Capitolul XLIX.

Doamna Elsing ciuli urechile. Auzind-o pe Melanie trecând prin hol spre bucătărie, unde zgomotul de vase şi clinchetul argintăriei vesteau că în curând se vor servi gustările, se întoarse şi începu să vorbească încet cu doamnele aşezate îm cerc în salon, cu coşuleţe de lucru pe genunchi.

— Dinspre partea mea, n-am de gând să-i fac nici o vizită lui Scarlett, spuse ea, şi chipul ei distins era mai rece ca întotdeauna.

Celelalte doamne, membre ale cercului de croitorie pentru văduvele şi orfanii Confederaţiei, se grăbiră să-şi lase acul şi îşi apropiară scaunele. Toate mureau de nerăbdare să vorbească de Scarlett şi de Rhett, dar prezenţa Melaniei le împiedicase s-o facă până acum. În ajun, perechea se întorsese din New Orleans şi acum locuiau la Hotel Naţional, în apartamentul pentru tinerii căsătoriţi.

— Hugh spune că trebuie să le fac o vizită de politeţe din cauză că Butler i-a scăpat viaţa, urmă doamna Elsing. Şi biata Fanny ţine cu el şi spune că se va duce şi ea. I-am spus: "Fanny, dacă n-ar fi fost Scarlett, Tommy ar fi fost şi astăzi în viaţă. Dacă te duci la ea, înseamnă că nu-i respecţi memoria." Fanny însă n-a găsit ceva mai bun să-mi răspundă decât: "Mamă, nu mă duc la Scarlett. Mă duc la domnul Butler. El a încercat din toate puterile să-l scape pe Tommy, şi nu din vina lui n-a reuşit."

— Ce proşti sunt tinerii! zise doamna Merriwether. Poftim, să le facă o vizită!

Şi pieptul ei voluminos se umflă de indignare când îşi aminti ce mojică fusese Scarlett când se dusese s-o avertizeze că nu se cade să se mărite cu Rhett. Şi urmă:

— Maybelle a mea e tot atât de proastă ca Fanny. Spune că şi ea şi René se vor duce la ei, fiindcă numai Rhett Butler l-a scăpat pe René de spânzurătoare. I-am răspuns că dacă Scarlett n-ar fi fost atât de îndrăzneaţă, René n-ar fi fost în primejdie. Şi bunicul Merriwether se duce. A început să se ramolească. Spune că e recunoscător ticălosului de Rhett, chiar dacă eu nu sunt. De când a pus piciorul în casa fiinţei aceleia, Belle Watling, se poartă într-un mod nesuferit. Auzi, să le fac o vizită! Nici prin gând nu-mi trece! Scarlett s-a declasat prin căsătoria ei cu un asemenea om. E destul de rău că a speculat în timpul războiului şi a câştigat bani în timp ce noi muream de foame, dar acum e mână în mână cu toţi aceşti carpetbagger-i şi scallawag-i, şi prieten – da, prieten – cu acea sinistră canalie care se numeşte Bullock – da, guvernatorul! Auzi, să-i fac o vizită!

Doamna Bonnell oftă. Era o femeie brunetă şi grăsuţă, cu faţa veselă.

— N-o să-i fac decât o singură vizită, de politeţe, Dolly. Nu sunt sigură dacă-i condamn. Am auzit că toţi bărbaţii care au participat la expediţia din seara aceea au de gând să-i facă o vizită, şi cred că bine fac. Uneori, nu-mi vine să cred că Scarlett e fiica lui Ellen O'Hara. Am fost colegă de şcoală cu ea la Savannah şi nu cred că a existat o fată mai drăguţă ca ea şi tare mai ţineam la ea. Dacă tatăl ei nu s-ar fi opus căsătoriei cu vărul ei, Philippe Robillard! Nu puteai să-i reproşezi ceva prea grav băiatului; tineretul trebuie să-şi facă de cap puţin. Ellen însă s-a grăbit şi s-a măritat cu bătrânul O'Hara şi a avut o fată ca Scarlett. Nu, zău, trebuie să mă duc o dată s-o văd, în amintirea mamei ei.

— Astea sunt fleacuri, sentimentalităţi, zise doamna Merriwether enervată. Kitty Bonnell, ai de gând să faci vizită unei femei care s-a măritat abia la un an după moartea bărbatului ei? O femeie.

— Şi, de fapt, ea l-a omorât pe domnul Kennedy, o întrerupse India, calm, dar cu răutate; de câte ori vorbea de Scarlett, abia reuşea să se exprime cuviincios, fiindcă nu-l putea uita pe Stuart Tarleton. De altfel, mi se pare că şi înainte de moartea domnului Kennedy a fost, între ea şi individul acela Butler, mai mult decât a bănuit lumea.

Înainte ca doamnele să-şi fi revenit din mirarea pe care le-o pricinuise o astfel de afirmaţie, şi încă din partea unei femei nemăritate, Melanie era în uşă. Fuseseră atât de preocupate de bârfeala lor, încât nu auziseră paşii uşori ai gazdei. Acum erau ca nişte şcolăriţe surprinse de profesoară pe când vorbeau. Văzând cât de schimbată era Melanie la faţă, ruşinea li se transformă în spaimă. Era roşie de mânie, ochii ei blânzi scânteiau şi nările îi fremătau. Nimeni nu o mai văzuse pe Melanie atât de supărată. Niciuna din doamnele care erau de faţă nu o credea în stare să se mânie. Toate o iubeau, dar o credeau cea mai bună şi mai docilă dintre femeile tinere, respectuoasă faţă de cei mai în vârstă, dar lipsită de personalitate.

— India, cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? întrebă ea cu glasul plin de mânie. Unde o să te ducă gelozia? Să-ţi fie ruşine!

India se îngălbeni, dar rămase cu capul sus.

— Nu retractez nimic din ceea ce am spus, zise ea laconic, dar în sinea ei fierbea.

"Să fiu oare geloasă?" se întrebă ea. Gândindu-se la Stuart Tarleton, la Honey şi la Charles, cum să nu fie geloasă pe Scarlett? N-avea ea motive s-o urască, mai ales acum când bănuia că Scarlett îl acaparase şi pe Ashley? Îşi zise în sinea ei: "Aş putea să spun multe lucruri despre Ashley şi scumpa ta Scarlett". Sufletul Indiei era împărţit între dorinţa de a-l acoperi pe Ashley prin tăcerea ei şi aceea de a-l scăpa de Scarlett împărtăşindu-i Melaniei şi lumii întregi bănuielile ei. Aşa, Scarlett ar fi silită să renunţe la el. Acum însă nu era momentul. Nu ştia nimic precis, avea doar bănuieli.

— Nu retractez nimic, repetă ea.

— Atunci sunt încântată că nu mai locuieşti sub acelaşi acoperiş cu mine, zise Melanie pe un ton rece.

India sări în sus, şi sângele îi năvăli în obrajii palizi.

— Melanie, tu. cumnata mea. ai vrea să te cerţi cu mine pentru o stricată ca.

— Scarlett e şi ea cumnata mea, spus Melanie privind-o pe India drept în ochi ca şi cum ar fi fost o străină. Şi mi-e mai dragă ca o soră. Şi dacă tu ai uitat ce a făcut pentru mine, eu n-am uitat. A stat cu mine în tot timpul asediului când s-ar fi putut duce acasă, şi când chiar mătuşa Pitty a fugit la Macon. Mi-a adus copilul pe lume, când yankeii erau aproape în Atlanta. Ne-a luat cu ea, pe Beau şi pe mine, la Tara şi s-a chinuit cu noi în călătoria aceea îngrozitoare, când m-ar fi putut lăsa la spital unde m-ar fi găsit yankeii. M-a îngrijit şi m-a hrănit chiar când n-avea ce mânca. Fiindcă eram slăbită şi bolnavă, mi-a dat cea mai bună saltea pe care o avea la Tara. Când am putut umbla, am purtat singura pereche de pantofi nerupţi din toată casa. Tu, India, poţi să uiţi lucrurile acestea pe care le-a făcut pentru mine, dar eu nu. Şi când Ashley s-a întors, bolnav, descurajat, fără casă, fără un ban în buzunar, l-a primit ca pe un frate. Şi când am crezut că vom muri de durere pentru că trebuie să plecăm în Nord şi să părăsim Georgia, Scarlett i-a dat să conducă gaterul. Şi căpitanul Butler i-a scăpat viaţa lui Ashley, numai din bunătate, fiindcă n-avea nici o obligaţie faţă de el! Şi eu sunt recunoscătoare lui Scarlett şi căpitanului Butler! Dar tu, India, cum poţi uita serviciile pe care Scarlett ni le-a făcut nouă, mie şi lui Ashley? Nu ţii deloc la viaţa fratelui tău, dacă poţi batjocori un om care i-a salvat-o? Dacă te-ai pune în genunchi în faţa lui Scarlett şi a căpitanului Butler, tot n-ar fi destul.

— Haide, haide, Melly, zise doamna Merriwether care-şi revenise mai repede, nu trebuie să-i vorbeşti aşa Indiei.

— Am auzit şi ce-ai spus dumneata despre Scarlett, zise Melanie întorcându-se brusc spre doamna bătrână şi grasă, cu aerul unui duelist care după ce şi-a dezarmat şi învins unul dintre adversari, se întoarce turbat spre al doilea. Şi pe dumneata te-am auzit, doamnă Elsing. Puţin îmi pasă ce credeţi despre dânsa în sufletele voastre mărunte; vă priveşte. Dar ce spuneţi de ea aici, în casa mea, unde vă aud eu, mă priveşte pe mine. Cum puteţi să gândiţi lucruri atât de îngrozitoare, necum să le rostiţi? Ţineţi atât de puţin la bărbaţii voştri încât nu vă pasă dacă trăiesc sau mor? Nu sunteţi recunoscătoare omului care i-a scăpat cu riscul vieţii lui? Yankeii l-ar fi putut lua şi pe el drept membru al Klan-ului dacă s-ar fi aflat adevărul! L-ar fi spânzurat! Şi-a riscat viaţa pentru bărbaţii voştri. Pentru socrul dumitale, doamnă Merriwether, şi pentru ginerele şi nepoţii dumitale. Şi pentru fratele dumitale, doamnă Bonnell, şi pentru ginerele dumitale, doamnă Elsing. Sunteţi nişte ingrate, asta sunteţi! Toate trebuie să-mi cereţi scuze.

Doamna Elsing se sculă, înţepată, după ce-şi vârî lucrul în cutie.

— Dacă cineva mi-ar fi spus că ai putea fi aşa de rău-crescută, Melly. Nu, n-am să-ţi cer scuze. India are dreptate. Scarlett e o femeie uşuratică şi stricată. N-am să uit cum s-a purtat în timpul războiului. Şi nu voi uita aroganţa cu care se poartă de când are bani.

— Ce nu poţi uita, o întrerupse Melanie strângându-şi pumnii ei mici, e că l-a concediat pe Hugh fiindcă nu era în stare să conducă gaterul.

— Melly! gemu un cor de glasuri.

Doamna Elsing îşi ridică capul şi porni spre uşă. Cu mâna pe clanţă, se opri şi se întoarse.

— Melly, zise ea cu vocea mai blândă. Scumpa mea, mi se rupe inima. Am fost cea mai bună prietenă a mamei tale şi l-am ajutat pe doctorul Meade să te aducă pe lume. Te-am iubit ca pe copilul meu. Dacă ar fi vorba de vreun lucru însemnat, nu m-ar durea aşa de mult să te aud vorbind astfel. Dar despre o femeie ca Scarlett O'Hara, care n-ar şovăi mult când ar fi să facă un rău unuia dintre noi. Ochii Melaniei se umplură de lacrimi la primele cuvinte ale doamnei Elsing; însă când aceasta sfârşi de vorbit, expresia ei era iar dură.

— Vreau să se înţeleagă bine că cine nu se va duce să o viziteze pe Scarlett, nu mai are ce căuta la mine, zise Melanie.

Un murmur de voci se ridică după această afirmaţie, în timp ce toate doamnele se sculau în picioare, jenate. Doamna Elsing îşi scăpă cutia de lucru pe jos, şi când se ridică, avea buclele false aşezate strâmb.

— Nu, nu, nu se poate, strigă ea. Melly, nu eşti în toate minţile. Nu-ţi dai seama ce spui. Nu se poate să nu mai fim prietene. Nu vreau să ne certăm pentru asta.

Plângea şi, fără să-şi dea seama cum s-a întâmplat, Melly se trezi în braţele ei, hohotind de plâns dar afirmând printre suspine că nu retractează nimic din ce-a spus. Câteva dintre celelalte doamne izbucniră şi ele în lacrimi; doamna Merriwether, după ce-şi şterse nasul cu batista cu un zgomot de trâmbiţă, îmbrăţişă în acelaşi timp pe doamna Elsing şi pe Melanie. Mătuşa Pitty, care asistase la scenă împietrită, leşină cu adevărat de data aceasta şi căzu jos. În mijlocul lacrimilor, al învălmăşelii, al îmbrăţişărilor şi al alergăturilor după săruri de mirosit, şi coniac, nu rămase decât o singură faţă calmă, o singură pereche de ochi care nu erau umezi. India Wilkes plecă fără să fie observată.

Bunicul Merriwether, întâlnindu-l pe unchiul Henry Hamilton câteva ceasuri mai târziu la cafenea, îi povesti ce se întâmplase în cursul după-amiezii. Îi povesti cu mult haz, fiindcă era încântat că cineva avusese curajul s-o înfrunte pe nora lui cea temută de toţi. El nu avusese niciodată atâta curaj.

— Atunci, la ce hotărâre a ajuns cârdul acela de gâşte? întrebă unchiul Henry enervat.

— Să-ţi spun drept, nu ştiu, zise bunicul, dar îmi pare că Melly a câştigat bătălia. Pariez că or să se ducă toate la Scarlett, măcar o singură dată. Lumea ţine la nepoata ta, Henry.

— Melly e o proastă, şi cucoanele celelalte au dreptate. Scarlett e o femeie uşuratică şi mă mir de ce Charlie a luat-o de nevastă, zise unchiul Henry posomorât. Înr-un fel, însă Melly are şi ea dreptate. E corect ca familiile celor pe care i-a scăpat Rhett Butler să-i facă vizite. De fapt, nu am prea multe să-i reproşez lui Butler. S-a purtat foarte frumos când ne-a scăpat pe toţi, în seara aceea. Dar Scarlett mă enervează. E prea descurcăreaţă ca să o mai poţi admira. În fine, oricum ar fi, e nepoata mea prin alianţă, aşa că o să mă duc s-o văd azi după-amiază.

— Merg şi eu cu tine, Henry. Lui Dolly o să-i vină rău când o să afle. Stai să mai beau un pahar.

— Nu, o să ne dea Butler ceva de băut. Şi, fie vorba între noi, se pricepe la băuturi.

Rhett spusese că garda moare dar nu se predă, şi avusese dreptate. Ştia ce puţin însemnau cele câteva vizite care li se făcură şi ştia şi de ce fuseseră făcute. Familiile celor ce participaseră la nenorocita lovitură a Klan-ului se prezentaseră cele dintâi, însă după aceea îşi răriră vizitele şi nu-i invitară pe Butler-i să le întoarcă vizitele.

Rhett spuse că n-ar fi venit nici aceştia dacă nu s-ar fi temut de represaliile Melaniei. Scarlett nu ştia de unde-i venise lui Rhett ideea asta şi afirmaţiile bărbatului ei i se părură neserioase. Ce influenţă ar putea oare avea Melanie asupra unor fiinţe ca doamna Elsing şi doamna Merriwether? Că nu mai veneau s-o vadă, nu o supăra deloc; de fapt, absenţa lor era abia observată, fiindcă apartamentul ei era plin de musafiri de alt soi. "Oameni noi" le ziceau vechii locuitori ai Atlantei, când nu-i numeau într-un fel mai puţin politicos.

Erau mulţi "oameni noi" la Hotel Naţional, care asemenea lui Rhett şi lui Scarlett aşteptau să li se termine construcţia caselor. Erau oameni veseli şi bogaţi, la fel ca prietenii lui Rhett din New Orleans; erau eleganţi, cheltuiau mult, dar nu prea vorbeau de trecutul lor. Toţi bărbaţii erau republicani şi se aflau la Atlanta pentru treburi care priveau guvernul statului. Scarlett nu ştia şi nici nu se obosea să afle ce fel de treburi erau acestea.

Rhett i-ar fi putut spune despre ce era vorba: oamenii aceştia erau ca vulturii pe lângă animalele muribunde. Simţeau moartea de departe şi veneau atraşi de ea să se ghiftuiască. Nu mai exista un guvern al Georgiei format din georgieni, statul era lipsit de apărare şi aventurierii veneau râuri-râuri.

Soţiile carpetbagger-ilor şi scallawag-ilor care erau prieteni cu Rhett se înghesuiau în salonul lui Scarlett, împreună cu "oamenii noi" pe care-i cunoscuse vânzându-le lemn de construcţie. Rhett îi spuse că, deoarece făcea afaceri cu ei, trebuia să-i primească, şi după ce îi primi. se simţi bine în tovărăşia lor. Erau foarte frumos îmbrăcaţi, nu vorbeau niciodată de război sau de timpurile grele; se mărgineau să discute de modă, de scandalurile care izbucneau şi de jocul de whist. Scarlett nu jucase cărţi niciodată, dar se apucă de whist cu plăcere şi în curând deveni o bună jucătoare.

De câte ori era la hotel, apartamentul era plin de o mulţime de jucători de whist. Numai că nu prea stătea la hotel, fiindcă era prea ocupată cu construcţia casei celei noi, ca să se mai sinchisească de musafiri. În zilele acelea, nici nu-i păsa dacă avea sau nu musafiri. Voia să amâne activitatea mondenă până în ziua când va fi gata casa, când îşi va face intrarea în lume ca stăpâna celei mai mari case din Atlanta, şi va organiza cele mai rafinate primiri din tot oraşul.

În zilele calde de vară, se ducea să vadă cum se ridică încetul cu încetul casa de piatră roşie, care fu acoperită apoi cu şindrilă cenuşie, şi sfârşi prin a întrece în înălţime toate celelalte case de pe Strada Piersicului. Uitând de prăvălie şi de gatere, îşi petrecea timpul pe şantier, discutând cu dulgherii, certându-se cu zidarii şi cicălindu-l pe antreprenor. Privind cum se înălţau zidurile, se gândea că va fi cea mai mare şi mai frumoasă casă din oraş. Va fi chiar mai impunătoare decât locuinţa familiei James, care fusese cumpărată ca să slujească drept reşedinţă oficială pentru guvernatorul Bullock.

Balustradele şi streşinile casei guvernatorului erau împodobite cu lemnărie sculptată, dar ornamentaţia casei lui Scarlett le întrecea cu mult. Casa guvernatorului avea sală de bal, dar în comparaţie cu uriaşul salon ce ocupa întreg catul al doilea din casa lui Scarlett, părea o masă de biliard. De fapt, casa cea nouă le eclipsă pe toate celelalte: niciuna nu avea mai multe cupole, mai multe turnuri sau turnuleţe, balcoane, paratrăsnete sau ferestre cu geamuri colorate.

O verandă înconjura toată casa şi patru rânduri de scări duceau la ea, unul de fiecare parte a clădirii. Grădina era întinsă, plină de verdeaţă şi împodobită cu bănci de fier. Era şi un chioşc în cel mai pur stil gotic, şi două statui mari de fier, una reprezentând un cerb şi cealaltă un câine mare cât un ponei de Shetland. Pentru Wade şi Ella, care erau puţin speriaţi de dimensiunile, splendoarea şi aerul sumbru atât de "la modă" al noii locuinţe, aceste două statui reprezentând animale aduceau singura notă de veselie.

În interior, casa fu mobilată cum dorise Scarlett. Covoare de mochetă groasă roşie acopereau toată podeaua, draperii de catifea roşie ascundeau uşile. Mobila, şi ea după ultima modă, era de nuc negru, sculptat oriunde era un centimetru de lemn care putea fi cioplit. Scaunele erau atât de bine tapisate, încât doamnele trebuiau să se aşeze cu grijă ca să nu alunece jos. Toţi pereţii erau plini de oglinzi în rame aurite sau zidite în perete; erau aşa de multe, încât Rhett, cu glasul lui leneş, îi spuse că se putea crede la Belle Watling. Între oglinzi erau gravuri în rame masive, unele lungi de doi metri şi jumătate, pe care Scarlett le comandase special de la New York. Pereţii erau acoperiţi cu tapete bogate de culoare închisă, camerele aveau tavane înalte şi casa era întotdeauna întunecată, fiindcă ferestrele aveau draperii prea mari, de catifea de culoarea prunei, care nu lăsau să pătrundă lumina.

Pe scurt, era o locuinţă impresionantă, şi Scarlett, călcând pe covoarele groase şi trântindu-se pe paturile de puf, îşi aducea aminte de podelele reci şi de saltelele de paie de la Tara şi se simţea mulţumită. I se părea cea mai frumoasă şi cea mai elegant mobilată casă pe care o văzuse vreodată. Rhett însă spunea că pentru el casa era un coşmar. Totuşi, dacă ei îi plăcea, era bine.

— Un străin care nu ne-ar cunoaşte, ar şti imediat că această casă a fost clădită cu bani câştigaţi necinstit, zise el? Ştii, Scarlett, banii câştigaţi necinstit nu aduc nici un folos, şi casa noastră ilustrează această axiomă. E tocmai casa pe care ar construi-o un parvenit.

Scarlett însă, plină de mândrie şi de fericire, plină de planurile recepţiilor pe care le va da când va fi definitiv instalată, îl ciupea în glumă de ureche şi zicea: "mofturi!"

Ştia acum că lui Rhett îi plăcea să-i mai taie din avânt, să-i tulbure mulţumirea dacă putea; dar nu-i lua în serios ironiile. Dacă l-ar fi luat în serios, ar fi trebuit să se certe cu el, şi Scarlett nu ţinea să se certe, fiindcă totdeauna ieşea bătută. Aşa că aproape nici nu asculta ce-i spunea şi, când era silită să asculte, căuta să scape cu o glumă. Cel puţin aşa făcea la început.

În timpul călătoriei de nuntă şi cât stătuseră la Hotel Naţional, se înţeleseseră destul de bine. Îndată însă ce se mutară în casa nouă şi când Scarlett se înconjură de noii ei prieteni, certuri bruşte şi violente izbucniră între ei. Erau certuri de scurtă durata, fiindcă Scarlett nu-i putea ţine piept lui Rhett, care primea insultele ei rece şi indiferent şi pândea s-o înţepe acolo unde se aştepta ea mai puţin. Ea se certa; Rhett nu. El îi spunea doar părerea lui sinceră despre el, despre acţiunile ei, despre casa şi prietenii ei cei noi. Unele din părerile lui erau însă de aşa natură, încât ea nu se mai putea preface că nu le înţelege, sau că le consideră glume.

De pildă, când Scarlett hotărî să schimbe firma prăvăliei, din "Magazinul Universal Kennedy" în ceva mai răsunător, îl rugă pe Rhett să-i găsească ceva care să cuprindă şi cuvântul "emporium". Rhett propuse "Caveat Emporium"1, şi o asigură pe soţia lui că e o firmă potrivită calităţii de mărfuri care se vindeau acolo. Plăcându-i cum sună, Scarlett se grăbi să comande firma, şi ar fi atârnat-o dacă Ashley Wilkes nu i-ar fi explicat, jenat, înţelesul celor două cuvinte. Rhett se prăpădi de râs în faţa furiei care o cuprinse pe Scarlett.

—

Emporium = magazin; Caveat emporium = fereşte-te de magazin.

—

Şi-apoi, purtarea lui faţă de Mammy! Mammy nu-şi schimbase nici un pic părerea despre Rhett, care pentru ea era tot un catâr cu hamuri de cal. Era politicoasă, dar rece cu el. Şi spunea Dom'le Căpitan – în loc de Dom'le Rhett. Când Rhett îi oferi juponul de tafta roşie, nu-i făcu nici măcar o reverenţă şi nu-l îmbrăcă o singură dată. Îi ferea cât putea pe Wade şi pe Ella de Rhett, deşi băiatul îl adora pe "unchiul Rhett" şi acesta îi arăta multă dragoste copilului. Însă în loc s-o concedieze pe Mammy sau s-o repeadă şi să fie sever, Rhett se purta cu ea cu cea mai mare deferenţă, cu mult mai mult respect decât arăta doamnelor cu care se împrietenise Scarlett de curând. De fapt, se purta mai respectuos chiar decât cu Scarlett. Întotdeauna cerea voie lui Mammy să-l ia pe Wade la călărie şi îi cerea părerea înainte de-a cumpăra păpuşi pentru Ella. Şi Mammy nu era nici măcar destul de politicoasă cu el.

Scarlett credea că Rhett ar trebui să fie aspru cu Mammy, aşa cum se cuvenea unui şef al familiei. Rhett însă râdea şi spunea că Mammy era adevăratul şef al familiei.

O scotea pe Scarlett din sărite spunându-i că peste câţiva ani, când republicanii nu vor mai stăpâni Georgia şi democraţii vor veni la putere, îşi va regreta purtarea.

— Când democraţii vor alege ei guvernatorul şi corpurile legiuitoare, toţi noii tăi prieteni republicani vor fi daţi la o parte şi trimişi înapoi să ţină baruri şi să golească găleţile cu lături, aşa cum le stă bine. Şi ai să rămâi izolată, fără nici un prieten, fie democrat, fie republican. De ce nu te gândeşti deloc la viitor?

Scarlett râdea, convinsă de dreptatea ei, fiindcă în vremea aceea Bullock era bine instalat în locul de guvernator, douăzeci şi şapte de negri fuseseră aleşi în corpurile legiuitoare, şi mii de democraţi din Georgia erau lipsiţi de dreptul de vot.

— Democraţii nu vor reveni niciodată la putere. Nu fac decât să-i irite pe yankei şi să-şi compromită şansele de revenire. Nu fac decât să rostească vorbe sforăitoare şi să organizeze expediţii nocturne cu Klan-ul.

— Vor reveni. Îi cunosc bine pe sudişti. Îi cunosc pe georgieni. Sunt dârji şi încăpăţânaţi. Chiar de va trebui să mai facă un război, îl vor face. Dacă vor trebui să cumpere voturile negrilor aşa cum fac yankeii, o vor face. Dacă vor trebui să pună zece mii de morţi să voteze, cum au făcut yankeii, toate cadavrele din toate cimitirele din Georgia vor veni să voteze. Lucrurile or să meargă atât de rău sub blânda domnie a bunului nostru prieten Rufus Bullock, încât în curând toată Georgia are să-l vomite afară.

— Rhett, nu întrebuinţa cuvinte atât de vulgare, exclamă Scarlett. Vorbeşti de parcă nu m-aş bucura dacă democraţii s-ar întoarce. Ştii bine că da! M-aş bucura să-i văd iar la putere. Crezi că-mi place să văd soldaţi yankei peste tot, amintindu-mi că. crezi că-mi place. doar şi eu sunt georgiană! Aş vrea să-i văd pe democraţi iar la putere. Dar n-au să revină. Niciodată. Şi chiar de-ar reveni, ce rău le-ar face prietenilor mei? Vor avea şi atunci bani, nu-i aşa?

— Dacă vor şti să-i păstreze. Mă îndoiesc însă că sunt în stare să şi-i ţină mai mult de cinci ani, după felul cum cheltuiesc. Cu cât câştigi mai uşor, cu atât cheltuieşti mai repede. Banii lor nu au să le facă nici un bine. După cum nici ai mei nu ţi-au făcut ţie vreun bine. Nu te-au făcut din catâr, cal, frumoasa mea, nu-i aşa?

Cearta care izbucni din aceste ultime cuvinte ale lui Rhett dură zile întregi. După ce Scarlett stătu bosumflată patru zile, lăsând să înţeleagă prin tăcerea ei că aştepta să i se ceară scuze, Rhett plecă la New Orleans, luându-l şi pe Wade cu el, în ciuda rezistenţei lui Mammy. Rămase acolo până când lui Scarlett îi trecură furiile. Ea însă nu-l iertă că nu-i ceruse scuze.

Când se întoarse de la New Orleans, rece şi impenetrabil, Scarlett îşi înghiţi ciuda cât putu mai bine; o împinse în fundul sufletului, ca s-o analizeze mai bine altădată. Acum nu voia să se supere. Voia să fie fericită fiindcă era ocupată cu gândul primei petreceri pe care o va da în casa cea nouă. Va fi o recepţie grandioasă, cu plante verzi şi orchestră, veranda va fi acoperită şi se va servi un bufet de pomină – îi lăsa gura apă numai gândindu-se la el. Va pofti pe toţi cunoscuţii din Atlanta, pe toţi vechii prieteni şi pe noii ei prieteni fermecători pe care şi-i făcuse după ce se întorsese din călătoria de nuntă. Frigurile pregătirilor alungară din mintea ei amintirea vorbelor înţepătoare ale lui Rhett. Era fericită, fericită cum nu fusese de ani de zile.

Ce bine e să fii bogată! Să dai recepţii şi să nu te gândeşti la cheltuieli! Să cumperi mobila, şi rochiile, şi mâncărurile cele mai scumpe şi să nu te gândeşti la facturi. Ce minunat să poţi trimite cecuri mătuşii Pauline şi mătuşii Eulalie la Charleston, şi lui Will la Tara! Şi când te gândeşti că invidioşii spun că banul nu are nici o însemnătate! Şi Rhett mai spune că banii nu i-au adus fericire! Ce om!

Scarlett trimise invitaţii tuturor prietenilor şi cunoştinţelor sale, şi mai vechi şi mai noi, chiar şi celor pe care nu-i agrea. Nu făcu nici o excepţie, nici chiar pentru doamna Merriwether care fusese aproape mojică atunci când venise s-o viziteze la Hotel Naţional, nici chiar pentru doamna Elsing care fusese cu ea rece ca gheaţa. Invită şi pe doamnele Meade şi Whiting, care nu o simpatizau şi pe care ştia că le va pune în încurcătură, fiindcă nu aveau rochii potrivite pentru o recepţie atât de elegantă. Inaugurarea casei lui Scarlett, sau "înghesuiala" cum se zicea la asemenea serate, jumătate bal şi jumătate recepţie, era fără îndoială cea mai splendidă care avusese loc vreodată în Atlanta.

În seara aceea, casa şi veranda acoperită erau pline de musafiri care beau punch şi şampanie, mâncau pateuri şi stridii şi dansau în sunetul orchestrei ascunse cu grijă după un perete de plante verzi. Dar niciunul dintre cei pe care Rhett îi numea "vechea gardă" nu era de faţă, în afară de Melanie şi de Ashley, de mătuşa Pitty şi unchiul Henry, de doctorul şi doamna Meade şi de bunicul Merriwether.

Mulţi dintre membrii "vechii gărzi" se hotărâseră, anevoie, să vină la petrecere. Unii acceptaseră din cauza atitudinii lui Melanie, alţii fiindcă se simţeau obligaţi faţă de Rhett, care le scăpase viaţa lor şi a rudelor lor. Dar, cu două zile înainte, se zvonise în Atlanta că guvernatorul Bullock fusese poftit şi el. Vechea gardă îşi manifestă dezaprobarea printr-un teanc de cărţi de vizită în care-şi exprima regretul de a nu putea accepta invitaţia lui Scarlett. Şi micul grup de prieteni, care totuşi venise, plecă jenat dar hotărât, de îndată ce guvernatorul intră în casa lui Scarlett.

Scarlett fu atât de mirată şi de furioasă de acest afront, încât toată plăcerea petrecerii se spulberă. Serata ei cea elegantă! Se gândise cu atâta drag la ea, şi ce puţini dintre vechii ei prieteni, şi niciunul dintre duşmani, nu venise să vadă ce minunată era! Când, în zorii zilei, ultimul musafir plecă, ar fi vrut să plângă şi să ţipe dacă nu s-ar fi temut că Rhett va râde de ea, dacă nu s-ar fi temut că va citi un "Nu ţi-am spus eu?" în ochii lui negri şi scânteietori. Îşi stăpâni deci furia cât putu şi făcu pe indiferenta.

A doua zi însă îşi permise luxul să izbucnească în faţa Melaniei.

— Melly Wilkes, m-ai jignit şi l-ai pus pe Ashley şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Ştii bine că n-ar fi plecat atât de curând, dacă nu i-ai fi târât tu acasă. O, te-am văzut eu! Tocmai când îl căutam pe guvernator ca să ţi-l prezint, ai fugit ca un iepure.

— N-am crezut. nu-mi venea să cred că are să fie într-adevăr acolo, răspunse Melanie nenorocită. Deşi toată lumea spunea.

— Toată lumea? Aşa? Va să zică toată lumea se leagă de mine şi mă bârfeşte, nu? strigă Scarlett furioasă. Vrei să spui că dacă ai fi ştiut că guvernatorul o să fie prezent, n-ai fi venit nici tu?

— Nu, zise Melanie încet, lăsând ochii în jos. Draga mea, n-aş fi putut veni.

— Poftim! Şi mi-ai făcut acelaşi afront ca şi ceilalţi.

— O, te rog, strigă Melly disperată. N-am vrut să te supăr. Pentru mine eşti sora mea, draga mea, văduva scumpului meu Charlie, şi.

Îşi puse sfioasă mâna pe braţul lui Scarlett, dar aceasta o respinse şi regretă amarnic că nu putea ţipa aşa cum făcea Gerald când se înfuria. Însă Melanie nu se dădu bătută; se uită în ochii verzi şi furioşi ai lui Scarlett, îşi îndreptă umerii ei înguşti şi luă o atitudine de demnitate, care contrasta straniu cu figura şi trupul ei de copil.

— Îmi pare rău că eşti supărată, draga mea, dar nu vreau să-l cunosc pe guvernatorul Bullock, şi nici vreun republican sau scallawag. Nu vreau să-i întâlnesc nici la tine în casă, şi nici în altă casă. Nu, nici chiar dacă trebuie, să. dacă trebuie să. Melanie căută expresia cea mai cumplită pe care o putea găsi. nici chiar dacă trebuie să fiu mojică.

— Va să zică, nu-ţi plac prietenii mei?

— Nu, dragă. Dar sunt prietenii tăi, nu ai mei.

— Îmi reproşezi că l-am poftit pe guvernator?

Încolţită, Melanie rămase totuşi cu capul sus, înfruntând fermă privirea lui Scarlett:

— Draga mea, când faci un lucru, ştiu că ai întotdeauna un motiv serios. Eu ţin la tine, am încredere în tine şi nu-ţi fac nici un reproş. Nu permit nimănui să te critice în faţa mea. Dar, Scarlett. şi deodată cuvintele începură să curgă repede din gura Melaniei, cuvinte pătimaşe, iar glasul ei era plin de ură. ai uitat ce ne-au făcut oamenii ăştia? Ai uitat moartea lui Charlie, sănătatea distrusă a lui Ashley şi casa de la Doisprezece Stejari arsă? O, Scarlett, cum l-ai putut uita pe individul acela îngrozitor pe care l-ai împuşcat când ţinea în mână cutia de lucru a mamei tale? Poţi să uiţi ce-au făcut soldaţii lui Sherman la Tara şi cum ne-au furat până şi rufăria? Şi cum au încercat să ardă casa şi-au îndrăznit să fure şi sabia tatălui meu? O, Scarlett, la petrecerea ta ai poftit tocmai pe oamenii care ne-au prădat, ne-au torturat şi ne-au lăsat muritori de foame. Pe oamenii care au făcut din negri stăpânii noştri, care ne fură acum şi-i împiedică pe bărbaţii noştri să voteze. Eu nu pot uita. Nu vreau să uit. N-am să-l las nici pe Beau al meu să uite şi-am să-mi învăţ şi nepoţii să-i urască pe oamenii aceştia. şi pe nepoţii nepoţilor mei, dacă Dumnezeu o să mă lase să trăiesc până atunci! Scarlett, cum ai putut uita?

Melanie se opri ca să răsufle, şi Scarlett rămase privind-o, uitându-şi supărarea, atâta fusese de surprinsă de violenţa Melaniei.

— Mă crezi o proastă? o întrebă ea cu nerăbdare. Fireşte că mi-aduc aminte. Dar toate astea au trecut, Melly. Acum trebuie să facem ce putem, şi asta încerc şi eu. Guvernatorul Bullock şi câţiva dintre republicanii cei mai cumsecade ne pot fi de folos, dacă ştim cum să ne purtăm cu ei.

— Nu există republicani cumsecade, zise Melly, categorică. Şi n-am de gând să fac ce pot. dacă e vorba să mă umilesc înaintea yankeilor.

— Doamne sfinte, Melly, de ce te superi?

— O, strigă Melanie deodată, apucată de remuşcări. Am vorbit prea mult! Scarlett, n-am vrut să-ţi fac vreun reproş sau să te jignesc. Fiecare crede ce vrea şi fiecare are dreptul să-şi aibă părerile lui. Eu te iubesc şi tu ştii că te iubesc şi nimic nu mă poate face să mă schimb faţă de tine. Şi mă iubeşti şi tu, nu-i aşa? Nu te-am făcut să mă urăşti? Scarlett, nu ştiu ce-aş face dacă între noi ar interveni o. acum după ce am trecut prin atâtea împreună. Spune-mi că nu eşti supărată pe mine!

— Haide, haide, Melly, nu-i decât o furtună într-un pahar cu apă, zise Scarlett bosumflată, dar fără s-o respingă pe Melly care o luase de talie.

— Acum ne-am împăcat, zise Melanie mulţumită, dar adăugă încet: Vreau să continuăm să ne vedem cum ne-am văzut întotdeauna, draga mea. Să-mi spui numai zilele când vin la tine republicani şi scallawag-i şi în zilele acelea am să stau acasă.

— Mi-e perfect egal dacă o să vii sau nu, zise Scarlett.

Îşi puse pălăria şi plecă acasă furioasă. Expresia îndurerată a Melaniei îi mai potolise însă puţin amorul propriu jignit.

În cursul săptămânilor care urmară după prima ei serată, Scarlett izbuti doar cu greu să pară indiferentă faţă de opinia publică. Când vechii ei prieteni nu mai veniră pe la dânsa, în afară de Melanie, Pitty, unchiul Henry şi Ashley, şi când văzu că nu mai primeşte invitaţii la modestele lor petreceri, Scarlett începu să se simtă într-adevăr deconcertată şi jignită. Nu făcuse doar ea primii paşi spre o împăcare şi nu le arătase oamenilor acestora că nu avea pică pe ei pentru că o bârfiseră? Ar fi trebuit să ştie că nici ei nu-i plăcea guvernatorul Bullock, dar că era util să fii în relaţii bune cu el. Ce tâmpiţi! Dacă toată lumea s-ar purta bine cu republicanii, Georgia ar scăpa repede de situaţia grea în care se afla.

Nu-şi dădea seama că, dintr-o singură lovitură, rupsese pentru totdeauna legătura şubredă care o lega de trecut, de vechii ei prieteni. Nici Melanie, cu toată trecerea ei, nu putea ţese la loc firul acela subţire ca de mătase. De altfel, Melanie, disperată, cu inima zdrobită, dar loială, nici nu încercase s-o facă. Chiar dacă Scarlett ar fi vrut să reia legătura cu trecutul şi cu vechii ei prieteni, acum nu mai era cu putinţă. Tot oraşul i se împotrivea ca o stâncă de granit. Ura împotriva regimului Bullock era îndreptată acum şi asupra ei, o ură care se manifesta puţin, dar era totuşi neîmblânzită. Scarlett trecuse de partea duşmanului, şi oricare ar fi fost legăturile ei de familie, era acum de partea negrilor, a trădătorilor, a republicanilor – într-un cuvânt o scallawgg.

După ce suferi un timp prefăcându-se indiferentă, Scarlett reuşi chiar să nu-i mai pese şi deveni cu adevărat nepăsătoare. Niciodată nu-şi făcuse ea mult sânge rău din pricina schimbării de atitudine a oamenilor şi nici nu se văita întruna dacă îi mergea rău într-o anumită direcţie. Curând nu-i mai păsa deloc ce credeau despre ea familiile Merriwether, Elsing, Whiting, Bonnell, Meade şi alţii. Important era că Melanie venea pe la ea şi-l aducea şi pe Ashley, şi el era cel care conta. Şi mai era lume în Atlanta care venea la recepţiile ei, o lume mult mai plăcută decât babele acelea cu mintea îngustă. De câte ori voia, putea să-şi umple casa cu musafiri, şi aceştia erau mai amuzanţi, mai eleganţi dedt bătrânele înţepate şi îmbrăcate ca vai de lume care îi criticau purtările.

Oamenii aceştia erau noi veniţi la Atlanta. Unii dintre ei erau cunoştinţe de-ale lui Rhett, alţii aveau legături misterioase cu el, despre care zicea: "afaceri, drăguţa mea". Mai erau şi câteva familii pe care le cunoscuse Scarlett când stătuse la Hotel Naţional, iar alţii erau funcţionari numiţi de guvernatorul Bullock.

Societatea în care evolua acum Scarlett era una dintre cele mai pestriţe. Printre noile ei cunoştinţe se afla perechea Gelert, care locuise în nu ştiu câte state şi le părăsise în grabă pe toate cum li se descopereau înşelătoriile; Connington-ii ale căror relaţii cu Biroul Eliberaţilor din alt stat le adusese o avere în dauna bieţilor negri, pe care chipurile îi apărau; Deal-ii care vânduseră atâta încălţăminte de carton guvernului confederat încât au trebuit să-şi petreacă ultimul an de război în Europa; Hundon-ii care avuseseră de furcă cu poliţia în multe oraşe, totuşi obţineau diferite contracte ale statului; Carahan-ii care îşi începuseră cariera ţinând un tripou şi care făceau acum escrocherii cu banii statului investiţi în societăţi fantomă pentru construcţia unor căi ferate inexistente; Flaherty-ii care cumpăraseră sare cu doi cenţi kilogramul în 1861, şi câştigaseră o avere când preţul sării se urcase la un dolar în 1863, şi perechea Bart care ţinuse un bordel într-un mare oraş din Nord în timpul războiului şi acum frecventa cele mai selecte cercuri ale societăţii de carpetbagger-i.

Astfel de oameni erau acum intimii lui Scarlett, dar cei ce veneau la recepţiile ei mai mari numărau printre ei oameni de oarecare cultură şi distincţie, şi unii de familie foarte bună. Pe lângă aristocraţia societăţii de carpetbagger-i, mai veneau din Nord şi oameni foarte cumsecade, care se instalau în Atlanta atraşi de intensa activitate comercială a oraşului în această epocă de refacere şi expansiune. Bogate familii yankee îşi trimiteau fiii în Sud să înveţe să se descurce singuri, iar foştii ofiţeri yankei veneau să se stabilească definitiv în oraşul pe care-l cuceriseră cu atâta greutate. La început, străini într-un oraş străin, acceptau bucuroşi invitaţii la petrecerile bogatei şi primitoarei doamne Butler. Curând însă îşi răreau vizitele. Erau oameni distinşi şi, după un scurt contact cu carpetbagger-ii şi cu felul lor de a fi, începeau să-i urască tot atât cât şi georgienii. Mulţi deveniră democraţi şi mai sudişti decât înşişi sudiştii.

Alţii continuau să rămână în cercul lui Scarlett doar pentru că nu erau primiţi în alte părţi. Ar fi preferat fără îndoială saloanele liniştite ale vechii gărzi, dar vechea gardă nu voia să ştie de ei. Printre ei erau profesori yankei care veniseră în Sud plini de dorinţa de a-i lumina pe negri, şi unii scallawag-i care, deşi crescuţi în tradiţia democrată, deveniseră republicani după înfrângere.

Era greu să spui care dintre ei erau mai urâţi de vechii locuitori ai oraşului: profesorii yankei, sau scallawag-ii, dar se pare că balanţa înclina spre ultimii. Era mai uşor să-i ierţi pe profesori, zicând: "Ce te poţi aştepta din partea yankeilor ăstora iubitori de negri! Îşi închipuie că negrii sunt la fel cu ei!" Dar georgienii care deveniseră republicani din dorinţa de a câştiga, n-aveau nici o scuză.

"Dacă noi putem muri de foame, pot muri şi ei", zicea vechea gardă. Mulţi dintre foştii militari din armata confederată se lăsaseră cuprinşi de groaza de a-şi vedea familiile murind de foame şi se arătau mai toleranţi faţă de vechii lor camarazi care-şi schimbaseră culoarea politică în dorinţa de a-şi salva familiile. Femeile, însă, rămăseseră neînduplecate şi dominau societatea cu o putere de neînvins. Le era mai scumpă cauza, acum când era pierdută, decât atunci când fusese în plină glorie. Acum devenise un fel de fetiş. Tot ce avea legătură cu ea era sfânt, mormintele bărbaţilor care muriseră pentru ea, câmpurile de luptă, drapelele sfâşiate, săbiile agăţate în holurile caselor, scrisorile îngălbenite primite de pe front, veteranii. Deviza acestor femei era să nu ajute, să nu aibă nimic de-a face şi să nu cruţe pe foştii duşmani, şi acum Scarlett se număra printre duşmani.

În societatea corciturilor adunate laolaltă de exigenţele situaţiei politice, nu exista decât un singur element comun: banul. Şi cum cei mai mulţi dintre ei nu avuseseră în toată viaţa lor dinaintea războiului nici măcar douăzeci şi cinci de dolari, acum o porniseră să cheltuiască într-un ritm nemaivăzut în Atlanta.

Odată cu venirea republicanilor la putere, oraşul intră într-o eră de risipă şi ostentaţie, în care tot luciul rafinamentelor nu reuşea să mascheze stricăciunea şi vulgaritatea aflate la baza acestei vieţi. Niciodată până atunci nu fusese mai adâncă prăpastia dintre săraci şi bogaţi. Cei din vârful piramidei nu se gândeau la cei nenorociţi – în afară de negri, bineînţeles. Negrii trebuiau să capete tot ce era mai bun. Pentru ei erau şcolile, locuinţele, hainele şi distracţiile cele mai bune, căci ei reprezentau puterea politică, şi votul fiecărui negru conta. Cât despre lumea sărăcită de război, ea putea muri de foame şi crăpa fără ca republicanilor îmbogăţiţi să le pese cât de puţin.

De curând măritată, frumoasă şi frapantă în toaletele ei elegante, sprijinindu-se pe averea lui Rhett, Scarlett se lăsa dusă de acest val de vulgaritate. Erau vremuri care îi conveneau – grosolane şi arogante, brutale şi ostentative, cu femei prea gătite, case prea încărcate cu mobilă, prea multe bijuterii, prea mulţi cai, prea multă mâncare şi prea mult whisky. Rareori, când Scarlett se gândea la lucrul acesta, îşi dădea seama că niciuna din femeile din cercul ei nu s-ar fi putut numi femeie de lume, în înţelesul pe care îl dădea Ellen acestui cuvânt. Dar renunţase prea mult la concepţiile lui Ellen din ziua aceea îndepărtată când, în salonul din Tara, se hotărâse să devină amanta lui Rhett, şi acum nu mai simţea prea des înţepăturile remuşcărilor.

Poate că noii ei prieteni nu erau, la drept vorbind, femei şi bărbaţi de lume, dar, asemenea prietenilor lui Rhett din New Orleans, erau plăcuţi. Mult mai plăcuţi decât vechii ei prieteni din Atlanta, atât de şterşi, care nu ştiuseră să se distreze altfel decât mergând la biserică şi citind pe Shakespeare. În afară de scurta ei călătorie de nuntă, nu se mai distrase de multă vreme aşa de bine. Până acum, de altfel, nu avusese niciodată senzaţia de siguranţă. Acum, când se simţea sigură pe sine, voia să danseze, să se joace, să facă nebunii, să mănânce bunătăţi şi să bea vinuri alese pe săturate, să se îmbrace numai în mătăsuri şi să se desfete, stând pe paturi de puf sau pe canapele moi. Şi-şi făcea toate gusturile. Încurajată de toleranţa lui Rhett, care se amuza privind-o, eliberată de constrângerile copilăriei, scăpată de teama sărăciei, îşi permitea tot luxul pe care-l visase adeseori – îşi permitea luxul de-a face tot ce voia şi de-a trimite la dracu' pe oamenii cărora nu le convenea ce făcea ea.

Se deprinsese cu beţia aceea plăcută pe care o simt oamenii a căror viaţă înseamnă o permanentă palmă dată societăţii organizate – ca de pildă: jucătorii, escrocii, aventurierele de mare clasă, toţi cei ce reuşesc graţie îndrăznelii lor. Spunea şi făcea tot ce voia şi, într-un timp extrem de scurt, insolenţa ei nu mai cunoştea margini.

Chiar faţă de noii ei prieteni, republicani şi scallawag-i, era foarte arogantă, dar cu nimeni nu era mai mojică şi mai obraznică decât cu ofiţerii yankei din garnizoană şi cu familiile lor. Din toată masa eterogenă de oameni care năvăliseră în Atlanta, numai militarii yankei nu fură primiţi sau toleraţi de Scarlett. Îşi dădea chiar osteneala să fie cât mai mojică cu ei. Melanie nu era singura care nu putea uita ce înseamnă o uniformă albastră. Pentru Scarlett, uniforma albastră cu nasturii auriţi însemna toată grozăvia asediului, toată spaima fugii, jafurile şi incendiile, sărăcia neagră şi munca zdrobitoare de la Tara. Acum când era bogată şi apărată de prietenia guvernatorului şi a multora dintre republicanii de vază, putea să-şi permită să insulte pe toţi militarii în uniforme albastre. Şi o făcea din plin.

Într-o zi, Rhett îi atrase atenţia, cu tonul lui leneş, că cei mai mulţi dintre bărbaţii pe care îi primea purtaseră aceeaşi uniformă albastră, şi asta nu demult. Ea îi răspunse însă că un yankeu nu pare yankeu decât când poartă o uniformă albastră. La care Rhett replică: "Consecvenţă, eşti un giuvaer rar!" – şi dădu din umeri.

Urându-i atât de mult, Scarlett era fericită de câte ori putea să-i jignească, cu atât mai mult cu cât de fiecare dată aceştia rămâneau foarte surprinşi. Cei mai mulţi dintre militari şi familiile lor erau, pe drept cuvânt, surprinşi, fiind în majoritatea cazurilor oameni liniştiţi şi bine-crescuţi, izolaţi într-o ţară străină, dornici să se întoarcă la ei în Nord, puţin ruşinaţi de toate canaliile pe care trebuiau să le susţină la putere. Erau, de fapt, oameni mult superiori celor din cercul lui Scarlett. Fireşte, soţiile ofiţerilor nu înţelegeau de ce frumoasa doamnă Butler se împrietenea cu femei atât de ordinare ca Bridget Flaherty, cea cu părul roşu, iar pe ele nu scăpa un prilej fără a le jigni.

Totuşi, chiar şi doamnele ce se împrieteniseră cu Scarlett trebuiau să rabde multe din partea ei. Răbdau însă bucuroase. Pentru ele, ea reprezenta nu numai bogăţia şi eleganţa, ci şi vechiul "regim", cu numele vechi, cu familiile vechi, cu vechile tradiţii cu care doreau din tot sufletul să se identifice. Familiile vechi după care tânjeau o alungaseră pe Scarlett din sânul lor, dar doamnele din noua aristocraţie nu ştiau lucrul acesta. Ştiau doar că tatăl ei fusese un mare proprietar de sclavi, că mama ei, de fel din Savannah, era născută Robillard şi că bărbatul ei era Rhelt Butler din Charleston. Şi asta le ajungea. Pentru ele, Scarlett era primul pas pe care-l făceau în societatea veche în care doreau să intre, şi care le dispreţuia, nu le întorcea vizitele, şi la biserică le saluta glacial. De fapt, Scarlett reprezenta pentru ele mai mult decât primul pas în societate. Pentru ele, femei venite de cine ştie unde, Scarlett reprezenta societatea însăşi. Fiind false femei de lume, ele nu vedeau ceea ce era fals în atitudinea lui Scarlett; de altfel, nici Scarlett nu-şi dădea seama că atitudinea ei era falsă. O luau ca atare şi răbdau multe din partea ei: aerele, toanele, furiile, aroganţa, mojicia şi francheţea cu care le arăta ce greşeli făceau.

Veniseră atât de curând de cine ştie unde şi erau atât de puţin sigure pe ele, încât doreau cu atât mai mult să pară rafinate; şi se fereau să-i răspundă cu aceeaşi monedă, de teamă că-şi vor da arama pe faţă şi nu vor fi considerate femei de lume. Cu orice preţ voiau să fie femei de lume. Se prefăceau a fi foarte delicate, pudice şi naive. Dacă le-ai fi auzit vorbind, ţi-ai fi închipuit că sunt nişte îngeri, şi că nu ştiu nimic despre relele acestei lumi. Nimeni n-ar fi crezut că roşcata Bridget Flaherty, cea cu tenul atât de alb şi cu un accent irlandez atât de pronunţat, furase economiile tatălui ei ca să fugă de acasă şi să se angajeze cameristă într-un hotel din New York. Şi dacă te-ai fi uitat la Sylvia Connington (fostă Sadie Belle) şi la Mamie Bart, n-ai fi bănuit că prima crescuse într-o cameră situată deasupra tavernei pe care o ţinea tatăl ei în cartierul Bowery din New York şi servise clienţii în zilele de mare afluenţă, iar a doua fusese pensionară chiar într-unul din bordelurile bărbatului ei. Nu, acum erau toate nişte fiinţe delicate şi respectabile.

Bărbaţii, care câştigaseră bani mulţi, învăţau cu mai puţină uşurinţă manierele frumoase, sau poate că se supuneau mai greu cerinţelor noii aristocraţii. La petrecerile date de Scarlett beau mult, poate prea mult, şi, de obicei, după petreceri rămâneau câţiva musafiri adormiţi care trebuiau culcaţi în odăile de oaspeţi. Şi nu beau aşa cum beau bărbaţii pe care îi cunoscuse Scarlett în tinereţe. Se abrutizau, deveneau idioţi, scârboşi şi obsceni. Dealtfel, oricât de multe scuipători punea Scarlett la dispoziţia musafirilor, a doua zi covoarele erau pline de scuipat de tutun.

În fond, Scarlett îi dispreţuia pe oamenii aceştia, dar fiindcă o amuzau, îi poftea mereu. Cum însă îi dispreţuia, îi trimitea la dracu' de câte ori o enervau. Ei însă nu se supărau.

Nu se supărau nici pe Rhett, ceea ce era mai greu, fiindcă pe Rhett nu-l puteau păcăli – şi-şi dădeau seama de lucrul ăsta. Le dădea jos masca de pe faţă; cu un singur cuvânt, chiar în casa lui, şi întotdeauna în aşa fel încât nu puteau să-i răspundă nimic. Rhett nu se ruşina de felul cum făcuse avere; şi prefăcându-se a crede că nici ei nu se ruşinau de originea lor, rareori pierdea prilejul de-a vorbi de lucruri care, după părerea tuturor, ar fi trebuit lăsate în întuneric. Când nimeni nu se aştepta, la un pahar de punch, zicea pe un ton prietenos: "Ralph, dacă aş fi avut minte, în loc să forţez blocada aş fi câştigat bani vânzând acţiunile minelor de aur, văduvelor şi orfanilor, aşa cum ai făcut tu. Ar fi fost mult mai sigur." Sau: "Ei, Bill, văd că ai doi cai noi. Ai mai vândut câteva mii de acţiuni ale unor căi ferate inexistente? Bravo, băiete!" Ori: "Te felicit, Amos. Ai reuşit să obţii contractul acela cu statul. Păcat însă că a trebuit să dai atâta şperţ pentru asta".

Doamnele nu-l puteau suferi şi-l considerau vulgar. În spatele lui, bărbaţii spuneau că e o canalie şi un mojic. Noii locuitori ai Atlantei nu-l simpatizau pe Rhett mai mult ca cei vechi. Dar el nu-şi dădea osteneala să-i câştige pe aceştia, cum nu încercase să-i câştige nici pe ceilalţi. Îşi vedea de treabă – amuzat, dispreţuitor, indiferent faţă de părerea celor din jur şi atât de politicos, încât politeţea lui era ea însăşi o insultă. Pentru Scarlett firea lui constituia încă o enigmă, dar o enigmă pe care nu-şi mai bătea capul s-o dezlege. Era sigură că nu-i place nimic şi că nimic nu-i va face vreodată plăcere; sau că dorea un lucru pe care nu-l va căpăta niciodată; sau că niciodată nu dorise nimic, aşa că toate îi erau indiferente. Râdea de tot ce făcea ea. O încuraja să fie extravagantă şi insolentă, râdea de pretenţiile ei şi. plătea facturile.