XIV Trăiască România Mare!

Locomotiva noastră urlă ca un câine la lună plină. Primele macaze ne zgâlțâie ca niște sughițuri nervoase și, pe peronul gării de Nord, un grup de prizonieri germani urează: Willkommen în der Heimat, primilor bucureșteni sosiți de la Iași fără „ausweis”.

Cobor din tren, ca și cum m-aș fi întors din vilegiatură. În cele două nopți și două zile de drum, mi-am recapitulat zadarnic episoadele faimoasei „Expediții a celor zece mii” și împreună cu tovarășii de vagon mi-am pregătit vocea să salut orașul natal: Talassa!... Talassa!... Scontasem însă o emoție la care, probabil, nu aveam nici un drept. Momentul liric mă trădase ca un aliat de ocazie, de care nu mă lega nici o afinitate sufletească. Îmi dau seama, încă o dată mai mult, că eroismul este un fel de articol de lux, pe care nu mi-l pot introduce în suflet, nici măcar prin contrabandă.

Privirile binevoitoare ale curioșilor încep chiar să mă enervezc. Și nu sunt măcar îmbrăcat în uniformă militară!... Cel puțin, i-aș putea minți că vin de pe front... Dar așa — civil, cu ghete de la misiunea americană, palton cu blana de la Odesa, pălărie de la „Herbert James” și cravată de la „Charvet”, nu pot avea altă scuză decât aceea, poate, ca n-aș fi român...

Noroc însă că nu mă cunoaște nimeni și, de la gară până în strada Carol, mă strecor ca chiurasatul „Goeben” printre vasele flotei engleze din Marea Mediterană. În drum, spre casă, admir arcurile de triumf pe care inscripția „Trăiască România Mare” se repetă ca galoanele de aur ale unui general, ajuns pe culmea ierarhiei militare. Noul calificativ al țării nu-mi pare deloc exagerat. Dacă nu mă înșel, pe vremea lui Mihai Viteazul, România fusese chiar ceva mai mare!... În schimb, constat cu bucurie că aspectul orașului nu s-a schimbat deloc și că, mai ales toamna, Bucureștii oftează la fel, fie că plecăm noi și vin nemții, fie că pleacă nemții și venim noi... În poarta casei, mă opresc o clipă. Sunt mai mult plictisit, decât emoționat. Mi-am adus aminte că, la plecare, Viki îmi dăduse o cruce gamată, pe care îi promisesem c-am s-o păstrez. În clipa aceea, însă, cruciulița se găsea la gâtul Tatianei... și Viki e capabilă să-și aducă aminte de angajamentul meu solemn...

Ah!... Dacă ar fi fost o șuviță de păr, așa cum se obișnuiește în asemenea cazuri, i-aș fi cântat poate și eu ca Marcel Legay, la Noctambules: „Et toujours ma cocarde unique Fut cette mêche de cheveux Que je serrais d’un poigne nerveux Contre mon coeur, sous ma tunique”.

Dar, în tot timpul războiului, nu purtasem niciodată o tunică militară și, în locul tradiționalei șuvițe de păr autentic, Viki își legase amintirea de un lucru cu totul străin ființei sale.

Ciudată împerechere de lucruri sfinte!... Lotty îmi ceruse, la plecarea mea, icoana sfintei Paraschiva, iar Viki îmi dăduse o cruce...

Atâta prozelitism nu cred să fi putut face în strada Carol nici chiar apostolul Pavel.

Abia acum încep să mă neliniștească surprizele reîntoarcerii mele la București. Simt cum emoția revederii celor două femei începe să fie copleșită de răspunderea vinovatei mele atitudini...

Treptele scării parcă nu se mai sfârșesc... „Mai lungă-mi pare scara, acum la-ntors acasă.” În fața ușii mă opresc să răsuflu. Nu sunt obosit. Dar o ușă în care n-ai mai bătut doi ani de zile e ca un prieten bolnav de tifos exantematic. Nu știi dacă trebuie să-i dai mâna sau să-i vorbești numai de la distanță.

N-am fost niciodată așa de emoționat. Nu mi-am anunțat sosirea nimănui. Cei care ar fi putut să mă aștepte, poate nici nu vor să mai știe că exist... Cartea mea de vizită a dispărut de pe ușă. Probabil că, în lipsa mea, în dosul geamului cu perdeluțe de mătase verde se perindaseră alte nume. Dar cel puțin amintirea numelui meu o fi rămas undeva, în aceasta cutie a Pandorei pe care mi-e teamă parcă s-o deschid?...

Lotty și Viki mă cred, poate, plecat pentru totdeauna. În doi ani de zile, la Iași a murit atâta lume, că cei care se întorc par mai repede fantoma celor care au plecat.

Dar nu cumva mă înșel?... Aceasta să fie oare ușa pe care altădată intram ca ecoul unui acord de violoncel, pe care Mauriciu Pollak îl trimite doamnei Grümberg de pe lumea cealaltă?... Nu știu în care din noi doi s-a schimbat ceva... Ușa nu mai are clanța de alamă galbenă pe care i-am lăsat-o la plecare. Probabil că nemții o transformaseră în cămăși pentru gloanțele cu care credeau să ne poată goni și de la Iași. Alama asta, însă, ne-a atras cu puterea unui magnet și ne-a adus din nou la București.

Iată-mă, dar, din nou în fața ușii mele. De data asta, o recunosc.

Butonul soneriei electrice îmi sărută degetul arătător, ca o buză rece de convalescent...

Din cadrul ușii, o servitoare pe care n-o cunosc mă măsoară din tălpi până în creștet.

— E cineva acasă?

— Nu e nimeni...

— Unde e cucoana?

— A plecat cu domnul...

— Care domn?

— Domnul doctor...

— Care doctor?

— Bărbatul cucoanei...

Presimțirile nu mă înșelaseră, dar. Lotty se mutase în alta parte.

Din odaia mea plecasem cu adevărat pentru totdeauna... Fatalitatea îmi suprimase una din primele revederi pe care le scontasem, neîntrerupt, timp de doi ani de zile.

— Nu știi unde s-a mutat chiriașa cea veche?

— Care chiriașă?

— Doamna Grümberg.

— Păi tot doamna Grümberg stă și acum, dar nu-i mai zice așa... s-a măritat cu domnul doctor Hirsch și au plecat amândoi în Germania.

După nedumerirea cu care mă privește servitoarea, pricep care trebuie să fi fost propria mea nedumerire. Încerc să mă reculeg, să mă regăsesc, să mă recunosc. Revederea, la care trebuia să renunț, îmi fusese poate cu mult mai scumpă decât a camerei mele, pe care o bănuisem în primul moment. Servitoarea mă întreabă cu oarecare temere:

— Dar dumneavoastră cine sunteți? A, da!... Uitasem aproape că trebuia să fiu și eu cineva! ...Mi-era teamă, însă, că cel care se întoarce nu mai putea fi cel care plecase.

— Eu sunt chiriașul cucoanei... Am fost până acum la Iași... Mircea Băleanu.

Servitoarea tresare și îmi țipă la ureche, ca o trompetă militară:

— A!... dumneavoastră sunteți conașul Mircea?... Bine ați venit!...

Poftiți, vă rog... De când vă așteaptă domnișoara!... Toată ziua vorbește de dumneavoastră... Domnișoara Viki n-a plecat... Nu știați? Așa a lăsat vorbă conița... Să v-aștepte mai întâi pe dumneavoastră și pe urma să plece și dumneaei...

Viki, însă, nu este nici ea acasă.

Apartamentul este aproape gol. Lotty și-a vândut, la plecare, toate mobilele. N-a mai rămas decât strictul necesar, cu care Viki trebuia să-mi aștepte întoarcerea. Restul are să-l vândă probabil ea, după ce n-am să mai fiu pentru ele decât simpla amintire a unui fost chiriaș... În odaia mea, deocamdată, nu s-a schimbat nimic. Icoana sfintei Paraschiva mă așteaptă în peretele unde o lăsasem. Surâsul ei, însă, are parcă ceva din senzualitatea buzelor cu care Lotty îi destăinuise, la plecare, pentru ce nu mă mai poate aștepta. Și Lotty îi lăsase parcă secretul clipei când sufletul trecutului profan palpitase pentru prima dată în lumina sfințită a unei candele. Servitoarea îmi explică, grăbită și guralivă:

— În odaia dumneavoastră a dormit până acum domnișoara Viki.

Nu vă lipsește nimic. Lucrurile sunt toate la locul lor, așa după cum le-ați lăsat dumneavoastră. Domnul doctor a stat la început în odaia domnișoarei, până ce și-a făcut vorba cu conița și s-au luat. Seamănă cu dumneavoastră — bătu-v-ar norocul — ca două picături de apă... Parcă ați fi frați... Îmi spunea mie conița, dar tot nu credeam... și ce-a mai plâns când a plecat!... Îl iubește dumneaei pe domnul doctor, nu-i vorbă.... dar, oricum... Îi vine greu omului să se despartă de țara lui...

Dacă nu-i băteau ai noștri pe nemți, rămâneau cu toții la București, că și domnului doctor mult îi plăcea la noi... Se vede, însă, că așa i-a fost scris coniței... N-a avut parte de țara noastră... Dacă au plecat nemții, a trebuit să plece și dumneaei după bărbat. Nu se putea altfel...

Share on Twitter Share on Facebook