-ai spus și ce mi-ai dat în noaptea plecării mele la Iași?...

— Eu?... Nu-mi aduc aminte... Încep să înțeleg. Viki încearcă să nu-și mai aducă aminte nimic din ce s-a hotărât să uite pentru totdeauna. Probabil că Viki a rămas același copil încăpățânat, care mă ura la fel ca și pe vremea când mă spiona prin gaura ușii. Și Viki are, poate, dreptate. Domnișoara Grümberg nu mai este copila de cincisprezece ani, pe care o lăsasem la plecarea mea. Acum e fată mare... În primul moment, îmi fusese teamă de amintirea copilei de acum doi ani. Ironia fetelor mari, însă, este mai periculoasă decât otrava cuțitelor ruginite. Și otrava a început chiar să-și facă efectul....

E răzbunarea talismanului înstrăinat, care îmi purtase noroc în pribegie!...

Din mulțimea învingătorilor ce se întorceau de la Iași, eu eram, deocamdată, primul învins. Și Viki nu-mi dă nici măcar timpul să mă dezmeticesc.

— Ți-a spus servitoarea că trebuie să te muți numaidecât? La 15, predau apartamentul proprietarului...

Eram dat afară ca un lucru de prisos. Odaia în care, trei ani de-a rândul, mirosise a levănțică, începuse să pută a acid fenic. Caricatura trecutului îmi schimonosea parcă imaginea prezentului, pe care crezusem că-l voi putea înnoda la infinit de firul solid al Parcei, care până atunci îmi fusese mereu binevoitoare...

Tulburarea mea, însă, nu făcea nici un efect asupra micului meu călău. Viki continua să-mi citească sentința de moarte:

— Trebuie să-ți cauți numaidecât altă odaie în oraș... Grăbește-te, însă, până ce nu se întorc toți refugiații... Să știi că odăile s-au scumpit grozav, de când cu victoria românilor... Cu prețul ăsta, nu mai poți găsi odaie nici la mahala!... Îmi dau seama că nu mai am ce căuta în casa asta. De data asta, în odaia mea mă simt mai străin ca în prima noapte petrecută în odaia domnului Aivazian...

Lotty a plecat...

Pe Viki am pierdut-o...

Jenny n-a existat niciodată pentru mine...

Tatiana este încă la Iași... Și zorii zilei de mâine întârzie parcă să se arate la orizont...

Eram sigur că dintre învingătorii întorși la București foarte mulți n-aveau să se aleagă cu nici un trofeu. Mă îndurera, însă, faptul că tocmai înfrângerea mea personală trebuia să servească de preludiu deziluziei naționale de mai târziu.

Mă ridic solemn și plin de mărinimia unui decret regal de grațiere:

— Bine... Plec... Dar să știi că nu plec, până ce nu te sărut, mai întâi... Lasă-mă să te sărut, Viki...

— Fii serios, Mircea...

— Lasă-mă să te sărut, scorpie mică...

— Astâmpără-te că țip... A!... A!... Bestie!... Be… be... Bâ... bâ... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Iartă-mă, Viki. Nu fi supărată pe mine... Dar... Dar... noblesse oblige... Tu, pesemne, uiți că eu sunt unul din animatorii victoriei finale!...

Atâta lucru măcar merit și eu de la tine...

Viki și-a ascuns capul în pernele patului și plânge cu hohote, ca apa fierbinte dintr-un samovar. Mă apropii de ea și îi mângâi părul răsfirat pe trupul subțire și delicat, ca un arc în clipa când se îndoaie ca să azvârle săgeata.

Bestia a fost atinsă drept în inimă. Și bestia rănită, încep să-mi dau seama că sunt eu.

De ce plânge Viki?... De ce plâng femeile când nu-și pot spune tot ce vor?...

Aventura mamă-sii o dezgustă. Din clipa în care mintea a început să-i lămurească nedumeririle copilăriei, Viki i-a iertat trecutul, dar și-a rezervat dreptul să-și hotărască singură viitorul. Probabil că Viki este cea mai tânără adeptă a principiilor lui Wilson… Dacă ar fi să n-o mai vadă pe mamă-sa niciodată și tot n-ar pleca din țară. Deocamdată are de gând să se ducă la Galați, la un unchi al ei... Știe bine că acolo are să moară de urât. Dar nici la București nu mai poate rămâne. De când a plecat mamă-sa, nu mai are pe nimeni aici. Pentru ea, mamă-sa este ca și moartă. Și, din moștenirea părintească, nu vrea să păstreze nimic, nici chiar amintirea fostului chiriaș, care ar putea-o face să roșească.

Ce repede a crescut Viki!... Parcă ar fi România Mare. Și eu, ce repede am îmbătrânit!... Parcă aș fi... Dar nu. Nu, nu... Pune strajă, Doamne, gurii mele!...