Capitolul X.

A doua zi dimineaţa, la micul dejun, Pittypat lăcrima. Melanie tăcea, iar Scarlett era îmbufnată, gata de ceartă.

— Puţin îmi pasă dacă lumea vorbeşte. Sunt sigură că am câştigat mai mulţi bani pentru spital decât oricare altă fată de-acolo – mai mult decât au adunat vânzând toate vechiturile alea.

— Doamne, Doamne, ce importanţă au banii! se tângui Pittypat frângându-şi mâinile. Nici nu-mi venea să cred, şi bietul Charlie e mort doar de un an. Şi căpitanul Butler, omul acela îngrozitor, atrăgând toate privirile asupra ta. Scarlett, să ştii că e o fiinţă groaznică, groaznică. Verişoara doamnei Whiting, doamna Coleman, al cărei soţ e de fel din Charleston, mi-a vorbit de el. E ruşinea familiei lui, care e de altfel foarte cumsecade. Doamne, cum au putut Butler-ii să aibă un fiu atât de groaznic? Nu e primit de nimeni în Charleston, are o reputaţie deocheată şi s-a vorbit şi despre o fată. ceva atât de urât. Încât nici doamna Coleman nu ştia exact ce era.

— O, nu cred că e chiar aşa de rău, zise Melly blândă. Părea foarte bine-crescut, şi când te gândeşti ce curajos a fost, cum a forţat blocada.

— Nu e curajos, zise Scarlett cu răutate, turnând o jumătate de cană de sirop peste clătitele pe care se pregătea să le mănânce. Toate le face pentru bani. Mi-a spus-o mie. Nu-i pasă de Confederaţie şi crede că o să mâncăm bătaie. Însă dansează minunat.

Ascultătoarele ei amuţiseră de groază.

— M-am săturat să stau acasă şi n-am s-o mai fac de-acum înainte. Dacă aseară toţi au vorbit de mine, atunci reputaţia mea s-a dus, şi ce-or să mai spună nu mai are nici o importanţă.

Nu-şi dădu seama că repeta exact cuvintele lui Rhett Butler. Îi venise deodată în minte şi se potrivea exact cu gândurile ei.

— O! Ce are să spună mama ta când va auzi? Ce are să creadă despre tine?

Un fior de vinovăţie o străbătu pe Scarlett gândindu-se la consternarea lui Ellen când va afla de purtarea scandaloasă a fiicei sale. Se consolă însă la gândul că Atlanta era despărţită prin douăzeci şi cinci de mile de Tara. Domnişoara Pitty nu va spune cu siguranţă nimic lui Ellen. Ar fi să arunce o lumină urâtă asupra calităţilor ei de "chaperon". Şi dacă Pitty nu va trăncăni, Scarlett nu va avea nici o neplăcere.

— Cred. zise Pitty, da, cred că ar trebui să-i scriu lui Henry o scrisoare în privinţa asta. oricât mi-ar displace s-o fac. dar e singurul bărbat din familia noastră. Am să-l rog să-i facă observaţii căpitanului Butler. Doamne, Doamne, dacă ar fi trăit Charlie. Scarlett, niciodată nu mai trebuie să vorbeşti cu omul acela.

Melanie şezuse liniştită până acum; mâinile şi le încrucişase în poală şi lăsase să i se răcească clătitele în farfurie. Se sculă şi, trecând în spatele lui Scarlett, îi înconjură gâtul cu braţele.

— Scumpa mea, zise ea, nu te mai necăji. Eu te înţeleg şi ceea ce ai făcut aseară a fost un lucru curajos şi are să fie de mare folos spitalului. Şi dacă cineva îndrăzneşte să spună cel mai mic cuvânt împotriva ta, o să aibă de furcă cu mine. Mătuşă Pitty, te rog, nu plânge. I-a venit greu lui Scarlett să nu meargă nicăieri. Nu e decât un copil.

Degetele ei se jucau prin părul negru al lui Scarlett.

— Şi poate că ne-am simţi mai bine toate dacă am merge câteodată la petreceri. Poate că am fost egoiste stând acasă cu durerea noastră. În timpul războiului, totul e altfel. Când mă gândesc la ostaşii din oraş, aflaţi departe de căminele lor, fără prieteni la care să se ducă seara, şi la cei din spitale care s-au făcut destul de bine ca să se scoale dar nu să plece înapoi pe front, atunci văd că am fost egoiste. Ar fi trebuit să avem şi noi în casă trei convalescenţi, aşa cum are toată lumea, şi să primim militari la prânz, în fiecare duminică. Haide, Scarlett, nu te mai necăji! Lumea n-are să te mai vorbească de rău când are să înţeleagă. Noi ştim că l-ai iubit pe Charlie.

Scarlett nu era câtuşi de puţin necăjită, şi atingerea mâinilor Melaniei o irita. Ar fi vrut să poată să-i dea mâna la o parte şi să-i zică: "Nu mai trăncăni!" Îşi aducea prea bine aminte cum, în ajun, cei din garda locală şi miliţienii şi toţi militarii se certaseră care să danseze cu ea. Oricine să o apere, numai Melly nu! Se putea apăra şi singură, şi dacă scorpiile acelea bătrâne vor clămpăni – se va putea lipsi de ele. Prea erau mulţi ofiţeri simpatici pe lume ca să-ţi mai pese ce spun nişte babe.

Pittypat îşi ştergea ochii cu batista ascultând cuvintele liniştitoare ale Melaniei, când Prissy intră cu o scrisoare voluminoasă.

— Pent'u dumneavoast'ă, domnişoa'ă Melly. A adus-o un neg'u mic.

— Pentru mine? zise Melly mirată, în timp ce deschidea plicul.

Scarlett era atât de ocupată de clătitele ei, încât nu observă nimic până nu o auzi pe Melly izbucnind în plâns şi nu o văzu pe mătuşa Pittypat ducându-şi mâna la inimă.

— A murit Ashley! ţipă Pittypat, dându-şi capul pe spate şi lăsându-şi braţele să cadă moi.

— O, Doamne sfinte! zise Scarlett, simţind că îi îngheaţă sângele.

— Nu! Nu! strigă Melanie. Repede sărurile, Scarlett! Haide, haide, scumpa mea, te simţi mai bine? răsuflă adânc. Nu, nu e vorba de Ashley. Îmi pare rău că te-am speriat. Plângeam de fericire.

Deodată îşi desfăcu palma încleştată şi sărută un obiect pe care-l ţinea în mână.

— Sunt atât de fericită.

Şi iar izbucni în lacrimi. Scarlett zări ceva strălucitor şi înţelese că era un inel gros de aur.

— Citeşte, zise Melly, arătând cu degetul scrisoarea care căzuse jos. O, ce drăguţ e, şi ce bun!

Scarlett, intrigată, luă foaia de hârtie şi citi următoarele rânduri scrise cu litere negre, hotărâte: "Confederaţia are poate nevoie de sângele bărbaţilor săi, dar nu pretinde şi inimile femeilor sale. Acceptaţi, vă rog, scumpă doamnă, această dovadă a respectului meu pentru curajul dumneavoastră şi să nu credeţi că sacrificiul dumneavoastră a fost zadarnic, fiindcă acest inel a fost răscumpărat cu de zece ori valoarea lui. Căpitan Rhett Butler."

Melanie îşi strecură inelul pe deget şi se uită cu drag la el.

— Nu vă spusesem eu că e un om binecrescut? zise ea, întorcându-se spre Pittypat, cu chipul surâzător printre lacrimi. Numai un om de lume, delicat şi atent s-ar putea gândi cât am suferit când am. Am să trimit în schimb lanţul meu de aur. Mătuşă Pittypat, trebuie să-i scrii şi să-l pofteşti duminică la masa de prânz, ca să-i pot mulţumi.

În emoţia generală, nimeni nu se gândi că Rhett Butler nu trimisese şi inelul lui Scarlett înapoi. Ea însă se gândi şi se simţi contrariată. Ştia că nu delicateţea îl făcuse pe Rhett Butler să facă acest gest cavaleresc. Voise să fie poftit de Pittypat şi, pentru a-şi ajunge scopul, ştia că acesta era un mijloc care nu putea să dea greş.

"Cu multă durere am aflat de recenta ta purtare", scria Ellen, şi Scarlett, care citea scrisoarea la masă, se posomorî. Bineînţeles, veştile rele se răspândesc repede. De multe ori auzise la Charleston şi la Savannah că celor din Atlanta le place să trăncănească şi să se amestece,mai mult ca celorlalţi locuitori din Sud, în treburile altora. Acum vedea că era adevărat. Bazarul avusese loc luni seara, şi acum nu era decât joi. Care dintre scorpiile bătrâne se însărcinase să-i scrie lui Ellen? O clipă o bănui pe Pittypat, dar imediat alungă acest gând. Sărmana Pittypat tremura ca varga de teamă să nu se arunce asupra ei vina purtării imprudente a lui Scarlett. Era ultima fiinţă care ar fi anunţat-o pe Ellen de rezultatul supravegherii ei necorespunzătoare. Probabil că doamna Merriwether.

"Îmi vine greu să cred că ai putut să uiţi felul cum ai fost crescută. Trec peste incorectitudinea pe care ai comis-o apărând în lume fiind în doliu, căci înţeleg marea ta dorinţă de a ajuta spitalul. Dar să dansezi, şi încă cu un om cum e căpitanul Butler! Am auzit multe despre el (şi cine n-a auzit?) şi chiar săptămâna trecută Pauline mi-a scris că e un om cu o reputaţie proastă, care nu e primit de niciunul dintre membrii familiei lui în Charleston, în afară de mama lui, care are inima zdrobită. E un om într-adevăr imoral, care n-ar pregeta să profite de tinereţea şi de inocenţa ta pentru a te compromite şi a atrage ruşinea asupra ta şi a familiei tale. Cum a putut domnişoara Pittypat să-şi neglijeze într-atât datoriile faţă de tine?"

Scarlett aruncă peste masă o privire mătuşii sale. Bătrâna domnişoară recunoscuse scrisul lui Ellen, şi gura ei mică, cu buzele cărnoase, avea o expresie specială, ca aceea a unui copil ce se teme că va fi certat şi speră că plângând va scăpa de pedeapsă.

"Mi se rupe inima când mă gândesc ce repede ai uitat tot ce te-am învăţat. M-am gândit să te chem acasă imediat, dar voi lăsa lucrul acesta la aprecierea tatălui tău. Va sosi vineri la Atlanta ca să vorbească cu domnul Butler şi să te aducă acasă. Mi-e teamă că va fi sever cu tine, cu toate rugăminţile mele. Sper că numai tinereţea şi uşurinţa ta te-au determinat să te porţi atât de necugetat. Nimeni nu doreşte mai mult ca mine să slujească din toate puterile cauza noastră şi doresc ca fiicele mele să nutrească aceleaşi sentimente, dar nu să se facă de râsul lumii."

Scrisoarea urma pe acelaşi ton, dar Scarlett n-o mai citi până la capăt. De data aceasta îi era cu adevărat frică. Se simţea mică şi tot aşa de vinovată ca atunci când, la vârsta de zece ani, la masă fiind, aruncase eu o prăjitură în capul lui Suellen. Cum? Mama ei, atât de blândă, o mustra cu atâta asprime şi tatăl ei venea ca să-i vorbească domnului Butler? Îşi dădu seama de gravitatea faptei. Gerald va fi sever cu ea. Ştia că, de data asta, nu va scăpa de pedeapsă aşezându-i-se pe genunchi şi arătându-se drăgăstoasă şi dulce.

— Nu cumva sunt veşti rele? întrebă Pittypat cu glasul tremurat.

— Tata soseşte mâine. Şi o să se repeadă la mine cum se repede o raţă asupra unui cărăbuş, răspunse Scarlett amărâtă.

— Prissy, caută-mi sărurile, zise Pittypat bâlbâindu-se, dându-şi scaunul înapoi şi lăsându-şi mâncarea neterminată. Simt. simt că mi-e rău.

— Sunt în buzuna'ul fustei dumneavoast'ă, zise Prissy, care se bucura că asistă la o dramă senzaţională.

Întotdeauna îi plăcuse să-l vadă pe "domnu' Ge'ald" înfuriat, cu condiţia ca mânia lui să nu fie îndreptată asupra capului ei creţ. Pittypat scotoci în buzunar şi găsi sticluţa pe care o duse la nas.

— Trebuie să mă ajutaţi toate şi să nu mă lăsaţi singură cu el nici un minut, strigă Scarlett. Ţine mult la voi amândouă şi dacă sunteţi cu mine, n-o să poată să-mi facă scandal.

— Eu n-am să pot, zise Pittypat încet, sculându-se de pe scaun. Nu. nu mă simt prea bine. Trebuie să mă duc să mă culc. Am să stau culcată toată ziua, mâine. Să-i cereţi scuze din partea mea.

"Laşă!" gândi Scarlett, aruncându-i o privire întunecată.

Melly făgădui să-i ţină partea, deşi era albă de teamă la perspectiva că va trebui să-l înfrunte pe domnul O'Hara, mânios ca un balaur ce scoate foc pe nări.

— Am să te a. am să te ajut să-i explici că ai făcut-o pentru spital. Sigur că are să înţeleagă.

— Nu! zise Scarlett. N-are să înţeleagă. O, şi am să mor dacă trebuie să mă întorc compromisă la Tara, aşa cum mă ameninţă mama!

— O, nu se poate să te duci acasă, strigă Pittypat izbucnind în lacrimi. Dacă ai face aşa, aş fi silită. da, aş fi silită să-l rog pe Henry să vină să stea cu noi, şi ştii că mi-ar fi imposibil să trăiesc în aceeaşi casă cu el. Mi-e aşa de frică singură numai cu Melly noaptea, când sunt atâţia străini în oraş. Tu eşti atât de curajoasă, încât cu tine nu mi-e frică să stau fără un bărbat în casă!

— O, n-are să te poată lua la Tara, zise Melly, gata parcă şi ea să înceapă a plânge. Acum, aici e casa ta. Ce ne-am face fără tine?

"Aţi fi bucuroase să scăpaţi de mine, dacă aţi şti ce cred despre voi", gândi Scarlett cu răutate. Cât ar fi vrut să nu aibă nevoie de ajutorul Melaniei spre a înfrunta mânia lui Gerald! Îi era silă că trebuie să se lase apărată de o fiinţă care-i displăcea atâta.

— Poate că ar trebui să decomandăm invitaţia trimisă căpitanului Butler. începu domnişoara Pittypat.

— O, nu se poate! Ar fi culmea nepoliteţii, strigă Melly disperată.

— Ajută-mă să mă culc. Am să mă îmbolnăvesc, gemu Pittypat. O, Scarlett, de ce mi-ai făcut una ca asta?

Pittypat zăcea în pat a doua zi după-masă când Gerald sosi la Atlanta. Prin uşa întredeschisă a odăii sale, îi ceru de nenumărate ori scuze şi le lăsă pe cele două tinere femei speriate să prezideze cina. Gerald păstra o tăcere ameninţătoare, deşi o sărutase pe Scarlett şi o ciupise prietenos pe Melly de obraz, zicându-i "verişoară Melly". Scarlett ar fi preferat de o mie de ori să-l audă înjurând şi mustrând-o. Ţinându-şi făgăduiala, Melanie se agăţa de fusta lui Scarlett, ca o mică umbră tremurătoare, şi Gerald era prea bine-crescut ca să-şi certe fiica în faţa ei. Scarlett trebui să recunoască în sinea ei că Melanie se descurca foarte bine; se prefăcu că nu ştie nimic şi, după ce se servi cina, reuşi să-l atragă pe Gerald într-o conversaţie.

— Aş vrea să aflu tot ce se întâmplă în comitat, zise ea surâzându-i. India şi Honey nu scriu prea des şi sunt sigură că ştiţi tot ce se petrece pe acolo. Povestiţi-ne despre nunta lui Joe Fontaine.

Măgulit, Gerald povesti că nunta fusese destul de simplă, "nu cum au fost nunţile voastre, fetelor", fiindcă Joe nu avusese decât o permisie de câteva zile. Sally, mica Sally Munroe, fusese foarte drăguţă. Nu, nu ţinea minte ce fel de rochie purta, dar auzise că nu-şi făcuse o "rochie pentru a doua zi de după nuntă".

— Cum se poate! exclamară fetele, scandalizate.

— Fireşte, căci n-a avut nici un fel de a doua zi, lămuri Gerald râzând în hohote, uitând că poate astfel de observaţii nu erau făcute pentru urechi feminine.

Auzindu-l râzând, Scarlett prinse curaj şi mulţumi în gând Melaniei pentru tactul ei.

— A doua zi Joe a plecat înapoi în Virginia, continuă Gerald repede. N-au mai fost nici vizite, nici baluri. Ştiţi că gemenii Tarleton s-au întors acasă?

— Am auzit. S-au făcut bine?

— N-au fost răniţi prea grav. Stuart la genunchi, iar lui Brent un glonţ i-a străpuns umărul. Aţi auzit că au fost citaţi pe ordine de zi pentru curajul lor?

— Nu! Povesteşte-ne.

— Sunt nişte băieţi înflăcăraţi, amândoi. Îmi vine să cred că au puţin sânge irlandez, zise Gerald cu satisfacţie. Am uitat ce au făcut, dar acum Brent e locotenent.

Scarlett asculta mulţumită, cu un simţământ oarecum de posesie, cum tatăl ei lăuda purtarea gemenilor. Toţi bărbaţii care-i făcuseră curte, simţea că-i aparţin, şi toate faptele lor frumoase îi aduceau şi ei un fel de glorie.

— Şi am o veste care o să vă intereseze pe amândouă, zise Gerald. Se zice că Stu a început din nou să meargă cam des pe la Doisprezece Stejari.

— Honey sau India? întrebă Melly cu interes, în timp ce Scarlett se simţi indignată.

— O, desigur, domnişoara India. Nu-l cucerise ea aproape complet, înainte ca ştrengăriţa asta a mea să-i fi făcut ochi dulci?

— O, zise Melly, puţin jenată de sinceritatea cu care vorbea Gerald.

— Şi mai mult încă, tânărul Brent a început să dea târcoale pe la Tara. Ei, vedeţi?

Scarlett aproape că se înăbuşea. Trădarea adoratorilor ei o resimţi aproape ca pe o insultă, mai ales când îşi aducea aminte cu câtă violenţă reacţionaseră gemenii când le anunţase că se mărită cu Charles. Stuart ameninţase chiar că-l va împuşca pe Charles, sau pe Scarlett, sau pe el însuşi, sau pe toţi trei. Fusese pasionant.

— Suellen? întrebă Melly zâmbind. Dar credeam că domnul Kennedy.

— O, el? zise Gerald. Frank Kennedy tot dă târcoale, dar parcă îi e frică şi de umbra lui, şi într-o zi am să-l întreb ce intenţii are dacă nu se declară. Nu, pentru cea mică.

— Carreen?

— Nu e decât un copil, zise Scarlett înţepată, revenindu-i graiul.

— Are doar un an şi ceva mai puţin decât aveai tu când te-ai măritat, domnişoară, răspunse Gerald. Îi reproşezi oare surorii tale că ţi-a luat un fost adorator?

Melly roşi, nefiind obişnuită cu atâta sinceritate, şi îi făcu semn lui Peter să servească desertul. Disperată, căută în minte un alt subiect de conversaţie, care să nu fie atât de personal şi să-l distragă pe domnul O'Hara de la scopul călătoriei sale. Nu-i veni nimic în minte, dar odată pornit Gerald n-avea nevoie de alt stimulent decât de un public binevoitor. Vorbi despre furturile comise de intendenţa militară, care în fiecare lună îşi mărea pretenţiile, de prostia lui Jefferson Davis şi de ticăloşia irlandezilor care se angajau în armata yankee pentru soldă.

Când se servi vinul şi cele două doamne se sculară ca să-l lase singur, Gerald o privi pe fiică-sa încruntându-şi sprâncenele şi îi ceru să rămână singură cu el câteva minute. Scarlett aruncă o privire disperată lui Melly, care începu să-şi sucească şi să-şi răsucească batista şi ieşi, închizând binişor uşa glisantă.

— Vreau să stăm de vorbă, domnişoară, răcni Gerald, tumându-şi un pahar de vin. Frumos te-ai purtat! Îţi cauţi alt bărbat? Şi eşti doar de puţin timp văduvă.

— Nu aşa de tare, tată, servitorii.

— Ştiu ei despre ce e vorba. Toată lumea ştie că te-ai compromis. Biată maică-ta s-a îmbolnăvit. Stă în pat. Mie mi-e ruşine să privesc lumea în faţă. E o ruşine! Nu, pisicuţo, de data asta să nu crezi că ai să mă înduioşezi cu lacrimi, zise el repede şi cu panică în glas, deoarece pleoapele lui Scarlett începuseră să tremure şi gura să i se strâmbe. Te cunosc. Şi la priveghiul bărbatului tău ai fi în stare să flirtezi. Nu plânge. Haide, haide, nu mai spun nimic acuma, fiindcă mă duc să-l caut pe straşnicul căpitan Butler, care-şi bate joc de reputaţia fetei mele. Dar mâine. Haide, nu plânge. Nu ajută la nimic. Am luat o hotărâre. Mâine pleci înapoi la Tara, ca să nu ne mai faci pe toţi de râs încă o dată. Nu plânge, draga mea. Ia uite ce ţi-am adus. Nu e un cadou frumos? Uită-te. Cum poţi să-mi faci atâtea necazuri şi să mă aduci cale de atâta drum când ştii cât sunt de ocupat? Haide, nu mai plânge!

Melanie şi Pittypat se duseseră la culcare de mult, dar Scarlett era trează şi veghea în noaptea călduţă, cu inima grea şi înspăimântată. Să plece din Atlanta tocmai acum când începuse din nou să trăiască şi să se ducă acasă şi să apară în faţa lui Ellen! Mai bine să moară decât să apară în faţa mamei ei. Da, ar fi vrut să moară chiar acum, pentru ca toţi să regrete că se purtaseră urât cu ea. Se sucea în pat, se răsucea şi deodată, un zgomot îi ajunse la urechi, un zgomot venind de departe din stradă. Era un zgomot foarte cunoscut, deşi venea de departe şi abia se auzea. Se sculă din pat şi se duse la fereastră. Strada se întindea liniştită şi întunecată sub bolta formată de coroanele pomilor şi de cerul înstelat. Zgomotul se apropia: uruit de roţi, tropot de copite şi voci. Deodată Scarlett zâmbi, fiindcă un glas pe care-l cunoştea, un glas îngroşat de whisky şi cu accent irlandez începu să cânte "Peg se plimbă cu trăsura". Cu toate că nu se dusese la Jonesboro pentru vreo adunare festivă, Gerald se întorcea acasă în aceeaşi stare. Văzu masa întunecată a unei şarete oprindu-se în faţa casei şi siluete nedesluşite coborând din ea. Tatăl ei nu era singur. Două persoane se opriră la poartă. Scarlett auzi clinchetul zăvorului şi, în acelaşi timp, desluşi glasul lui Gerald.

— Acum am să-ţi cânt "Cântecul de jale pentru Robert Emmet". E un cântec pe care ar trebui să-l cunoşti, tinere. Te învăţ eu să-l cânţi.

— L-aş învăţa cu mare plăcere, răspunse tovarăşul lui, al cărui glas lăsa să se înţeleagă că abia îşi stăpâneşte râsul. Dar nu acuma, domnule O'Hara.

"O, Doamne! E urâciosul acela de Butler!" îşi zise Scarlett, mai întâi plictisită. Dar prinse din nou curaj. Cel puţin nu se împuşcaseră unul pe altul. Şi-apoi, erau probabil în termeni foarte buni dacă se întorceau împreună la o astfel de oră şi într-o astfel de stare.

— Ba da, am să ţi-l cânt şi ai să fii silit să-l asculţi, că dacă nu, te împuşc, orangistule!

— Nu sunt orangist, sunt charlestonian.

— E acelaşi lucru. Ba mai rău. Am două cumnate care locuiesc la Charleston, şi ştiu ce e Charlestonul.

"Are să trezească toţi vecinii", se gândi Scarlett speriată, căutându-şi rochia de casă. Dar ce putea face? La ora asta târzie nu putea coborî să-l aducă în casă pe tatăl ei.

Fără să mai zică nimic, Gerald, agăţat de poartă şi dând capul spre spate, începu cântecul cu o voce puternică de bas. Scarlett îşi rezemă coatele pe pervazul ferestrei şi ascultă zâmbind fără voia ei. Ce frumos ar fi cântecul aceste dacă tatăl ei nu l-ar cânta fals! Era unul din cântecele ei preferate şi, o clipă, ascultă versurile pline de o dulce melancolie:

Departe-i locul unde eroul tânăr zace, Şi toţi adoratorii râvnind la ea, suspină.

Gerald îşi urmă cântecul şi Scarlett auzi zgomot în camera lui Melly şi în aceea a lui Pittypat. Sărmanele, ce speriate trebuie să fie! Nu erau deprinse cu bărbaţi cu temperamentul focos al lui Gerald. Când se sfârşi cântecul, cele două siluete părură că se contopesc într-una singură, care înaintă pe cărare şi sui treptele din faţă. Se auzi o bătaie discretă la uşa din faţă.

"Probabil că trebuie să cobor", se gândi Scarlett. "în definitiv, e tatăl meu, şi sărmana Pittypat ar muri de frică înainte să ajungă jos". De altfel, nu voia ca servitorii să-l vadă pe Gerald în starea asta. Şi dacă Peter ar încerca să-l culce, l-ar înfuria la culme pe Gerald. Pork era singurul care ştia cum să umble cu el.

Îşi strânse bine la gât rochia de casă, aprinse o lumânare şi coborî iute scările ce duceau în vestibul. Ajunsă jos, puse lumânarea pe consolă, descuie uşa şi, în lumina neclară, îl văzu pe Rhett Butler, cu jaboul în perfectă stare, susţinându-l pe tatăl ei, care părea acuma tare mic şi îndesat. Fără îndoială, cântecul fusese ultima lui manifestare de energie, căci era complet agăţat de braţul tovarăşului său. Nu mai avea pălărie, părul lui lung şi ondulat forma un fel de coamă albă răvăşită, cravata îi ajunsese la ureche şi pe plastronul cămăşii se vedeau pete de băutură.

— Tatăl dumitale, cred? zise Rhett Butler, şi ochii îi jucau de veselie pe chipul bronzat.

Observase imediat că era în ţinută de interior şi privirea lui parcă pătrundea prin rochia de casă.

— Adu-l înăuntru, zise ea scurt, simţindu-se jenată de ţinuta ei şi furioasă că Gerald o pusese într-o situaţie ridicolă.

Rhett îl împinse pe Gerald înainte.

— Să-ţi ajut să-l duci sus? N-o să reuşeşti singură. E destul de voinic.

Scarlett rămase cu gura căscată de îndrăzneala propunerii lui. Ce-ar crede Pittypat şi Melly, stând speriate acum în pat, dacă domnul Butler ar veni sus!

— Doamne sfinte, nu! Aici, în salon, pe canapeaua aceea.

Căpitanul o ascultă.

— Să-i scot ghetele?

— Nu. A mai dormit el încălţat.

Lui Scarlett îi fu ciudă că scăpase vorrbele astea, fiindcă Rhett începu să râdă pe când ridica picioarele lui Gerald.

— Acum, te rog să pleci.

El se îndreptă spre vestibulul întunecat şi îşi luă pălăria care căzuse pe prag.

— Am să te văd duminică la prânz, zise el ieşind şi închizând încet uşa după el.

Scarlett se sculă la cinci şi jumătate, înainte ca servitorii să vină din camerele lor ca să pregătească micul dejun. Se strecură jos pe scări şi ajunse la parter, care era învăluit în tăcere. Gerald se trezise, şedea pe canapea şi se ţinea de cap cu amândouă mâinile, parcă ar fi vrut să şi-l sfarme. Când fiica lui intră, se uită în sus pe furiş, dar simplul gest de a-şi mişca ochii îl duru atâta, încât gemu.

— Măi, măi, ce-am păţit!

— Frumos te-ai purtat, tată, începu ea furioasă dar în şoaptă. Vii acasă aşa de târziu şi cânţi de trezeşti toţi vecinii.

— Eu am cântat?

— Dacă ai cântat? Ai urlat cât te ţinea gura.

— Nu ţin minte nimic.

— Vecinii o să ţină minte până or muri. Şi domnişoara Pittypat şi Melanie.

— Sfântă Fecioară! se vaită Gerald, trecându-şi cu greu limba încărcată peste buzele arse. Nu-mi aduc aminte de nimic după ce a început jocul.

— Jocul?

— Secătura aia de Butler se lăuda că e cel mai mare jucător de pocher din.

— Cât ai pierdut?

— Eu? Bineînţeles că am câştigat. La joc, câteva pahare mă ajută.

— Ia caută în portofel.

Deşi fiecare mişcare părea că-l face să sufere, Gerald îşi scoase portofelul din haină şi-l deschise. Era gol, şi nenorocitul se uită la el cu privirea pierdută.

— Cinci sute de dolari, zise el. Şi trebuia să cumpăr tot felul de lucruri de blocadă pentru doamna O'Hara, şi acum nu mi-au rămas nici bani de drum până la Tara.

Privind indignată portofelul gol, lui Scarlett îi veni în minte o idee, care imediat prinse teren.

— N-am să mai pot privi în faţă lumea din oraşul ăsta, zise ea. Ne-ai făcut pe toţi de râs.

— Taci din gură, fetiţo. Nu vezi că-mi plesneşte capul?

— Să vii acasă beat cu un om ca Butler, să cânţi în gura mare ca să te audă lumea şi să-ţi pierzi toţi banii.

— Omul ăla joacă prea bine ca să fie un gentleman.

— Ce-are să zică mama când o să audă?

Gerald păru deodată cuprins de o teamă dureroasă.

— Nu cumva ai de gând să-i spui, ca s-o faci să sufere?

Scarlett nu zise nimic; se strâmbă doar puţin.

— Gândeşte-te, zise Gerald, cât ar suferi, ea care e atât de blândă.

— Şi când te gândeşti, tată, că doar aseară spuneai că eu am făcut familia de râs. Eu, fiindcă, am dansat puţin ca să câştig bani pentru soldaţi. O, îmi vine să plâng!

— Nu plânge, o imploră Gerald. Bietul meu cap n-ar mai putea răbda, şi aşa parcă stă să plesnească.

— Şi-ai spus că eu.

— Haide, haide, pisicuţa mea, nu te supăra de ce ţi-a putut spune sărmanul tău tată. Nu voiam să-ţi fac nici un rău. Nu înţelegeam. Sunt sigur că eşti o fată cumsecade, sunt sigur.

— Şi voiai să mă iei acasă ca să mă pedepseşti.

— Ah, scumpa mea, n-aş putea face una ca asta. Voiam doar să te necăjesc. N-ai să pomeneşti mamei de bani, acum când e atât de îngrijorată, fiindcă şi aşa i se pare că se cheltuieşte prea mult.

— Nu, zise Scarlett sinceră. N-am s-o fac dacă ai să mă laşi să rămân aici şi ai să-i spui mamei că n-au fost decât vorbe scoase de nişte scorpii bătrâne.

Gerald îşi privi fiica cu jale.

— Asta-i şantaj, nici mai mult nici mai puţin.

— Şi noaptea trecută ai făcut un scandal, nici mai mult nici mai puţin.

— Bine, bine, zise el ca s-o calmeze, să uităm de asta. Şi crezi că o fiinţă atât de încântătoare ca domnişoara Pittypat n-are nişte coniac în casă? Ştii, cui pe cui se scoate.

Scarlett ieşi, traversă în vârful picioarelor holul liniştit, intră în sufragerie să ia sticla de coniac pe care Melly şi cu ea o botezaseră "sticla pentru leşin", deoarece Pittypat lua câte o înghiţitură de câte ori îi venea rău sau credea că-i vine rău. Pe faţa ei se citea un sentiment de triumf, şi nici urmă de ruşine pentru că se purtase cu Gerald cu atât de puţină milă filială. Acum Ellen va fi calmată cu minciuni, dacă o să-i mai scrie cineva, şi ea o să rămână la Atlanta. Acum putea face aproape tot ce voia, dată fiind slăbiciunea lui Pittypat. Descuie dulăpiorul cu băuturi şi rămase o clipă cu sticla şi paharul lipite de piept.

Vedea deschizându-i-se în faţă o perspectivă de picnicuri pe malul râului ori pe muntele Stone, recepţii, baluri, ceaiuri dansante, plimbări cu şareta şi serate cu bufet rece duminica seara. Va lua parte la ele, va fi în mijlocul petrecerilor, înconjurată de bărbaţi, şi bărbaţii se îndrăgostesc aşa de repede după ce te ocupi de ei la spital. Acum n-are să-i mai pese de spital. Bărbaţii sunt aşa de uşor de cucerit după ce au fost bolnavi. Cad la picioarele unei femei deştepte, cum cad la Tara piersicile coapte când scuturi pomii uşurel.

Se întoarse la tatăl ei cu băutura întăritoare, mulţumind lui Dumnezeu că vestitul cap al familiei O'Hara fusese incapabil să reziste beţiei din timpul nopţii, şi deodată se întrebă ce rol jucase Rhett Butler în toată întâmplarea.