* * *

M-am mutat, provizoriu, la hotel. De la fereastră, privesc în piața Teatrului Național și în lungul Căii Victoriei ultimele pregătiri pentru primirea suveranilor, generalului Berthelot, guvernului, armatei române, detașamentelor aliate și a primilor eroi sosiți de la Iași cu trenurile speciale. În clipa asta, Bucureștii parcă e cel mai frumos oraș din lume. Mi-e teamă, însă, că în capitala României Mari podoaba zilelor de mâine o vor face aceeași oameni mici.

Am rămas singur ...

Mă mângâi cu iluzia Ceahlăului că ar fi mai mare decât Negoiul sau Caraimanul!...

Ce mic păream la Iași, alături de Nicolașa!... Până și Tatiana părea mai mare, alături de mine. Și domnul Aivazian, ce sus trebuie să se fi înălțat!... „Cocostârcul de aur” plutește pe deasupra banalului triunghi de cocostârci tout simplement!... Laurențiu Blebea doarme în cimitirul eroilor de la Iași, iar Toto Radian și-a asigurat un scaun de deputat în Ardeal. Și Ardealul e plin de mine de cărbuni, de fier și de aur!... Din desișul brazilor seculari, surâsul Canaanului incendiază, cu simplul lui miros de rășină, venerabilul suflet al Patriarhilor români!...

De data asta, însă, Istoria n-are să se mai repete, fiindcă Istoria adevărată nu-i decât legenda unei realități inexistente. Moise nu va mai muri pe muntele Sinai și pustiul Arabiei nu va mai albi decât oasele eroilor necesari pentru morala fabulei... Fabula este pâinea de toate zilele a omenirii!... Adevărul displace, dezgustă, deprimă, distruge.

Adevărul cade totdeauna la fund, greu ca plumbul... Minciuna, însă, vrăjește, orbește, însuflețește, înalță. Minciuna zboară totdeauna pe deasupra, ca gunoaiele în vânt... Nu ne place adevărul, fiindcă prea ne temem de el. Adorăm, în schimb, minciuna, fiindcă ea nu ne contrazice niciodată... Și totuși, în România Mare, ce mic îmi pare că sunt, de când am rămas singur...

Viki a plecat la Galați, iar Tatiana îmi scrie că nu mai vine la București. Se întoarce în Rusia cu Nicolașa, pe care s-a hotărât să-l ia de bărbat. Și-a dat seama că n-are să poată trăi în România, că dragostea ei de la Iași n-a fost decât pasiunea unui copil pentru o păpușă nouă și că viața adevărată nu sunt liniile paralele, ci secantele care ciopârțesc sfera...

I-am răspuns: „Facă-se voia ta”, și atâta tot. Pumnul lui Nicolașa nu va mai amenința decât fantoma unei amintiri neplăcute și amintirea trecerii lor prin România nu va fi decât mirosul greoi al gunoaielor aprinse în ziua celor patruzeci de mii de sfinți mucenici...

Sunt singur.

Lotty parcă îmi bate iar în ușă, îmi deschide fereastra și mă cheamă să văd ce se petrece în stradă.

Pestetot nu-i decât: roșu, galben, albastru!...

Zgomotul mulțimii se ridică în văzduh ca fumul sacrificiului biblic, pe care Dumnezeu îl primește, în fine, și din partea poporului român.

Clopotele bisericilor încep să bată cu gravitatea unor sentințe definitive... Țignalele gardiștilor le acompaniază cu grația stridentă a unor intervenții inutile... Și bubuitul tunurilor le răspunde la fel ca în ziua când, în strada Carol, se sărbătorea falsa noastră victorie de pe Argeș...

De data asta, însă, mulțimea nu mai fuge înspăimântată. Balcoanele nu se mai golesc și ferestrele nu se mai închid. Aeroplanele dușmane nu mai vin să bombardeze Bucureștii.

De data asta, sosesc învingătorii, stăpânii, români!...

Dintre cei sosiți cu o clipă mai înainte, fac parte și EU.

Dar eu, ce-am făcut mai mult decât alții, ca să-mi pot încadra chipul în aureola de roșu, galben și albastru, ce-mi flutură prin fața ochilor?...

Mulțimea din stradă m-a exilat parcă în pervazul ferestrei, ca pe o cucuvaie singuratică, în crăpătura unui zid de biserică incendiată de război...

Simt cum încep să mă dizolv în propria mea singurătate, ca culorile drapelului național după atâtea intemperii. Din mine n-a mai rămas parcă decât flacăra mincinoasă de la rădăcina nucului bătrân, sub care a fost îngropată, pe vremuri, o comoară... Închid fereastra și în patul hotelului în care n-am dormit încă nici o noapte, mă întind, rigid și drept, ca o linie geometrică.

Ciudată coincidență... Abia acum îmi dau seama că patul acesta e prea scurt pentru mine. Parcă m-am culcat în patul lui Procust... Și în timp ce aclamațiile mulțimii din stradă pătrund prin fereastra închisă până în odaia mea, chipul legendarului bandit din vechea Attică se desprinde parcă din penumbra perdelelor și pășește hotărât spre mine.

— Ce vrei, ilustre cetățean al României Mari?

— Vreau să te ajustez cu patul în care ai să dormi de azi înainte...

Am venit să-ți retez picioarele și capul...!

martie — aprilie 1924