Capitolul L.

Rhett nu se abătea, nici în clipele de mare intimitate, de la atitudinea lui calmă şi politicoasă. Scarlett însă avea mereu impresia că o pândeşte pe furiş; ştia că, dacă ar întoarce brusc capul, ar surprinde în ochii lui expresia aceea ca de om ce aşteaptă ceva, expresia aceea de răbdare aproape înspăimântătoare pe care ea nu o înţelegea.

Uneori era un tovarăş de viaţă foarte plăcut, deşi nu permitea nimănui să mintă, să se prefacă sau să se laude în faţa lui. O asculta când îi vorbea de prăvălie, de gatere, de cârciuma ei, de deţinuţi şi de banii pe care-i cheltuia cu hrana lor, şi îi dădea întotdeauna sfaturi foarte înţelepte. Era neobosit la dans şi la petrecerile care-i plăceau ei; avea o provizie nesfârşită de anecdote fără perdea, pe care i le povestea în desele seri pe care le petreceau singuri, cu o cafea şi o sticlă de coniac în faţă. Scarlett ştia că Rhett i-ar fi dat orice, i-ar fi răspuns la orice întrebare, cu condiţia să fie sinceră cu el, refuzându-i însă orice ar fi încercat să capete pe căi lăturalnice – prin aluzii sau stratageme femeieşti. Avea obiceiul supărător de a-i înţelege jocul, ca să râdă apoi de ea.

Văzând cu câtă dulce nepăsare se purta în general, Scarlett se întreba uneori, dar fără să fie cu adevărat curioasă, de ce se însurase cu ea. Bărbaţii se însoară din dragoste sau ca să aibă cămin şi copii – sau pentru avere, dar ea ştia că niciunul din aceste motive nu-l împinsese pe Rhett să se căsătorească cu ea. Era convinsă că nu o iubea. Când venea vorba despre casa ei cea minunată, spunea că e o oroare arhitectonică şi că preferă să locuiască într-un hotel bine ţinut decât acasă. Niciodată nu făcea aluzii la copii, aşa cum făcuseră Charlie şi Frank. Într-o zi, încercând să fie cochetă, îl întrebă de ce o luase de nevasta, şi se înfurie când el îi răspunse, cu o privire amuzată: "Te-am luat de nevastă ca să am cu cine să mă distrez, draga mea".

Nu, nu o luase de nevastă pentru niciunul dintre motivele pentru care se însoară bărbaţii. O luase numai fiindcă o dorea şi nu o putuse avea prin alte mijloace. O recunoscuse în seara când o ceruse de nevastă. O dorise aşa cum o dorise pe Belle Watling. Acesta nu era însă un gând prea plăcut pentru Scarlett, ci de fapt o adevărată jignire. Dar ea alunga aceste gânduri, aşa cum alunga tot ce nu-i convenea. Făcuseră un târg şi, dinspre partea ei, era mulţumită. Spera că şi el e mulţumit, dar de fapt puţin îi păsa.

Dar, într-o dimineaţă, când se dusese să-l consulte pe doctorul Meade în privinţa unei indigestii, află un lucru neplăcut, care o scoase cu totul din sărite. Cu ochii plini de adevărată ură, intră pe înserate în camera de culcare şi-i spuse lui Rhett că o să aibă un copil.

Îmbrăcat într-un halat de mătase, Rhett, care şedea şi visa învăluit într-un nor de fum, o privi cu ochi pătrunzători când Scarlett începu să-i vorbească. Nu zise nimic. Se uita tăcut la ea, dar stăpânit de o emoţie pe care Scarlett nu o observă: Era atât de disperată şi de indignată, încât nu vedea nimic.

— Ştii că nu mai vreau copii! Niciodată n-am vrut. De câte ori îmi merge bine, trebuie să rămân însărcinată. Oh, nu mai sta acolo să-ţi baţi joc de mine! Nici tu nu vrei copii! Oh, Doamne Dumnezeule!

Rhett aşteptase să audă ce spune Scarlett, dar nu acestea erau cuvintele pe care le dorise. Expresia feţei lui deveni dură şi ochii căpătară o privire complet inexpresivă.

— Atunci, dă-l doamnei Melly. Nu mi-ai spus tu că e aşa de proastă, încât mai vrea un copil?

— Îmi vine să te omor. Nu vreau să-l am, nu vreau să-l am!

— Nu? Continuă, te rog!

— O, dar se poate face ceva! Nu mai sunt o ţărancă proastă ca pe vremuri. Acum ştiu că o femeie poate să nu aibă copii dacă nu-i doreşte. Sunt lucruri.

Rhett se ridică şi o apucă de mână, şi faţa lui era plină de o spaimă nebună.

— Scarlett! Nebuno! Spune-mi drept, ai făcut ceva?

— Nu, n-am făcut, dar am să fac. Crezi că o să-mi stric iar silueta, tocmai când am reuşit să slăbesc şi când petrec aşa de bine şi.

— Unde ai auzit lucrurile astea? Cine ţi-a spus aşa ceva?

— Mamie Bart – ea.

— Evident, patroana unui bordel trebuie să cunoască astfel de lucruri. Femeia asta n-o să mai calce la noi, înţelegi? În definitiv, e casa mea, şi sunt stăpân aici. N-o să mai vorbeşti niciodată cu ea.

— Am să fac ce vreau. Dă-mi drumul. Ce-ţi pasă ţie?

— Nu-mi pasă dacă ai un copil sau douăzeci de copii, dar nu vreau să mori.

— Să mor? Eu?

— Da, să mori. Îmi închipui că Mamie Bart nu ţi-a spus la ce se expune o femeie care face asemenea lucruri?

— Nu, recunoscu Scarlett fără să vrea. Mi-a spus doar că totul va fi bine.

— Dumnezeule, am s-o omor! strigă Rhett, cu faţa neagră de furie.

Se uită la faţa scăldată în lacrimi a lui Scarlett şi mânia i se mai potoli puţin, dar faţa îi rămase crispată. Deodată o luă în braţe şi se aşeză cu ea pe scaun, ţinând-o strâns de tot, ca şi cum s-ar fi temut că-i va scăpa.

— Ascultă, fetiţa mea scumpă, nu vreau să te joci cu viaţa ta. Nici eu nu ţin să am copii, dar am cu ce să-i hrănesc. Nu mai vreau să te aud vorbind prostii. Şi dacă vreodată o să încerci să. Scarlett, am văzut odată o femeie tânără murind din cauza asta. Nu era decât o. dar era o fată cumsecade. E o moarte foarte dureroasă. Eu.

— Rhett! exclamă Scarlett, pe care tremurul vocii lui o făcu să-şi uite necazul; niciodată nu-l văzuse atât de mişcat. Unde. cine.

— La New Orleans. de mult. Eram tânăr şi impresionabil.

Îşi plecă deodată capul şi o sărută pe păr.

— Scarlett, o să ai copilul, chiar dacă va trebui să te prind de mine cu cătuşe, în cele nouă luni care vor urma.

Scarlett se ridică şi se uită la el cu o adevărată curiozitate. Sub privirea ei, faţa lui deveni iar, ca prin farmec, calmă şi inexpresivă. Îşi ridicase sprâncenele şi colţurile gurii i se lăsaseră în jos.

— Ţii atât de mult la mine? îl întrebă ea, clipind din ochi cu drăgălăşenie.

Rhett îi aruncă o privire, parcă ar fi vrut să-şi dea seama câtă cochetărie ascundea întrebarea ei. Şi înţelegând adevăratul sens al atitudinii ei, îi răspunse nepăsător:

— O, da. Vezi, am investit prea mulţi bani în tine şi n-aş vrea să-i pierd.

Melanie ieşi din camera lui Scarlett, obosită de efortul făcut, dar cu lacrimi de fericire în ochi: se născuse o fetiţă. Rhett, nervos, aşteptase în hol, înconjurat de mucuri de ţigări, care arseseră şi găuriseră covorul cel frumos.

— Poţi să intri acuma, domnule Butler, zise ea cu glas sfios.

Rhett trecu repede pe lângă ea, intră în odaie şi, înainte ca doctorul Meade să închidă uşa, Melanie îl zări aplecat peste pruncul gol de pe genunchii lui Mammy. Melanie se lăsă într-un fotoliu, cu faţa roşie de ruşine, fiindcă fusese martoră fără voie la o scenă atât de intimă.

"Ah", gândi ea, "ce minunat! Ce îngrijorat a fost sărmanul! Şi tot timpul ăsta n-a băut deloc. Ce drăguţ din partea lui. Atâţia bărbaţi se îmbată când nevestele lor nasc. Mă tem că trebuie să-i fie sete. Oare să-i ofer o băutură? Nu, ar fi o îndrăzneală prea mare din partea mea".

Se aşeză mai bine în fotoliu. I se părea că spatele o să i se rupă în două, la mijloc, atâta o duruse în ultimele zile. Ce fericită trebuie să fie Scarlett că, în timp ce năştea, numai o uşă o despărţea de bărbatul ei! Dacă l-ar fi avut pe Ashley lângă ea în ziua aceea îngrozitoare când l-a născut pe Beau, n-ar fi suferit atâta! Ce bine era dacă fetiţa aceea mititică din odaie ar fi fost a ei, şi nu a lui Scarlett! "Ce rea sunt", se gândi ea cu un sentiment de vinovăţie! "O invidiez, şi Scarlett a fost atât de bună cu mine. Iartă-mă, Doamne! N-aş vrea copilul lui Scarlett, dar. ce mult aş dori să am încă un copil!"

Îşi puse o pernă la spate, ca să-şi mai aline durerea, şi se gândi ce fericită ar fi să aibă o fetiţă. Dar doctorul Meade nu-şi schimbase părerea în privinţa asta şi, deşi era gata să-şi rişte viaţa ca să mai aibă un copil, Ashley nici nu voia să audă. O fetiţă! Cât ar iubi-o Ashley!

O fetiţă! Vai de mine! Se sculă alarmată. Nici nu i-am spus domnului Butler că e fată. Şi el spera că va fi băiat! O, ce îngrozitor!

Melanie ştia că, pentru o femeie, un copil, fie că e băiat, fie fată, e tot atât de binevenit, dar pentru un bărbat, mai ales pentru un bărbat atât de autoritar ca domnul Butler, o fată trebuie să fie o lovitură dată amorului său propriu. Slavă Domnului, singurul ei copil era băiat! Ştia că dacă ar fi fost soţia unui om atât de înfricoşător ca domnul Butler, ar fi preferat să moară la naştere, decât să fi avut o fată, în loc de băiat.

Dar Mammy ieşi din odaie, legănându-se surâzătoare, şi o linişti, făcând-o să se întrebe în acelaşi timp ce fel de om e în realitate domnul Butler.

— Când m-am apucat să scald copilu', zise Mammy, i-am spus lu' domnu' 'hett că-mi pa'e 'ău că nu-i băiat. Şi ştii ce mi-a spus, domnişoa'ă Melly? "Taci din gu'ă Mammy! Cine vrea băiat? Băieţii n-au haz! îţi aduc numai necazu'i. Fetele sunt aşa de d'ăguţe! N-aş da fetiţa asta pe zece băieţi!" Pe u'mă a înce'cat să-mi ia copilu', aşa gol cum e'a. I-am dat una peste mână şi i-am zis: "Aşteptaţi, dom'le 'hett! Să vedeţi când o să aveţi un băiat, am să mo' de 'âs când o să vă aud plângând de bucu'ie!" A-nceput să 'âdă şi a dat din cap şi a zis: "Mammy, nu ştii ce vo'beşti. Băieţii nu-s buni la nimic. Nu mă vezi pe mine?" Da, domnişoa'ă Melly, s-a pu'tat ca un adevă'at gentleman, n-am ce zice.

Melanie îşi dădu seama că, prin purtarea lui, Rhett crescuse în ochii negresei.

— Poate că m-am înşelat puţin în p'ivinţa domnului 'hett. Azi e o zi ma'e pent'u mine, domnişoa'ă Melly. Am înfăşat t'ei gene'aţii de fete 'obilla'd, aşa că e o zi ma'e pent'u mine!

— O, da, e o zi mare, Mammy. Când se naşte un copil, e întotdeauna o zi mare.

Pentru o singură persoană din casă nu era însă zi mare. Wade se plimba amărât prin sufragerie – căci toată lumea îl repezise, şi nimeni nu-l băgase în seamă. Dis-de-dimineaţă, Mammy îl trezise brusc, îl îmbrăcase în grabă şi-l trimisese împreună cu Ella să ia micul dejun la mătuşa Pitty. Singura explicaţie care i se dăduse era că mama e bolnavă şi că joaca lui şi gălăgia ar putea s-o tulbure. În casa mătuşii Pitty era mare tărăboi. Când află că Scarlett e bolnavă, bătrânei domnişoare îi veni rău şi se băgă în pat. Bucătăreasa trebuia deci să o îngrijească, iar dejunul, servit copiilor de unchiul Peter, fu cam sărac. Pe măsură ce trecea dimineaţa, Wade fu cuprins de teamă. Dacă mama lui murea? Şi mamele altor copii muriseră! Văzuse dricuri plecând din unele case şi auzise pe micii lui prieteni plângând cu hohote. Dacă mama va muri? Wade îşi iubea foarte mult mama, aproape tot atât cât se temea de ea, şi la gândul că ar putea fi luată de un dric negru tras de cai negri, i se strângea inima.

Când veni ora prânzului şi Peter era ocupat în bucătărie, Wade se strecură pe uşa din faţă şi fugi acasă cât putu de repede. Unchiul Rhett, mătuşa Melly sau Mammy îi vor spune cu singuranţă adevărul. Dar unchiul Rhett şi mătuşa Melly nu erau de găsit, iar Mammy şi Dilcey alergau în sus şi în jos pe scările din dos, cărând prosoape şi lighene cu apă caldă, şi nici nu-l văzură măcar. De sus, de câte ori se deschidea o uşă, auzea glasul tăios al doctorului Meade. O dată o auzi pe mama lui gemând, şi Wade izbucni într-un plâns cu sughiţuri. Ştia că mama lui va muri. Căută puţină mângâiere lângă motanul cel galben, care şedea pe pervazul ferestrei şi torcea. Dar Tom, bătrân şi arţăgos când era deranjat, îşi ridică bătăios coada şi scuipă.

În sfârşit, coborând scările din faţă cu şorţul mototolit şi pătat, cu basmaua strâmbă, Mammy îl zări şi se încruntă. Întotdeauna Mammy îl susţinuse pe Wade, aşa că văzând-o încruntată acum, începu să tremure.

— Eşti cel mai 'ău băiat pe ca'e l-am cunoscut, zise ea. Nu te-am t'imis la domnişoa'a Pitty? Du-te înapoi!

— Mama are să. să moară?

— Ce copil nesufe'it! Să moa'ă? Nu, Doamne fe'eşte! Ce copil pisălog! Nu înţeleg de ce Dumnezeu mai t'imite băieţi pe lume. Hai, pleacă de-aici!

Dar Wade nu plecă. Se ascunse după draperiile din vestibul, nu prea convins de cuvintele lui Mammy. Îl ustura ce spusese Mammy despre băieţi, fiindcă întotdeauna încercase să fie cuminte. O jumătate de ceas mai târziu, mătuşa Melly coborî scările grăbită, palidă şi obosită, dar zâmbitoare. Rămase încremenită când văzu, în umbra draperiilor, chipul lui îndurerat. De obicei, mătuşa Melly avea întotdeauna timp de pierdut cu el. Niciodată nu făcea ca mama lui, care îi zicea: "Nu mă deranja acum! Sunt grăbită!" Sau: "Fugi de-aici, Wade, sunt ocupată!"

Totuşi, acum i-a spus:

— Wade, nu eşti cuminte. De ce n-ai rămas la mătuşa Pitty?

— Mama are să moară?

— Doamne fereşte, Wade, nu! Hai, nu fi prostuţ, urmă ea cu o voce mai blândă. Doctorul Meade i-a adus chiar acum un copilaş frumos, o surioară dulce cu care o să te joci; dacă eşti cuminte, o să ai voie s-o vezi diseară. Acum, du-te de te joacă şi nu face gălăgie.

Wade se furişă în sufrageria tăcută, cu întreaga lui lume de copil prăbuşită. În după-amiaza asta însorită, când cei mari se purtau aşa de ciudat, nu mai era oare loc pentru un băieţel de şapte ani, atât de necăjit! Se aşeză pe pervazul ferestrei, rupse o frunză din planta care creştea într-o lădiţă, la soare, şi se apucă s-o ronţăie. Era aşa de iute, încât începură să-l usture ochii, ca apoi să se pornească să plângă de-adevăratelea. Probabil că mama lui murea, şi nimeni nu-i da vreo atenţie, şi toţi fugeau încoace şi încolo din cauza unui copil nou – a unei fetiţe. Pe Wade îl interesau prea puţin copiii mici, cu atât mai puţin fetiţele. Singura fetiţă pe care o cunoştea bine era Ella, şi până acum nu făcuse nimic ca să-i câştige simpatia sau respectul.

După multă vreme, doctorul Meade şi unchiul Rhett coborâră scările şi se opriră în vestibul discutând încet. Când uşa din faţă se închise după doctor, unchiul Rhett veni repede în sufragerie şi, înainte de a-l vedea pe Wade, îşi turnă un pahar. Copilul încercă să se ascundă, temându-se să nu i se mai spună o dată că nu e cuminte şi că trebuie să se ducă înapoi la mătuşa Pitty. Dar, în loc de asta, unchiul Rhett zâmbi. Wade nu-l văzuse niciodată zâmbind în felul acesta şi nici părând atât de fericit, aşa că, încurajat, sări de pe fereastră şi alergă spre el.

— Ai căpătat o surioară, zise Rhett, strângându-l în braţe. Doamne, cel mai frumos copil din lume! Haide, haide, de ce plângi?

— Mama.

— Mama ta acum mănâncă pui, orez cu sos şi bea cafea. Are să i se dea şi îngheţată şi ai să capeţi şi tu două porţii. Şi am să ţi-o arăt pe surioara ta.

Cu picioarele tăiate de veştile astea bune, Wade încercă să pară interesat de noua lui surioară, dar nu reuşi. Toată lumea se interesa de fetiţa asta. Nimănui nu-i mai păsa de el, nici mătuşii Melly, nici unchiului Rhett.

— Unchiule Rhett, începu el, de ce oamenilor le plac mai mult fetele decât băieţii?

Rhett îşi lăsă paharul şi se uită pătrunzător la băieţel. Înţelese de ce pusese copilul această întrebare.

— Ei, asta n-aş putea s-o spun, zise el grav, ca şi cum ar fi meditat la chestiune. Numai că fetele aduc mai multe necazuri oamenilor şi oamenii au întotdeauna mai multă grijă de cei ce le fac necazuri.

— Mammy spune că băieţii sunt nesuferiţi.

— Mammy e puţin tulburată. N-a vrut să spună asta.

— Unchiule Rhett, ai fi preferat să ai un băieţel în loc de o fetiţă? întrebă Wade plin de nădejde.

— Nu, zise Rhett repede, dar, văzând cum se schimbă faţa băiatului, continuă: De ce să mai vreau un băiat, când am unul?

— Ai unul? întrebă Wade cu gura căscată. Unde e?

— Chiar aici, răspunse Rhett şi, luându-l pe copil, îl aşeză pe genunchii lui. Îmi ajunge un băiat ca tine, fiule.

O clipă, senzaţia de securitate şi fericirea de-a fi iubit fu atât de intensă, încât Wade era să plângă din nou.

— Nu eşti tu băiatul meu?

— Pot să fiu. să fiu copilul a doi bărbaţi? îl întrebă Wade, în sufletul căruia se lupta credinţa faţă de un tată pe care nu-l cunoscuse, cu dragostea pentru omul care-l înţelegea atât de bine.

— Da, zise Rhett categoric. După cum eşti şi băiatul mamei tale şi al mătuşii Melly.

Wade acceptă această explicaţie. I se păru raţional şi, surâzând, se cuibări în braţele lui Rhett.

— Unchiule Rhett, tu-i înţelegi pe băieţii mici, nu-i aşa?

Chipul întunecat al lui Rhett îşi reluă vechea lui expresie aspră.

— Da, zise el cu amărăciune, îi înţeleg pe băieţii mici.

O clipă, temerile îi reveniră lui Wade, împreună cu un simţământ de gelozie. Unchiul Rhett nu se mai gândea la el, se gândea la altcineva.

— Nu cumva mai ai şi alţi băieţi?

Rhett îl puse jos.

— Am să beau ceva, Wade, şi tu de asemenea. Primul tău pahar ai să-l bei în sănătatea surioarei tale.

— Nu cumva ai şi alt., începu Wade, dar văzându-l pe Rhett luând carafa de vin, fu atât de emoţionat că ia parte la această ceremonie pentru oameni mari, încât îşi uită temerile.

— O, dar nu pot, unchiule Rhett! Am promis mătuşii Melly că nu voi bea până nu-mi termin universitatea, şi are să-mi dăruiască un ceas dacă mă ţin de cuvânt.

— Şi eu am să-ţi dau un lanţ pentru el. uite, ăsta pe care îl port acum, dacă-ţi place, zise Rhett zâmbind din nou. Mătuşa Melly are dreptate. Dar vorbea de alcool, nu de vin. Trebuie să te deprinzi să bei vin, ca un adevărat gentleman, fiule, şi acum e timpul să începi.

Rhett turnă peste vin apă din carafă, până când lichidul se decoloră, şi apoi întinse paharul lui Wade. În clipa aceea Mammy intră în sufragerie. Se schimbase şi-şi pusese rochia neagră frumoasă de sărbătoare, iar şorţul şi basmaua ei erau scrobite şi frumos călcate. Mergea legă-nându-se şi, sub fustele ei, se auzea foşnet de mătase. Faţa ei nu mai avea o expresie îngrijorată, şi zâmbea cu toată gura, arătându-şi gingiile aproape ştirbe.

— În sănătatea fetiţei, dom'le 'hett, zise ea.

Wade se opri, cu paharul la gură. Ştia că Mammy nu-l putea suferi pe tatăl lui vitreg. Niciodată nu o auzise zicându-i decât "domnu' Butle"' şi se purtase întotdeauna demnă dar rece. Şi acum o vedea surâzând, făcând graţii şi zicând-i "dom'le 'hett". Ce zi!

— Cred, Mammy, că ai prefera rom în loc de vin, zise Rhett, scoţând din bufet o sticlă pântecoasă. E un copil splendid, nu-i aşa, Mammy?

— C'ed şi eu, răspunse Mammy luând paharul şi plescăind din buze.

— Ai văzut vreodată un copil mai frumos?

— Să ştiţi, că şi domnişoa'a Sca'lett e'a ap'oape tot atât de f'umoasă, da' nu chia' aşa.

— Mai ia un pahar, Mammy. Dar, Mammy, ia spune-mi – şi glasul lui avea un ton sever deşi ochii îi râdeau – ce foşnet se aude?

— Doamne, dom'le 'hett, nu e decât juponul meu de tafta 'oşie, şi Mammy se porni să râdă aşa de tare, încât tot trupul ei enorm se cutremura.

— Numai juponul? Nu te cred. Foşneşte ca frunzele mişcate de vânt. Ia să văd. Ridică-ţi fusta.

— Dom'le 'hett, dar nu se cade! O, Doamne!

Şi Mammy, chicotind, se dădu înapoi câţiva paşi şi-şi ridică pudică rochia un pic, ca să arate volanul juponului de tafta roşie.

— Ţi-a trebuit mult timp ca să te hotărăşti să-l porţi, mormăi Rhett, dar privirea lui era plină de veselie.

— Da, mult, mult, dom'le 'hett.

Şi atunci Rhett spuse ceva pe care Wade nu-l înţelese.

— Nu mai sunt un catâr înhămat cu hamuri de cal?

— O, dom'le 'hett, ce u'ât din pa'tea domnişoa'ei Sca'lett că v-a spus! Da' nu sunteţi supă'at pe băt'âna neg'esă, nu-i aşa?

— Nu, nu sunt supărat. Voiam doar să ştiu. Hai, mai bea un pahar, Mammy. Ia toată sticla. Haide, Wade, goleşte-ţi paharul! Repede, şi fă o urare!

— În cinstea surioarei, strigă Wade dând paharul pe gât.

Se înecă şi începu să tuşească şi să sughiţă, iar cei doi, izbucnind în hohote de râs, începură să-l bată pe spate.

După naşterea fetiţei, purtarea lui Rhett începu să surprindă pe toţi cei ce-l cunoşteau. Parcă nu se mai potrivea cu părerile pe care lumea şi le făcuse despre el, păreri la care nici oraşul, nici Scarlett nu voiau să renunţe. Cine şi-ar fi închipuit că un om ca el putea să se arate atât de mândru de-a fi tată? Şi încă, dacă ţineai seama că primul lui născut nu era băiat, ci fată!

Şi noutatea bucuriei de-a fi tată nu părea că va trece repede. Lucrul acesta inspiră o tainică invidie femeilor ai căror soţi îşi pierdeau interesul pentru copiii lor chiar cu mult înainte de a-i boteza. Rhett oprea lumea pe stradă şi povestea amănunţit ce progrese minunate făcea copilul, chiar fără să se ostenească a începe prin cuvinte politicoase. "Ştiu că toţi părinţii cred despre copilul lor că e deştept, dar." Fetiţa i se părea o adevărată minune; nici vorbă să o compari cu alţi ţânci şi lucrul acesta îl spunea la toată lumea. Când doica cea nouă îi dădu copilului să sugă o bucăţică de carne de porc, provocându-i astfel primele colici, purtarea lui Rhett făcu pe toţi părinţii înţelepţi să moară de râs. Trimise în grabă după doctorul Meade şi după alţi doi medici, şi cu greu fu împiedicat să nu o bată cu cravaşa pe nenorocita doică. Fu dată afară şi după ea urmă o serie de doici care nu stăteau mai mult de o săptămână. Niciuna nu era în stare să satisfacă pretenţiile lui Rhett.

Şi Mammy se uita urât la doicile care se perindau, fiindcă era geloasă pe orice negresă străină şi nu înţelegea de ce nu putea îngriji ea de copil, supraveghind în acelaşi timp şi pe Wade şi pe Ella. Mammy însă începuse să îmbătrânească şi reumatismele îi îngreuiau mersul. Rhett nu avea curajul să-i spună asta şi o lămuri doar că un om cu o poziţie ca a lui nu putea ţine doar o singură doică. Nu făcea impresie bună. Va angaja alte două să facă treburile cele grele, şi ea va rămâne mai mare peste ele. Aşa că Mammy acceptă. Şi pentru ea era o cinste să aibă mai mulţi servitori sub ordinele ei. Dar îi spuse categoric lui Rhett că nu va permite nici unei negrese eliberate, de neam prost, să intre în odaia fetiţei. Aşa că Rhett trebuise să o aducă pe Prissy de la Tara. Ştia că are defecte, totuşi era din familie. Unchiul Peter aduse o strănepoată numită Lou, care aparţinuse unei verişoare a domnişoarei Pitty.

Chiar înainte de a se da jos din pat, Scarlett îşi dădu seama cât de preocupat era Rhett de copil şi se simţi puţin jenată şi chiar încurcată de felul cum îşi manifesta el mândria de-a fi tată în faţa celor ce veneau s-o vadă. Era bine ca un bărbat să ţină la copii, dar i se părea că atâtea manifestări de dragoste nu i şedeau bine lui Rhett. Ar fi trebuit să fie ca ceilalţi bărbaţi, mai nepăsător.

— Te faci de râs, fi zise ea enervată. Şi nu văd de ce.

— Nu? Nici nu mă miră din partea ta. Vrei să ştii de ce? Fiindcă e prima fiinţă care îmi aparţine mie cu desăvârşire.

— Îmi aparţine şi mie.

— Nu, tu mai ai doi copii. Ea e a mea.

— Poftim! zise Scarlett. N-am făcut-o eu? De altfel, dragul meu, eu nu-ţi aparţin?

Rhett o privi peste capul cu păr negru al copilului şi zâmbi într-un fel ciudat.

— Crezi, draga mea?

Numai intrarea Melaniei împiedică una din acele certuri violente, care acum se iscau atât de des între ei. Scarlett îşi înghiţi furia şi se uită la Melanie, care luase copilul în braţe.

Căzuseră de acord să boteze fetiţa Eugenie Victoria, dar în după-amiaza aceea, Melanie o boteză, fără să vrea, cu un nume care-i rămase, aşa cum Pittypat ştersese din amintirea tuturor numele de Sarah Jane.

Rhett, aplecat peste fetiţă, spusese:

— Ochii ei au să fie verzi ca marea.

— Nu-i adevărat, strigă Melanie indignată, uitând că ochii lui Scarlett aveau aproape aceeaşi culoare. Au să fie albaştri ca ai domnului O'Hara, albaştri ca frumosul drapel albastru1.

— Bonnie Blue Butler, zise Rhett râzând şi luă copilul în braţe, ca să se uite mai de aproape la ochişorii ei.

Şi numele fetiţei rămase Bonnie, şi până şi părinţii uitară că fusese botezată după numele a două regine.

— -

1 în englezeşte – bonnie blue flag, cum i se spunea în mod obişnuit drapelului confederat.

— -