Capitolul XI.

Într-o după-amiază a săptămânii următoare, Scarlett se întoarse acasă de la spital obosită şi indignată. Obosise stând în picioare toată dimineaţa şi se înfuriase fiindcă doamna Merriwether o certase cu asprime după ce o văzuse aşezată pe patul unui soldat pe când îi pansa braţul. Mătuşa Pitty şi cu Melanie, gătite, o aşteptau pe verandă împreună cu Wade şi cu Prissy ca să-şi înceapă seria de vizite săptămânale. Scarlett se scuză că nu le poate întovărăşi şi se urcă în camera ei.

Când uruitul trăsurii nu se mai auzi şi ştiu că toată familia e plecată, se strecură binişor în camera Melaniei şi închise uşa cu cheia. Era o cameră mică, feciorelnică şi ordonată, plină de tăcere şi de razele calde, piezişe ale soarelui de după-amiază. Podeaua strălucea goală, în afară de câteva preşuri colorate făcute din cârpe. Pereţii albi n-aveau podoabe decât într-un colţ, unde Melanie îşi făcuse un fel de altar.

Aici, sub un steag confederat, cu faldurile frumos aşezate, atârna sabia cu mâner de aur pe care tatăl Melaniei o purtase în războiul mexican, şi pe care o purtase şi Charles la război. Atârnau şi cureaua şi centironul lui Charles, cu revolverul în toc. Între sabie şi revolver era o fotografie a lui Charles, ţeapăn şi mândru în uniforma lui cenuşie, cu ochii mari căprui strălucitori, părând că ies din ramă, şi un zâmbet sfios întipărit în colţul gurii.

Scarlett nici nu se uită la tablou; traversă fără să şovăie odaia, oprindu-se lângă patul îngust, în faţa unei măsuţe pe care se afla o cutie pentru scrisori din lemn de palisandru. Din ea luă un pachet de scrisori, legate cu o panglică albastră. Erau scrisorile lui Ashley către Melanie. Deasupra era scrisoarea care sosise în dimineaţa aceea, şi pe aceasta o deschise.

Când Scarlett începuse să citească pe furiş scrisorile lui Ashley, avusese atâtea remuşcări şi îi fusese atât de teamă că va fi descoperită, încât tremura deschizându-le. Acum conştiinţa ei, care niciodată nu fusese prea scrupuloasă, se liniştise tot repetând greşeala, chiar când se gân-dea, cu inima cât un purice, ce-ar spune mama dacă ar afla? Ştia că Ellen ar prefera s-o vadă moartă, decât făcând ceva atât de necinstit. La început acest lucru o neliniştise, fiindcă ar fi vrut totuşi să semene din toate punctele de vedere cu mama ei. Prea puternică era însă dorinţa de a citi scrisorile, aşa că alungă din minte amintirea lui Ellen. Se obişnuise în ultimul timp să gonească gândurile neplăcute. Învăţase să-şi spună: "N-am să mă gândesc acum la lucrul acesta supărător. Mâine." În general, însă, când venea acel mâine, gândul nu se mai întorcea, sau era atenuat de amânare, deci nu mai era prea supărător. Astfel că ajunsese să nu mai aibă remuşcări citind scrisorile lui Ashley.

Melanie era întotdeauna darnică cu scrisorile ei şi citea cu glas tare părţi din ele mătuşii Pitty şi lui Scarlett. Dar tocmai partea pe care n-o citea o chinuia pe Scarlett şi o făcuse să dorească a citi scrisorile. Trebuia să afle dacă Ashley începuse să-şi iubească nevasta după căsătorie. Trebuia să afle dacă se prefăcea măcar că o iubeşte. Îi scria cuvinte de dragoste? Ce sentimente exprima şi cu câtă intensitate? Desfăcu cu grijă scrisoarea. Recunoscu scrisul mic şi egal al lui Ashley; citind: "scumpa mea soţie", răsuflă uşurată. Nu-i spunea Melaniei nici "draga mea" nici "iubita mea".

"Scumpa mea soţie, mi-ai scris că ţi-e teamă că-ţi ascund adevăratele mele gânduri şi mă întrebi ce mă preocupă zilele acestea." "Sfinte Doamne!" se gândi Scarlett, cuprinsă de spaimă şi de un sentiment de vină. "Îi ascunde adevăratele lui gânduri. Melly i le-o fi ghicit? Ori mi le-a ghicit pe-ale mele? Bănuieşte că el şi cu mine."

Mâinile tremurau de spaimă ţinând scrisoarea, dar după ce citi paragraful următor se linişti.

"Scumpa mea soţie, dacă ţi-am ascuns ceva a fost fiindcă n-am vrut să-ţi încarc umerii cu o nouă povară, ca să adaug grijii pe care o ai pentru sănătatea mea, grija pentru liniştea mea sufletească. Nu pot însă să-ţi ascund nimic, fiindcă mă cunoşti prea bine. Nu te alarma. Nu sunt rănit. N-am fost bolnav. Am de mâncare destul şi, din când în când, dorm într-un pat. Un soldat nu poate cere mai mult. Melanie, gânduri grele îmi apasă sufletul, şi o să încerc să ţi le împărtăşesc.

În nopţile acestea de vară stau treaz târziu, după ce toţi au adormit şi, cu ochii la stele, mă întreb neîncetat: de ce eşti aici, Ashley Wilkes? Pentru ce lupţi?

Fireşte că nu pentru onoare şi glorie. Războiul e un lucru murdar şi nu-mi place murdăria. Nu sunt soldat şi n-am dorinţa să caut o glorie deşartă, chiar în gura tunului. Totuşi, iată-mă la război, pe mine, un om pe care Dumnezeu l-a făcut spre a fi un gentilom de ţară cu pasiunea cărţilor. Melanie, goarna nu mă înflăcărează, tobele nu-mi trezesc dorinţa s-o pornesc la goană; văd prea clar că am fost trădaţi, trădaţi de noi înşine, de noi, aroganţii din Sud, care am crezut că unul dintre noi poate bate doisprezece yankei, şi că Regele Bumbac va putea domina lumea. Da, trădaţi de vorbe şi de lozinci goale, de prejudecăţi şi de uri – Regele Bumbac, Sclavia, Drepturile Statelor, Blestemaţii Yankei – toate venind din gurile celor suspuşi, ale acelor oameni pe care îi respectam şi îi veneram.

Când stau culcat pe pătura mea şi mă uit în sus la stele, mă întreb: Pentru ce lupţi? Mă gândesc la drepturile statelor, şi la bumbac, şi la negri, şi la yankei, pe care ne-am deprins să-i urâm, şi ştiu că niciunul din lucrurile acestea nu este motivul pentru care lupt. În locul lor, văd Doisprezece Stejari şi-mi aduc aminte cum arunca luna raze piezişe pe coloanele albe, ce ireale păreau magnoliile deschizându-se în lumina lunii şi cum trandafirii agăţători fac umbră pe veranda laterală, chiar în zilele cele mai calde. Şi o văd pe mama cosând acolo, aşa cum făcea când eram mic. Aud negrii întorcându-se acasă în amurg de la munca câmpului; sunt obosiţi şi cântă şi le este foame. Aud scârţâind cumpăna fântânii, când găleata coboară în fântâna răcoroasă. Şi văd peisajul larg, şi drumul care trece peste râu, peste câmpiile de bumbac; şi un abur uşor care se ridică din văi, pe înserat. De aceea sunt aici, eu care nu iubesc nici moartea, nici mizeria, nici gloria şi nu urăsc pe nimeni. Poate că asta se numeşte patriotism, dragoste de casă şi de ţară. Dar, Melanie, e ceva mai profund. Melanie, lucrurile pe care le-am amintit sunt doar simbolurile unor valori pentru care îmi risc viaţa, simbolurile unei forme de viaţă pe care o iubesc. Lupt pentru timpurile trecute, pentru obiceiurile vechi, dar care, mă tem, au dispărut pentru totdeauna, oricum vor cădea zarurile. Fiindcă, învingători sau învinşi, noi tot pierdem.

În cazul când vom câştiga războiul acesta şi vom avea Regatul Bumbacului pe care-l visăm, tot vom pierde, fiindcă vom deveni alt popor, şi formele vechi de viaţă vor dispare. Lumea se va înghesui la uşile noastre cerându-ne bumbac, şi noi ne vom impune preţurile. Atunci, mi-e teamă că vom deveni ca yankeii pe care-i dispreţuim astăzi pentru simţul lor comercial, pentru lăcomia şi rapacitatea lor. Iar dacă vom pierde, Melanie, dacă vom pierde!

Nu mă tem de pericolul de a fi luat prizonier, sau de răni, nici chiar de moarte, dacă moartea trebuie să vină; mă tem însă că, după ce războiul va lua sfârşit, nu ne vom întoarce niciodată la vechea noastră viaţă. Şi eu aparţin acestei vieţi. Nu aparţin acestui prezent dement, plin de dorinţa de-a ucide; mi-e teamă, oricât m-aş sili, că nu mă voi putea adapta nici unui viitor. Nici tu, draga mea, fiindcă eşti din acelaşi sânge cu mine. Nu ştiu ce va aduce viitorul, dar nu va putea fi atât de frumos şi plin de satisfacţii ca trecutul.

Stau culcat şi mă uit la camarazii care dorm lângă mine şi mă întreb dacă gemenii, sau Alex, sau Cade, au aceleaşi gânduri ca mine. Mă întreb dacă-şi dau seama că luptă pentru o cauză care era pierdută în clipa în care s-a tras primul glonte, fiindcă această cauză a noastră e de fapt modul nostru de viaţă – or el a şi dispărut. Nu cred însă că se gândesc la lucrurile acestea, şi bine fac.

Nu crezusem că se va întâmpla lucrul acesta când ţi-am cerut să te măriţi cu mine. Crezusem că viaţa va continua la Doisprezece Stejari aşa cum fusese înainte – paşnică, uşoară, fără schimbări. Semănăm unul cu altul, Melanie, ne plac aceleaşi lucruri liniştite, aşa că aveam în faţa noastră o lungă perspectivă de ani liniştiţi în care să citim, să ascultăm muzică şi să visăm. Dar nu asta! Niciodată nu mă gândisem la asta! Să ni se întâmple tocmai nouă acest naufragiu al trecutului, acest măcel sângeros, şi atâta ură! Melanie, nimic nu justifică acest război, nici drepturile statelor, nici sclavia, nici bumbacul! Nimic nu justifică ceea ce ni se întâmplă acum sau ceea ce ni se poate întâmpla, fiindcă dacă yankeii ne bat, viitorul va fi de o neînchipuită oroare. Şi, draga mea, se prea poate ca să ne bată.

N-ar trebui să scriu cuvintele acestea. N-ar trebui nici să le gândesc. M-ai întrebat însă ce aveam pe suflet – ei bine, teama de înfrângere mă apasă. Îţi aminteşti de picnicul acela, în ziua când s-a anunţat logodna noastră, când omul acela, Butler, după accent din Charleston, aproape că era să provoace o bătaie vorbindu-ne de ignoranţa celor din Sud? Îţi aduci aminte cum voiau gemenii să-l împuşte fiindcă spunea că avem prea puţine topitorii, fabrici, laminoare, nave şi arsenale? Îţi aduci aminte cum a spus că flota yankee ne poate bloca atât de strâns, încât să nu mai putem exporta bumbacul? Avea dreptate. Luptăm împotriva puştilor moderne ale yankeilor cu puşti din vremea războiului pentru independenţă şi în curând blocada va avea un astfel de efect, încât nu vom mai putea importa nici măcar medicamente. Mai bine i-am fi ascultat pe cinicii realişti ca Butler, decât pe bărbaţii de stat idealişti care nu ştiau decât să vorbească frumos. Căci, aşa cum spunea Butler, Sudul nu avea cu ce purta războiul, în afară de bumbac şi aroganţă. Bumbacul nostru n-are valoare, şi nu ne-a rămas decât aroganţa. Eu însă numesc aroganţa asta curaj nemaiauzit. Dacă."

Scarlett îndoi cu grijă scrisoarea fără s-o termine şi o vârî în plic fiindcă o plictisea. De altfel, tonul scrisorii o deprima tot pomenind de înfrângere. În definitiv, nu citea corespondenţa Melaniei ca să afle ideile ciudate şi neinteresante ale lui Ashley. Destul fusese silită să-l asculte odinioară pe veranda de la Tara.

Voise doar să afle dacă-i scria scrisori de dragoste soţiei lui. Până acuma, nu. Citise toate scrisorile din cutie, dar în niciuna dintre ele nu găsise vreun rând care n-ar fi putut exista într-o scrisoare scrisă de un frate către o soră. Erau afectuoase, pline de umor, cu lungi părţi discursive, dar nu scrisorile unui îndrăgostit. Scarlett primise prea multe scrisori de dragoste ca să nu recunoască accentul pasiunii autentice. Or, accentul acesta lipsea. Întotdeauna după ce citea pe ascuns scrisorile Melaniei, avea un sentiment de mulţumire de sine fiindcă era sigură că Ashley tot o mai iubea. Întotdeauna se mira de ce Melanie nu-şi dădea seama că Ashley o iubea doar ca pe o prietenă. Probabil că Melanie nu găsea că lipsea ceva din scrisorile bărbatului ei, căci nu primise alte scrisori de dragoste cu care să facă comparaţie.

"Scrie scrisori atât de absurde", gândi Scarlett. "Dacă vreodată soţul meu mi-ar scrie asemenea fleacuri, i-aş arăta eu! Chiar Charles scria scrisori mai frumoase!"

Luă teancul din nou, îl frunzări, se uită la date, amintindu-şi de conţinutul lor. N-avea pasagii lungi şi frumoase cu descrieri de bivuacuri şi şarje, aşa cum scria Darcy-Meade părinţilor lui, sau cum scrisese sărmanul Dallas McLure surorilor lui, domnişoarelor Faith şi Hope. Familiile Meade şi McLure erau mândre de aceste scrisori şi le citeau tuturor vecinilor, şi de multe ori Scarlett simţea o tainică ruşine pentru că Melanie n-avea astfel de scrisori de la Ashley, pe care să le poată citi la şezătorile de lucru.

S-ar fi zis că atunci când îi scria Melaniei, Ashley încerca să uite cu totul de război şi căuta să tragă împrejurul lor un cerc magic, în care să trăiască în afară de timp, fugind de tot ce se întâmplase din ziua când fortul Sumter devenise senzaţia zilei. Aproape ai fi putut crede că încerca să-şi închipuie că nu e război. Ştia despre cărţile pe care Melanie şi cu el le citiseră, de cântecele pe care le cântaseră, de vechii lor prieteni şi de locurile pe care el le vizitase în Europa când călătorise acolo. Prin toate scrisorile străbătea o dorinţă melancolică de-a se întoarce acasă la Doisprezece Stejari şi, pe pagini întregi, nu erau decât amintiri ale vânătorilor lui, ale lungilor plimbări călare pe cărările pădurii tăcute, sub stelele reci de toamnă, ale picnicurilor, partidelor de pescuit, ale nopţilor liniştite cu lună şi ale seninei frumuseţi a vechii case.

Se gândi la cuvintele lui din scrisoarea pe care tocmai o citise: "Dar nu asta. Niciodată nu mă gândisem la asta!" Era parcă strigătul unui suflet chinuit, care trece printr-o încercare prea grea pentru el, prin care trebuie totuşi să treacă. Scarlett era nedumerită. Dacă nu se temea de răni şi de moarte, de ce se temea? Nefiind analitică din fire, ideile complicate o nedumereau.

"Războiul îl tulbură şi. nu-i plac lucrurile care îl tulbură. ca mine, de pildă. Mă iubea, dar îi era teamă să se însoare cu mine, ca nu cumva să-i tulbur modul lui de a gândi şi de a trăi. Nu, nu-i era chiar teamă. Ashley nu e un laş. Nu se poate, când e citat în toate ordinele de zi şi când colonelul Sloan i-a scris lui Melly cu câtă vitejie s-a purtat când a comandat şarja. Când se hotărăşte să facă un lucru, nimeni nu e mai viteaz şi mai energic ca el. Trăieşte înlăuntrul său, în loc să trăiască în lume şi îi displace să iasă din scoica în care s-a ascuns şi. O, nu ştiu ce e! Dacă aş fi înţeles lucrul acesta înainte, ştiu sigur că m-ar fi luat de soţie."

O clipă, Scarlett rămase nemişcată, cu scrisorile la piept, gândindu-se cu dor la Ashley. Sentimentul pe care-l avea pentru el nu se schimbase din ziua când începuse să-l iubească. Era acelaşi sentiment care pusese stăpânire pe ea făcând-o să amuţească în ziua când împlinise paisprezece ani şi când, stând pe veranda de la Tara, îl văzuse pe Ashley zâmbitor, sosind călare, cu părul lucind ca argintul în soarele de dimineaţă. Dragostea ei era încă adoraţia unei tinere fete pentru un bărbat pe care nu-l putea înţelege, pentru un bărbat care poseda toate calităţile pe care ea nu le avea, dar le admira. Ashley era încă pentru ea prinţul visurilor ei şi nu cerea mai mult decât să ştie că o iubeşte şi că într-o bună zi o va săruta.

După citirea scrisorilor lui, era sigură că o iubea tot pe ea, pe Scarlett, deşi se căsătorise cu Melanie; această certitudine era singurul lucru pe care-l dorea, atât era încă de tânără şi de naivă. Dacă Charles, cu neîndemânarea şi cu mângâierile lui stângace, ar fi reuşit să trezească în ea pasiunea, în visurile ei nu s-ar mai fi mărginit să dorească numai o sărutare. Dar puţinele nopţi cu lună pe care le petrecuse cu Charles nu treziseră în ea cu adevărat femeia. Charles nu o făcuse nici să ghicească măcar ce putea fi dragostea trupească, ori tandreţea, ori adevărata intimitate trupească şi sufletească.

Pentru ea, dragostea trupească însemna să te supui unui inexplicabil delir al bărbatului, fără a-l împărtăşi, însemna a îndeplini o serie de acte jenante care duceau inevitabil la durerile naşterii. Că asta era căsătoria, lucrul nu o mira. Înainte de nuntă, Ellen îi dăduse să înţeleagă că măritişul e un lucru pe care femeile trebuie să-l suporte cu demnitate şi cu curaj şi, de când se căsătorise, comentariile şoptite ale femeilor măritate îi confirmaseră această idee. Scarlett era bucuroasă că terminase cu dragostea trupească dar nu cu iubirea, fiindcă dragostea ei pentru Ashley era ceva deosebit, ceva ce nu avea nici o legătură cu dragostea trupească, nici cu căsătoria; era ceva sfânt, minunat de frumos şi de tulburător; o emoţie care creştea fără voia ei cu fiecare zi de tăcere impusă, hrănindu-se din amintiri şi din speranţe.

Oftă, legând cu grijă panglica în jurul pachetului, întrebându-se pentru a mia oară ce anume nu înţelegea ea în firea lui Ashley. Încercă să descopere o soluţie satisfăcătoare dar, ca de obicei, mintea ei lipsită de complicaţii nu găsea nimic. Puse scrisorile la loc şi închise capacul. Se încruntă amintindu-şi de ultima parte a scrisorii pe care o citise, în care era pomenit numele lui Rhett Butler. Ce ciudat că Ashley putuse să fie impresionat de ceea ce spusese ticălosul acela acum un an! Fără îndoială, Rhett Butler era un ticălos, deşi dansa minunat. Numai un ticălos putea vorbi de Confederaţie aşa cum vorbise el la bazar.

Traversă odaia, se duse la oglindă şi îşi netezi părul cu un aer mulţumit. Buna dispoziţie i se întoarse, aşa cum se întâmpla de obicei când îşi vedea pielea albă şi ochii verzi migdalaţi; surâse ca să facă gropiţe. Pe urmă îl goni pe Rhett Butler din minte, căci îşi aminti plină de fericire ce mult îi plăceau lui Ashley gropiţele ei. Nu avea nici o remuşcare că iubea pe bărbatul unei alte femei şi faptul că citise corespondenţa acestei femei nu tulbura plăcerea pe care o simţea văzându-se tânără, frumoasă şi sigură din nou de dragostea lui Ashley.

Descuie uşa şi coborî scara întunecoasă şi întortocheată, cu sufletul uşor. La jumătatea scărilor începu să cânte "Când va înceta războiul."