Capitolul XII.

Operaţiile războiului se desfăşurau cu succes în cea mai mare parte, dar lumea încetase să mai spună "încă o victorie şi războiul s-a sfârşit", întocmai cum încetase să mai spună că yankeii sunt nişte laşi. Acum toţi îşi dădeau seama că yankeii erau departe de a fi laşi şi că vor mai fi necesare multe victorii până să fie înfrânţi. Totuşi, victoriile câştigate de confederaţi în Tennessee sub comanda generalului Morgan şi a generalului Forrest, şi triumful celei de a doua bătălii de la Bull Run erau rezultate vizibile, ca nişte capete de yankei scalpate în faţa cărora nu puteai decât să dansezi de bucurie. Dar pentru aceste capete se plătise scump. Spitalele şi casele particulare din Atlanta erau pline de bolnavi şi de răniţi şi numărul femeilor în doliu creştea mereu. Şirurile monotone de morminte de soldaţi, din cimitirul de la Oakland, deveneau cu fiecare zi mai lungi.

Valoarea monedei confederate scăzuse neliniştitor, iar preţul alimentelor şi al îmbrăcăminţii creştea în proporţie inversă. Intendenţa militară cerea atâtea alimente, încât mesele din Atlanta începeau să se resimtă. Făina albă era rară şi scumpă, şi turtele de porumb luaseră locul biscuiţilor, al conturilor şi clătitelor. În măcelării nu mai era carne de vacă aproape deloc şi foarte puţină de berbec, şi chiar şi aceasta costa atât de mult încât numai bogaţilor le dădea mâna s-o cumpere. Totuşi, exista încă destulă carne de porc, ca şi pui de găină şi legume.

Blocada instituită de yankei în jurul porturilor Confederaţiei devenise mai riguroasă, şi articolele de lux ca ceaiul, cafeaua, mătăsurile, balenele pentru corsete, apa de colonie, jurnalele de modă şi cărţile erau rare şi scumpe. Chiar pânzeturile cele mai ordinare ajunseseră să se vândă la preţuri fabuloase şi, spre marele lor regret, doamnele erau silite să-şi poarte rochiile din sezonul trecut. Războaie de ţesut acoperite de praf fuseseră date jos din poduri şi aproape în fiecare salon se găseau suluri de stofă ţesută în casă. Toată lumea, soldaţi, civili, femei, copii şi negri începură şi poarte stofe ţesute în casă. Cenuşiul fiind culoarea armatei confederate, stofele cenuşii dispărură aproape cu totul, şi postavul cafeniu îi luă locul.

Spitalele duceau lipsă de chinină, calomel, opiu, cloroform şi iod. Pansamentele de în şi de bumbac erau prea preţioase ca să fie aruncate după întrebuinţare; toate doamnele care erau infirmiere la spital aduceau acasă coşuri de feşe pline de sânge, ca să le spele, să le calce şi să le ducă înapoi, spre a folosi apoi altor bolnavi sau răniţi.

Pentru Scarlett însă, de curând ieşită din crisalida văduviei, războiul nu însemna decât veselie şi petreceri. Chiar micile lipsuri în materie de îmbrăcăminte şi hrană nu o supărau, atât de fericită era că se află iar în lume.

Când se gândea la tristul an care trecuse, cu zilele lui monotone, viaţa i se părea că se desfăşoară acum într-un ritm trepidant. Fiecare zi putea aduce o nouă aventură pasionantă, în fiecare zi făcea cunoştinţă cu alţi bărbaţi care-i cereau îngăduinţa să vină s-o vadă, să-i spună cât e de drăguţă şi că e o onoare pentru ei să se bată şi poate chiar să moară pentru ea. Deşi îl iubea pe Ashley din toată inima, asta nu o împiedica să se poarte în aşa fel încât mereu alţi bărbaţi să o ceară în căsătorie.

Războiul, prezent peste tot, adusese în relaţiile mondene o plăcută lipsă de maniere ceremonioase, pe care persoanele mai în vârstă o priveau îngrijorate. Mamele vedeau cum bărbaţi străini veneau în vizită la fiicele lor fără scrisori de recomandare, şi nimeni nu ştia bine cine sunt. Îngrozite, mamele îşi surprindeau fiicele ţinându-se de mână cu aceşti bărbaţi. Doamna Merriwether, care nu-şi sărutase bărbatul decât după nuntă, nu voi să-şi creadă ochilor când o surprinse pe Maybelle sărutându-l pe René Picard, micul zuav, şi consternarea ei crescu când Maybelle refuză să ceară iertare şi să se ruşineze. Chiar faptul că René îi ceru imediat mâna nu schimbă pentru ea lucrurile. Doamna Merriwether credea că Sudul aluneca vertiginos spre o totală decadenţă morală, şi lucrul acesta îl repeta foarte des. Celelalte mame o aprobau călduros şi dădeau vina pe război.

Dar nu se putea cere bărbaţilor, care puteau să moară într-o săptămână sau o lună, să aştepte un an până să ceară unei fete favoarea de a-i spune pe numele de botez, bineînţeles cu "domnişoară" înainte. Nici nu aveau timp să se conformeze uzanţelor dinainte de război, când un bărbat trebuia să facă vreme îndelungată curte, şi numai după aceea să se pronunţe. Bărbaţii aceştia se pronunţau după trei sau patru luni. Şi fetele, care ştiau că o fată binecrescută refuză întâi de trei ori când un bărbat o cere în căsătorie, se repezeau şi acceptau din prima dată.

Această lipsă de formalism făcea ca războiul să-i pară lui Scarlett foarte amuzant. În afară de urâcioasa meserie de infirmieră şi de obligaţia plictisitoare de a rula feşe, i-ar fi fost indiferent dacă războiul ar fi durat o veşnicie. De fapt, suporta acum spitalul cu uşurinţă, căci reprezenta un desăvârşit teren de vânătoare. Bieţii răniţi se predau, învinşi de farmecul ei, fără a căuta să se împotrivească. N-avea decât să le schimbe pansamentele, să le spele feţele, să le ridice pernele şi să le facă puţin vânt – şi gata, se îndrăgosteau de ea. Era divin, după ultimul an de viaţă mohorâtă!

Scarlett se întorsese la punctul unde se găsea înainte de a se fi măritat cu Charles; i se părea că nu fusese niciodată măritată cu el, că nu resimţise durerea morţii lui şi că nu-l născuse pe Wade. Războiul, căsătoria şi naşterea trecuseră peste ea fără să-i atingă o coardă mai intimă; rămăsese neschimbată. Avea un copil, dar era atât de bine îngrijit de alţii, încât aproape că-l uita. În mintea şi în sufletul ei, era iar Scarlett O'Hara, cea mai frumoasă fată din tot comitatul. Gândurile şi preocupările ei erau aceleaşi ca în trecut, numai că terenul în care îşi desfăşura activitatea se mărise imens. Indiferentă faţă de dezaprobarea pe care o manifestau prietenele mătuşii Pitty, se purta cum se purtase înainte de căsătorie; se ducea la petreceri, dansa, ieşea călare cu militari, flirta, făcea tot ce făcuse când era faţă, doar că purta doliu. Ştia că dacă ar renunţa la doliu, lucrul acesta ar fi fost stropul care ar umple paharul şi că ar jigni pe Pitty şi pe Melanie. Era tot atât de încântătoare ca văduvă cum fusese ca fată, amabilă când i se făcea pe plac, serviabilă atâta timp cât asta n-o deranja, mândră de frumuseţea şi de succesele ei.

Acum era fericită, deşi cu câteva săptămâni în urmă fusese nenorocită – fericită că avea adoratori care-i lăudau frumuseţea, atât de fericită pe cât putea fi ştiindu-l pe Ashley căsătorit cu Melanie şi în pericol. Dar într-un fel era mai uşor să înduri gândul că Ashley aparţinea alteia, acum când era departe. Sutele de mile care despart Atlanta de Virginia îl făceau uneori să pară tot atât de mult al ei ca al Melaniei.

Aşa că lunile de toamnă ale anului 1862 trecură repede pentru Scarlett, cu spitalul, petrecerile, plimbările călare, rularea feşelor şi câteva scurte vizite la Tara. Aceste vizite erau o dezamăgire pentru ea, căci n-avea ocazia să aibă lungile convorbiri intime cu mama ei, la care se gândea când era la Atlanta; nu avea destul timp ca să şadă lângă Ellen în timp ce aceasta cosea, să simtă parfumul uşor al săculeţelor ei cu lămâiţă, pe care-l lăsau în urmă fustele ei foşnitoare şi să simtă mâinile ei moi mângâindu-i încetişor obrazul.

Ellen slăbise şi era foarte ocupată; toată ziua stătea în picioare, de dimineaţă până seara târziu când toţi pe plantaţie dormeau. Intendenţa armatei confederate cerea în fiecare lună tot mai mult, şi ea avea datoria să vegheze ca Tara să producă. Chiar şi Gerald era ocupat, pentru prima dată de ani de zile, fiindcă nu găsise pe nimeni care să ia locul lui Jonas Wilkerson, fostul vechil, aşa că-şi supraveghea singur plantaţia petrecându-şi tot timpul călare pe câmp. Ellen fiind prea ocupată ca să stea cu ea, şi Gerald fiind plecat toată ziua pe câmp, Scarlett se plictisea la Tara. Chiar şi surorile ei nu se gândeau decât la ale lor. Suellen părea că se înţelesese cu Frank Kennedy şi cânta cu atâta ironie "Când va înceta războiul", încât o scotea din sărite pe Scarlett. Carreen era prea pierdută în visurile ei despre Brent Tarleton ca să fie o tovarăşă plăcută.

Deşi Scarlett se întorcea întotdeauna la Tara cu inima plină de bucurie, nu regreta niciodată când soseau inevitabilele scrisori ale lui Pitty şi ale Melaniei rugând-o să se întoarcă. De fiecare dată Ellen ofta, întristată la gândul că fiica ei cea mai mare şi singurul ei nepot o părăseau.

— Dar nu trebuie să fiu egoistă şi să te reţin aici, când e nevoie de tine ca infirmieră la Atlanta, zicea ea. Numai că, scumpa mea, parcă niciodată nu găsesc timp să stau de vorbă cu tine şi să simt că eşti iar fetiţa mea, că imediat trebuie să pleci din nou.

— Sunt tot fetiţa ta, zicea Scarlett cuprinsă de remuşcări, ascunzându-şi capul la pieptul lui Ellen.

Nu-i spunea mamei ei că dansul şi adoratorii erau ceea ce o atrăgea înapoi la Atlanta, şi nu datoria ei faţă de Confederaţie. Multe lucruri ascundea ea faţă de mama ei în vremea aceea, dar mai ales faptul că Rhett Butler venea foarte des în casa mătuşii Pittypat.

În lunile care urmară după bazar, Rhett venea ori de câte ori era în Atlanta. O lua pe Scarlett la plimbare în trăsura lui, o ducea la baluri şi la bazaruri şi o aştepta în faţa spitalului ca s-o conducă acasă. Nu-i mai era teamă că el îi va trăda secretul, dar în mintea ei stăruia o vagă nelinişte, fiindcă ştia că o văzuse într-o situaţie delicată şi-i cunoştea sentimentele pentru Ashley. Aceasta o împiedica să-i răspundă prea obraznic când o necăjea. Şi o necăjea foarte des.

Rhett avea cam treizeci şi cinci de ani, mai bătrân deci decât adoratorii pe care-i avusese până acum şi, în faţa lui, Scarlett era dezarmată ca un copil; nu putea să-l strunească aşa cum îi strunea pe ceilalţi curtezani, care erau cam de o vârstă cu ea. Părea că nimic nu-l mira, părea că nu lua nimic în serios, şi Scarlett simţea că nimic nu-l amuza mai mult decât atunci când o înfuria atâta încât o făcea să amuţească. Foarte des înţepăturile lui dibace o scoteau din sărite, căci sub dulceaţa aparentă a chipului ei, pe care o moştenise de la Ellen, se ascundea temperamentul irlandez al lui Gerald. Până acum nu căutase să se stăpânească decât în faţa lui Ellen. Acum îi venea greu să-şi înghită cuvintele, de teama surâsului lui ironic. Dacă s-ar înfuria şi el câteodată, atunci nu s-ar mai simţi într-o situaţie de inferioritate.

După ciorovăielile cu el, din care rareori ieşea învingătoare, Scarlett îşi zicea că Rhett e un om nesuferit, prost-crescut, că nu e un gentleman şi că n-avea să-l mai revadă. Dar, mai curând sau mai târziu, el se întorcea la Atlanta, se prezenta la mătuşa Pitty, chipurile ca să-i facă o vizită bătrânei domnişoare, şi oferea lui Scarlett cu o curtenie exagerată o cutie de bomboane pe care i-o adusese de la Nassau. Alteori cumpăra un loc lângă al ei la vreun concert, sau o invita la dans, şi de obicei obrăznicia lui o amuza atâta pe Scarlett, încât râdea şi uita de mojiciile din trecut, până când făcea una nouă.

Cu toate defectele lui exasperante, Scarlett ajunsese să-i aştepte vizitele cu nerăbdare. Omul acesta avea ceva atrăgător pe care ea nu-l înţelegea, ceva care-l deosebea de toţi ceilalţi bărbaţi cunoscuţi. Farmecul trupului său voinic era atât de impresionant, încât simpla lui apariţie într-o cameră era ca un şoc fizic, iar obrăznicia şi ironia batjocoritoare din ochii lui negri trezeau în Scarlett dorinţa să-l îngenuncheze.

"Parcă aş fi îndrăgostită de el", se gândea ea mirată. "Dar nu e adevărat şi nu mai înţeleg nimic."

Totuşi, atracţia pe care o exercita Rhett persista. Când venea în vizită, impresia de forţă care emana din el făcea ca locuinţa feminină şi distinsă a mătuşii Pitty să pară mică, ştearsă şi mucegăită. Scarlett nu era singura din familie care reacţiona ciudat şi neaşteptat la prezenţa lui; de câte ori îl vedea, mătuşa Pitty era cuprinsă de emoţie şi de panică.

Deşi Pitty ştia că Ellen s-ar supăra dacă ar afla că Rhett face vizite fiicei sale şi deşi ştia că excomunicarea lui din societatea bună a Charlestonului nu era lucru de glumă, totuşi nu putea rezista complimentelor lui măgulitoare şi sărutărilor de mână, cum nu poate rezista o muscă în faţa borcanului de miere. Mai mult, căpitanul Butler îi aducea de obicei câte un mic dar de la Nassau, asigurând-o că-l cumpărase anume pentru dânsa şi că-l trecuse prin blocadă cu riscul vieţii – ca, de pildă, pachete cu ace de gămălie, ace de cusut, nasturi, mosoare de mătase şi spelci. Acum era aproape cu neputinţă să găseşti asemenea mărunte articole de lux; doamnele purtau spelci de lemn şi făceau nasturi din ghinde îmbrăcate cu stofă. Lui Pitty îi lipsea curajul moral ca să refuze aceste fleacuri de lux şi, în afară de asta, simţind o adevărată pasiune de copil pentru surprize, nu putea rezista tentaţiei de a deschide pachetele cu darurile căpitanului Butler. Odată deschise, simţea că nu le mai poate refuza. Şi, după ce acceptase darurile, nu avea curajul să-i spună că, din pricina reputaţiei lui, nu era bine să vină în vizită într-o casă în care nu exista un bărbat care să le apere pe cele trei femei. Mătuşa Pitty simţea întotdeauna, atunci când Rhett Butler era în casa ei, că avea nevoie de un bărbat care s-o apere.

— Nu ştiu ce are, zicea ea oftând dezarmată, dar. dar cred că ar fi un om simpatic şi cumsecade dacă aş simţi că, în fundul sufletului, respectă femeile.

De când îşi recăpătase verigheta, Melanie era convinsă că Rhett e un om de o rară delicateţe şi distincţie, şi observaţia mătuşii ei o indignă. Cu ea se purta plin de respect, dar Melanie rămânea sfioasă în mare măsură pentru că era timidă cu toţi bărbaţii pe care nu-i cunoscuse din copilărie. În fundul sufletului, îi era milă de el, sentiment care l-ar fi amuzat pe Rhett dacă şi-ar fi dat seama de el. Era sigură că o dragoste nenorocită îi zdrobise viaţa, îl înrăise şi-l înăcrise şi simţea că dragostea unei femei bune l-ar fi putut schimba. În tot cursul vieţii ei ferite, nu cunoscuse răul şi nici nu credea în existenţa lui; atunci când i se şopteau vorbe despre Rhett şi fata din Charleston, se indigna şi nu credea. Şi în loc să o depărteze de el, aceste vorbe o făceau să fie mai drăguţă, cu toată timiditatea ei, tocmai fiindcă era indignată şi-şi închipuia despre el că e victima unei mari nedreptăţi.

Scarlett tăcea, dar era de acord cu mătuşa Pitty. Şi ea simţea că Rhett nu respectă nici o femeie, în afară poate de Melanie. De câte ori o privea pe ea din cap până în picioare, avea impresia că e goală în faţa lui. Nu că ar spune vreodată ceva, nu! Dacă i-ar fi spus ceva, l-ar fi putut pune la locul lui cu câteva cuvinte aspre. Dar se uita la ea cu o privire obraznică, cu o expresie insolentă, ca şi cum toate femeile îi aparţineau şi puteau fi ale lui oricând dorea. Numai la Melanie nu se uita aşa. Nu o cerceta cu acea privire rece care cântărea, nici cu ironie; glasul lui avea o intonaţie deosebită când îi vorbea; era respectuos, curtenitor, dornic să-i vină în ajutor.

— Nu înţeleg de ce eşti mult mai drăguţ cu ea decât cu mine, zise într-o după-amiază Scarlett, enervată, când Melanie şi Pitty se duseseră să-şi facă siesta şi rămăsese singură cu el.

Timp de un ceas, privise cum Rhett ţinuse sculul de lână pe care Melanie îl depăna; observase privirea lipsită de expresie a ochilor lui în timp ce Melanie îi vorbea cu mândrie de Ashley şi de avansarea lui; Scarlett ştia că Rhett n-avea o părere prea bună despre Ashley şi că puţin îi păsa că ajunsese maior. Asta nu l-a împiedicat să-i răspundă cum trebuie şi să murmure laudele potrivite pentru vitejia lui Ashley.

"Iar dacă, din întâmplare, pomenesc eu numele lui Ashley", gândi Scarlett furioasă, "atunci ridică din sprâncene şi surâde cu surâsul lui răutăcios şi încrezut."

— Sunt mult mai frumoasă ca ea, continuă Scarlett, şi nu văd de ce eşti mai drăguţ cu ea.

— Pot să îndrăznesc să sper că eşti geloasă?

— O, nu fi încrezut!

— Buun. O nouă speranţă distrusă. Dacă sunt "mai drăguţ" cu doamna Wilkes, e fiindcă o merită. E una din puţinele femei bune, sincere şi dezinteresate pe care le-am cunoscut. Dar poate că n-ai observat aceste calităţi ale ei. Şi, în afară de asta, cu toate că e atât de tânără, e una dintre puţinele adevărate doamne pe care am avut cinstea să le cunosc.

— Vrei să spui că eu nu sunt o adevărată doamnă?

— Mi se pare că la prima noastră întâlnire ne-am înţeles că nu eşti câtuşi de puţin o adevărată doamnă.

— O, iar începi să fii urâcios şi mojic amintindu-mi de ziua aceea! De ce-mi reproşezi o furie de copil? E mult de-atunci şi am crescut; aş fi uitat totul, dacă nu m-ai pisa mereu şi nu ai face întruna aluzii.

— Nu cred că a fost o furie de copil şi nu cred că te-ai schimbat. Şi acum eşti în stare să arunci cu o vază în capul unui om care nu-ţi face pe plac. Numai că, în general, ţi se face pe plac. Şi nu mai e nevoie să spargi vaze.

— O, eşti. De ce nu sunt bărbat! Te-aş provoca la duel şi.

— Şi te-aş omorî. Nimeresc ţinta la cincizeci de paşi. Aşa că mai bine rămâi la armele dumitale obişnuite – gropiţe, vaze şi celelalte.

— Nu eşti decât un ticălos!

— Crezi că o să mă înfurii pentru cuvântul ăsta? Regret că trebuie să te decepţionez. Nu mă poţi scoate din sărite spunându-mi lucruri adevărate. Ştiu că sunt un ticălos, şi de ce nu? Trăim într-o ţară liberă şi omul poate fi ticălos, dacă aşa îi place. Numai ipocriţii ca dumneata, scumpă doamnă, care sunt negri la suflet dar vor s-o ascundă, se supără când li se spune ce sunt.

Nu putea răspunde nimic în faţa surâsului lui calm şi a cuvintelor pronunţate pe un ton tărăgănat. Niciodată nu cunoscuse un om atât de puţin vulnerabil. Armele ei – dispreţul, răceala, insultele – erau neputincioase, fiindcă nu aveau nici un efect asupra lui. Până acum ştia din experienţă că mincinoşii îşi apără sinceritatea cu înverşunare, laşii curajul, oamenii prost-crescuţi manierele frumoase, şi necinstiţii onoarea. Cu Rhett însă nu era acelaşi lucru. El recunoştea totul, şi râdea, şi o aţâţa să spună şi mai mult.

În tot cursul acestor luni, Rhett sosea pe neaşteptate şi pleca de cele mai multe ori fără să-şi ia rămas bun. Scarlett nu descoperi niciodată ce afaceri îl aduceau la Atlanta, fiindcă puţinii oameni care se ocupau cu forţarea blocadei nu se depărtau atât de mult de coastă. Îşi descăr-cau vapoarele la Wilmington sau la Charleston, unde îi aştepta un roi de negustori şi de speculanţi din tot Sudul, adunaţi aici ca să cumpere la licitaţie mărfurile aduse în ciuda blocadei yankee. Scarlett ar fi fost încântată să afle că Rhett făcea călătoriile acestea numai ca s-o vadă pe ea, dar cu toată vanitatea ei fără margini nu-i venea să creadă aşa ceva. Dacă i-ar fi făcut doar cât de puţin curte, dacă s-ar fi arătat gelos pe ceilalţi bărbaţi care o înconjurau, dacă ar fi încercat s-o ia de mână, sau dacă i-ar fi cerut o fotografie sau o batistă ca amintire, atunci ar fi putut crede că a câştigat şi că-l cucerise cu frumuseţea ei. Rhett însă nu părea să fie îndrăgostit şi, ce era mai rău, înţelegea toate manevrele pe care le făcea ea ca să-l aducă la picioarele ei.

De câte ori venea la Atlanta, toate femeile erau emoţionate. Nu numai că era înconjurat de o aureolă de erou romantic pentru că reuşea să forţeze blocada, dar aducea cu sine şi o notă de perversitate şi atracţia lucrului interzis. Avea o reputaţie atât de proastă! Şi-apoi, de câte ori matroanele respectabile se adunau ca să stea de vorbă, reputaţia lui devenea şi mai rea, ceea ce îl făcea şi mai interesant pentru tinerele fete. Cum cele mai multe dintre ele erau cu totul naive, auziseră doar că era "foarte întreprinzător cu femeile", dar nu ştiau exact ce înseamnă asta. Auziseră de asemenea că lângă el nici o fată nu e în siguranţă. Era ciudat că, având o astfel de reputaţie, nici nu sărutase vreodată măcar mâna unei fete de când venise la Atlanta; asta însă nu-l făcea decât mai misterios şi mai atrăgător.

În afară de eroii de pe front, Rhett era omul de care se vorbea cel mai mult în Atlanta. Toată lumea ştia precis cum fusese eliminat de la şcoala militară din West Point pentru beţie şi pentru "o chestiune cu femei". Îngrozitorul scandal în legătură cu fata din Charleston pe care o compromisese, şi cu fratele ei pe care-l omorâse, era de notorietate publică. Scrisori primite de la prieteni din Charleston povesteau cum tatăl lui, un bătrân încântător care nu glumea în chestiuni de morală, îl alungase de acasă la vârsta de douăzeci de ani, fără să-i dea un ban, şi chiar îi ştersese numele din biblia familiei. După aceea Rhett plecase în California, unde luase parte la goana după aur din anul 1849. Pe urmă ajunsese în America de Sud şi în Cuba, şi informaţiile cu privire la viaţa lui de acolo nu erau prea frumoase. În Atlanta circulau zvonuri despre aventuri cu femei, despre împuşcături, de furnizarea de arme revoluţionarilor din America Centrală şi, mai rău ca toate, se credea că jucase cărţi ca să-şi câştige existenţa.

În Georgia erau puţine familiile care să n-aibă printre ele pe cineva care şi-a pierdut la cărţi pământul, casele sau sclavii. Dar nu era acelaşi lucru. Chiar dacă un om se ruina la cărţi, tot rămânea gentleman; cel care juca însă cărţi ca să aibă din ce trăi, nu era decât un paria.

Fără tulburările aduse de război şi de serviciile pe care le făcea guvernului, Rhett Butler n-ar fi fost primit de nimeni în Atlanta. Dar acum, chiar societatea cea mai rigidă simţea că patriotismul îi cerea să aibă concepţii mai largi. Cei mai sentimentali credeau că fiul rătăcitor al familiei Butler se căise de păcatele lui şi încerca să le răscumpere. Aşadar, doamnele socoteau de datoria lor să facă un efort pentru un om care forţa cu atâta curaj blocada. Toată lumea ştia acum că soarta Confederaţiei depindea tot atât de felul cum marina evita flota yankee, cât şi de soldaţii de pe front.

Se zicea că Rhett Butler e unul din cei mai buni căpitani piloţi ai Sudului, că e de un curaj fără seamăn şi de un calm nemaipomenit. Crescut la Charleston, cunoştea toate insuliţele, toate golfurile, toate bancurile de nisip şi toate stâncile coastei din apropierea portului; cunoştea de asemenea de minune coasta în jurul portului Wilmington. Nu pierduse nici o singură navă, nici nu fusese silit să arunce vreo încărcătură în mare. La începutul războiului, apăruse cu destui bani pentru a cumpăra un vas mic şi rapid şi acum, când mărfurile pe care le importa în ciuda blocadei aduceau un venit de două mii la sută la fiecare transport, avea patru vapoare. Avea piloţi buni şi-i plătea bine. Ieşeau pe furiş din Charleston şi din Wilmington în nopţile întunecate, cu vasele încărcate cu bumbac pentru Nassau, Anglia şi Canada. Ţesătoriile din Anglia nu lucrau şi muncitorii mureau de foame, aşa că cine se pricepea să ocolească flota yankee putea cere orice preţ la Liverpool. Vapoarele lui Rhett erau ciudat de norocoase şi când scoteau bumbac şi când aduceau materialul de război de care Sudul avea atâta nevoie. Da, doamnele puteau ierta şi uita o mulţime de lucruri când era vorba de un om atât de curajos.

Era un om care nu putea trece neobservat, şi lumea se întorcea după el ca să-l privească. Cheltuia bani fără să ţină socoteală, călărea un armăsar negru şi purta haine cu o croială perfectă şi după ultima modă. Hainele acestea, de o tăietură impecabilă, erau de ajuns ca să atragă atenţia asupra lui, fiindcă uniformele militarilor erau jegoase şi ponosite, iar hainele civililor, chiar acelea socotite haine de sărbătoare, nu erau decât nişte costume vechi, cam roase. Scarlett se gândea că nu văzuse niciodată pantaloni mai eleganţi ca ai lui – fie că erau de culoare bej, în carouri sau pepit. Jiletcile lui erau nespus de frumoase, mai ales aceea de moar alb brodată cu boboci de trandafir roz. Îşi purta hainele cu atât mai elegant, cu cât avea aerul că nu-şi dă seama de frumuseţea lor.

Puţine erau doamnele care rezistau farmecului său atunci când voia să le cucerească, aşa că până la urmă chiar şi doamna Merriwether cedă şi îl pofti într-o duminică la prânz.

Maybelle Merriwether urma să se mărite cu micul ei zuav la următoarea permisie a acestuia, şi fata plângea ori de câte ori se gândea la nunta ei, fiindcă hotărâse că va purta o rochie de satin alb şi acum nu se mai găsea satin alb în statele confederate. Nici nu putea împrumuta o rochie, fiindcă toate rochiile de nuntă de satin fuseseră transformate în steaguri de luptă. Degeaba o certa doamna Merriwether şi degeaba îi spunea că o mireasă confederată trebuie să poarte o rochie de pânză de casă. Maybelle voia satin. Era dispusă ca, de dragul Confederaţiei, să se lipsească de spelci, de nasturi şi de pantofi frumoşi, de bomboane şi de ceai, şi chiar era mândră de lucrul acesta, dar voia o rochie de mireasă din satin alb.

Auzind de la Melanie despre dorinţa ei, Rhett aduse din Anglia metri întregi de satin alb strălucitor şi un văl de dantelă, pe care i le oferi ca dar de nuntă. I le oferi în aşa fel încât fu cu neputinţă să se pomenească de plată; Maybelle era atât de încântată, încât aproape că îl sărută. Doamna Merriwether ştia că nu se oferă un dar atât de costisitor, şi încă un dar ca acesta, dar nu ştiu cum să-l refuze când Rhett îi spuse în fraze înflorite că nimic nu era prea frumos pentru a împodobi mireasa unuia din bravii noştri eroi. Aşa se făcu că doamna Merriwether îl pofti la masă, convinsă că era o concesie care plătea darul cu vârf şi îndesat.

Rhett aduse lui Maybelle satinul şi, mai mult chiar, îi dădu sfaturi foarte bune în privinţa croielii rochiei de mireasă. La Paris crinolinele se purtau mai mari şi fustele erau mai scurte. Nu se mai purtau fuste plisate, ci creţe, scurte şi lăsând să se vadă jupoanele brodate. Îi mai spuse că pe stradă nu mai văzuse pantalonaşi, aşa că îşi închipuia că "nu se mai purtau". După aceea, doamna Merriwether povesti doamnei Elsing că i-a fost teamă că dacă l-ar fi întrebat ce fel de pantalonaşi purtau parizienele, el i-ar fi putut descrie exact.

Dacă n-ar fi fost atât de curajos, i s-ar fi reproşat că are apucături feminine, din cauza priceperii cu care ştia să vorbească despre rochii, pălării şi pieptănături. Doamnele se simţeau puţin cam prost asaltându-l cu întrebări în privinţa modei, dar o făceau totuşi. Erau izolate de lumea modei, aşa cum sunt marinarii naufragiaţi, fiindcă doar puţine jurnale de modă puteau pătrunde prin blocadă. S-ar fi putut ca franţuzoaicele să se radă în cap şi să poarte căciuli de blană, şi ele n-ar fi ştiut nimic. În lipsa "Jurnalului doamnelor", memoria lui Rhett în ceea ce priveşte lucrurile de găteală oferea o compensaţie preţioasă.

Reuşea să observe amănunte scumpe inimilor feminine şi, după fiecare călătorie în străinătate, îl găseai în centrul unui grup de doamne cărora le povestea că pălăriile sunt mai mici anul acesta şi aşezate mai în vârful capului, acoperind aproape tot creştetul, că se folosesc pene şi nu flori ca garnitură la pălării, că împărăteasa Franţei nu mai poartă coc seara, ci îşi ridică tot părul în creştetul capului, dezgolindu-şi urechile de tot, şi că rochiile de seară sunt scandalos de decoltate.

Timp de câteva luni Rhett Butler fu cea mai populară şi mai romantică figură a oraşului, în ciuda proastei sale reputaţii, în ciuda zvonurilor vagi că nu se ocupa numai cu forţarea blocadei, ci şi cu specula cu alimente. Cei care nu-l puteau suferi spuneau să după fiecare călătorie pe care o făcea la Atlanta preţurile creşteau cu cinci dolari. Dar cu toate aceste zvonuri, şi-ar fi putut menţine popularitatea dacă ar fi crezut că merită. Părea însă că, după ce gustase tovărăşia cetăţenilor scrobiţi şi patrioţi, după ce le câştigase cu greu respectul şi simpatia, firea lui sucită îl împingea să caute cu tot dinadinsul să sfideze lumea şi să-i arate că purtarea lui nu fusese decât o mascaradă care acum nu-l mai amuza.

S-ar fi zis că simte un dispreţ impersonal pentru tot ce are vreo legătură cu Sudul şi mai ales pentru Confederaţie, şi nu-şi dădea osteneala să-şi ascundă dispreţul. Observaţiile pe care le făcea relativ la Confederaţie siliră lumea din Atlanta să manifeste faţă de el întâi mirare, apoi răceală şi, în sfârşit, mânie. Chiar înainte ca anul 1863 să fi luat locul anului 1862, bărbaţii îl salutau cu o răceală afectată şi mamele îşi trăgeau fetele de lângă el când Rhett apărea la vreo reuniune mondenă.

Părea că-i face plăcere nu numai să ridiculizeze credinţele sincere şi înfocate ale oamenilor din Atlanta, dar să se arate şi pe sine în lumina cea mai proastă. Când lumea binevoitoare îi făcea complimente în privinţa curajului cu care forţa blocada, răspundea verde că de câte ori era în primejdie, îi era frică, la fel cum le era frică şi vitejilor de pe front. Toată lumea ştia însă că nici un soldat confederat nu era fricos, şi această afirmaţie a lui Rhett îi irita în special. Nu pomenea de soldaţi decât spunând "vitejii noştri", sau "eroii noştri în uniforme cenuşii", dar în gura lui aceste cuvinte sunau aproape ca o insultă. Când o tânără mai îndrăzneaţă care dorea să flirteze cu el îi mulţumea că e unul dintre eroii care luptau pentru ele, se înclina şi afirma că lucrurile nu stăteau chiar aşa, fiindcă ar face acelaşi lucru pentru femeile yankee, dacă ar câştiga astfel tot atâţia bani.

Când Scarlett îl întâlnise pentru prima oară la Atlanta, în seara bazarului, îi vorbise la fel, dar acum în conversaţiile cu toată lumea cuvintele lui aveau o uşoară nuanţă batjocoritoare. Când cineva îl lăuda pentru serviciile pe care le aducea Confederaţiei, răspundea de fiecare dată că pentru el forţarea blocadei e o afacere. Dacă ar fi putut câştiga tot atâţia bani din contractele cu guvernul, zicea el privindu-i ţintă pe cei ce aveau contracte cu guvernul, ar renunţa cu siguranţă la riscurile implicate de forţarea blocadei şi s-ar apuca să vândă Confederaţiei postav de calitate proastă, zahăr amestecat cu nisip, făină alterată şi piei putrede.

Era, în genere, imposibil să răspunzi la majoritatea observaţiilor sale, şi asta le agrava sensul. Izbucniseră deja câteva mici scandaluri în legătură cu contractele de stat. Soseau scrisori de pe front, în care oamenii se plângeau că ghetele se rup într-o săptămână, că praful de puşcă nu ia foc, că hamurile cedează la cel mai mic efort, că făina e plină de gărgăriţe şi carnea stricată. Lumea din Atlanta încerca să se convingă că furnizorii care vindeau asemenea mărfuri statului erau din Alabama sau Virginia sau Tennessee, dar nu din Georgia. Furnizorii georgieni nu făceau oare parte din cele mai bune familii? Nu contribuiau ei cel mai mult la fondurile spitalului şi la ajutorarea orfanilor rămaşi de pe urma ostaşilor morţi? Nu erau ei primii care aplaudau când se cânta "Dixie" şi nu erau ei cei mai însetaţi de sânge yankeu, judecând cel puţin după cuvintele lor? Furia împotriva profitorilor de război nu ajunsese încă la paroxism, şi vorbele lui Rhett erau socotite doar o dovadă de proastă creştere.

Nu numai că-şi făcea duşmani din toţi locuitorii oraşului, acuzând de venalitate pe oameni cu posturi de răspundere şi exprimându-şi rezervele în privinţa curajului celor de pe câmpul de luptă, dar parcă îi făcea plăcere să joace feste cetăţenilor demni, punându-i în situaţii jenante. Nu putea rezista plăcerii de a ataca îngâmfarea, ipocrizia şi patriotismul zgomotos al celor din jur, cum nu poate rezista un ştrengar dorinţei de a înţepa un balon cu un ac. Îi demasca pe ipocriţi, pe ignoranţi şi pe bigoţi şi o făcea într-un mod subtil, atrăgându-şi atât de bine victimele în capcană, încât nenorociţii nu-şi dădeau seama ce se întâmpla cu ei decât când se trezeau acoperiţi de ridicol, pompoşi şi încrezuţi.

În timpul lunilor când oraşul îl primise cu plăcere, Scarlett nu avusese nici o iluzie în privinţa lui. Ştia că tot cavalerismul lui afectat şi toate discursurile lui înflorite nu sunt decât prefăcătorii. Ştia că joacă rolul de patriot numai fiindcă îl amuza. Uneori i se părea că seamănă cu băieţii din comitat printre care crescuse: gemenii Tarleton cei aprigi, cu mania lor de a juca feste, băieţii Fontaine, adevăraţi demoni răutăcioşi, ori Calvert-ii care nu dormeau nopţi întregi ca să pună la cale cine ştie de farse. Dar era şi o deosebire, căci sub uşurinţa aparentă a lui Rhett se ascundea ceva răutăcios, aproape sinistru, în suava-i brutalitate.

Deşi era conştientă de lipsa lui de sinceritate, îl preferase în rolul de erou romantic. Mai întâi, din pricină că îi uşurase situaţia. Acum se supără foarte tare văzând că Rhett aruncase masca şi pornise cu tot dinadinsul într-o campanie de pierdere a simpatiei celor din Atlanta. O supără, fiindcă lucrul i se părea o prostie şi fiindcă o parte din criticile severe, care i se adresau lui, cădeau şi asupra ei.

La concertul dat de doamna Elsing în folosul convalescenţilor, Rhett reuşi să-şi semneze decretul de ostracizare. În după-amiaza aceea toată casa Elsing era plină de militari în permisie sau ieşiţi din spitale, de membri ai gărzii locale şi de miliţieni, de femei măritate, văduve şi fete tinere. Toate scaunele casei erau ocupate şi chiar scara cea lungă era plină de musafiri. De două ori cupa cea mare de cristal, pe care o ţinea la uşă feciorul familiei Elsing, fusese golită de conţinutul ei de monede de argint. Aceasta arăta suficient că serbarea avea succes, fiindcă un dolar de argint făcea acum cât şaizeci de dolari în bancnote emise de Confederaţie.

Toate doamnele şi domnişoarele care pretindeau că au talent cântaseră din gură sau la pian, şi "tablourile vivante" fuseseră salutate cu aplauze măgulitoare. Scarlett era foarte mulţumită de sine. Nu numai fiindcă, împreună cu Melanie, cântase un duet emoţionant: "Când cade roua peste flori", care fiind bisat, fusese urmat de o bucată mai veselă, dar fusese aleasă să întruchipeze în ultimul tablou Sufletul Confederaţiei.

Fusese absolut seducătoare: drapată simplu într-un fel de peplu elin de etamină albă, cu o cingătoare roşie şi albastră, ţinea într-o mână stelele şi dungile simbolice, iar cu cealaltă întindea căpitanului Carey Ashburn din Alabama, care şedea în genunchi în faţa ei, sabia cu mâner de aur ce aparţinuse lui Charles şi tatălui său.

Când tabloul se sfârşi, îl căută pe Rhett cu privirea pentru a vedea dacă apreciase frumosul spectacol pe care-l oferise. Cu un sentiment de exasperare văzu că discuta cu cineva şi că probabil nici nu o observase. Scarlett înţelese, după expresia celor din jur, că Rhett spunea lucruri îngrozitoare.

Se îndreptă spre ei şi, într-un crâmpei de stranie tăcere, cum se abate uneori asupra unei adunări, îl auzi pe Willie Guinan din miliţie spunând clar:

— Vrei să spui, domnule, că după părerea dumitale cauza pentru care au murit eroii noştri nu e sfântă?

— Dacă te-ar călca un tren, oare moartea dumitale ar sfinţi societatea căilor ferate? întrebă Rhett, al cărui glas suna ca şi cum cerea, politicos, o informaţie interlocutorului său.

— Domnule, zise Willie cu un tremur în voce, dacă n-am fi în casa aceasta.

— Tremur când mă gândesc ce s-ar întâmpla, zise Rhett. Căci, fireşte, bravura dumitale e prea bine cunoscută.

Willie se înroşi şi toată lumea tăcu. Toţi erau jenaţi. Willie era voinic, sănătos şi la vârsta de a fi soldat, şi totuşi nu era pe front. Desigur, era unicul fiu al unei văduve şi, în definitiv, era nevoie şi de miliţie ca să apere statul. Dar câţiva ofiţeri convalescenţi chicotiră obraznic când Rhett pomeni de bravură.

"De ce nu-şi ţine gura!" se gândi Scarlett indignată. "O să strice toată petrecerea."

Doctorul Meade se încruntă ameninţător.

— Se poate ca nimic să nu fie sfânt pentru dumneata, tinere, zise el cu vocea pe care o întrebuinţa când ţinea discursuri. Există însă multe lucruri sfinte pentru femeile şi bărbaţii patrioţi din Sud. Eliberarea ţării noastre de sub jugul uzurpator e unul din acestea, şi drepturile statelor e altul, şi.

Rhett avea o expresie indiferentă şi vocea lui sună moale, aproape plictisită, când vorbi:

— Toate războaiele sunt sfinte, zise el, pentru cei ce trebuie să lupte. Dacă popoarele care încep războaiele nu le-ar decreta sfinte, cine s-ar mai bate? Dar oricare ar fi strigătele de luptă pe care oratorii le servesc ca lozinci idioţilor care luptă, oricare ar fi scopurile nobile pe care le atribuie ei războaielor, nu există decât un singur motiv de război: banul. Toate războaiele sunt în realitate vrajbe pentru bani. Dar ce puţini oameni îşi dau seama de lucrul acesta! Urechile le sunt prea pline de sunetul goarnelor şi al tobelor şi de cuvintele frumoase debitate de oratori ce stau acasă. Uneori, strigătul de luptă e: "Salvaţi mormântul lui Cristos din mâinile păgânilor!", alteori: "Jos papistaşii!". alteori: "Libertate!" şi uneori "Bumbac, Sclavie, Drepturile Statelor!" "Ce naiba caută papistaşii aici?" gândi Scarlett. "Sau mormântul lui Cristos?"

Dar pe când se îndrepta spre grupul de oameni înfuriaţi, îl văzu pe Rhett înclinându-se cu un aer degajat şi pornind spre uşă, prin mulţime. Voi să se ducă după el, dar doamna Elsing o apucă de fustă.

— Lasă-l să plece, zise ea cu o voce clară care răsună în odaia plină de o tăcere îngrijorătoare. Lasă-l să plece. E un trădător, un speculant! Un şarpe pe care l-am încălzit la sânul nostru!

Rhett era în vestibul, cu pălăria în mână, dar auzi ceea ce fusese spus pentru urechile lui. Se întoarse şi se uită o clipă la lumea din odaie. Apoi îşi opri privirea pe pieptul plat al doamnei Elsing, rânji brusc, salută şi ieşi.

Doamna Merriwether se întoarse acasă în trăsura mătuşii Pitty şi nici nu se aşezaseră bine cele patru doamne, când izbucni:

— Poftim, Pittypat Hamilton! Acum îmi închipui că eşti mulţumită!

— De ce să fiu mulţumită? exclamă Pittypat speriată.

— De purtarea mizerabilului acela de Butler, pe care l-ai primit la tine în casă.

Pittypat se tulbură; era prea speriată de acuzaţia ce i se aducea, ca să-i amintească doamnei Merriwether că şi ea îl primise pe Rhett Butler de câteva ori. Scarlett şi Melanie se gândiră la lucrul acesta, dar tăcură fiind deprinse să respecte persoanele mai în vârstă ca ele. În schimb se uitară la mâinile lor ascunse în mitene.

— Ne-a insultat pe toţi, şi Confederaţia de asemenea, zise doamna Merriwether, şi pieptul ei plin sălta tumultuos sub broderiile care-i acopereau corsajul. Auzi, să spună că luptăm pentru bani! Să spună că liderii noştri ne-au minţit! Ar trebui să fie închis! Da, da, am să vorbesc doctorului Meade despre asta. Dacă domnul Merriwether ar fi trăit, i-ar fi arătat el! Acum, Pitty Hamilton, ascultă ce-ţi spun. Să nu cumva să-l mai laşi pe ticălosul acela să-ţi intre în casă!

— O, murmură Pitty nenorocită, parcă gata să-şi dea sufletul.

Se uită rugător la cele două tinere femei care-şi ţineau ochii plecaţi şi pe urmă privi plină de speranţă spatele drept al unchiului Peter. Ştia că acesta asculta cu atenţie fiecare cuvânt şi spera că se va întoarce şi se va amesteca în conversaţie, aşa cum făcea de multe ori. Spera că va zice: "Vai de mine, doamnă Dolly, lăsaţi-o pe domnişoa'a Pitty în pace!" Dar Peter nu făcu nici o mişcare. Nu-l putea suferi pe Rhett Butler, şi biata Pitty o ştia. Oftă şi zise:

— Bine, Dolly, dacă crezi că.

— Da, cred, răspunse doamna Merriwether cu fermitate. Mai întâi, nu ştiu de ce l-ai primit de la început. De azi înainte nici o familie cumsecade din oraş n-are să-l mai primească. Încearcă să fii energică măcar o dată şi interzice-i să mai vină la tine.

Aruncă o privire aspră celor două tinere femei şi urmă:

— Sper că şi voi sunteţi atente la vorbele mele; în parte e şi vina voastră, fiindcă aţi fost amabile cu el. Spuneţi-i politicos dar hotărât că prezenţa lui şi părerile lui nepatriotice nu sunt binevenite în casa voastră.

Scarlett fierbea. Era gata să izbucnească, dând din picioare ca un cal când o mână străină îi apucă brutal hăţurile. Îi era însă teamă să vorbească. Nu voia să rişte ca doamna Merriwether să mai scrie o scrisoare mamei ei.

"Bivoliţă bătrână", zicea în gând, cu faţa roşie de furie stăpânită. "Cum aş vrea să-ţi pot spune ce cred despre tine şi despre apucăturile tale autoritare!"

— Nu credeam că o s-ajung vreodată să aud vorbindu-se în asemenea termeni de cauza noastră, continuă doamna Merriwether, pradă acum unei mânii îndreptăţite. Oricine nu crede că e sfântă şi dreaptă merită să fie spânzurat. Să nu aflu că voi, fetelor, îi mai vorbiţi. Doamne sfinte, Melly, ce ai?

— Eu am să-i vorbesc, zise Melanie cu o voce joasă. N-am să fiu mojică cu el şi n-am să-i interzic să vină la noi.

Doamnei Merriwether i se tăie răsuflarea, de parcă ar fi primit un pumn. Buzele cărnoase ale mătuşii Pitty se deschiseră, şi unchiul Peter se întoarse spre ele.

"De ce nu mi-a dat mie în minte să spun asta?" îşi zise Scarlett, în sufletul căreia gelozia se amesteca cu admiraţia. "De unde a găsit fricoasa asta mică destul curaj ca să reziste bătrânei Merriwether?"

Mâinile Melaniei tremurau, dar continuă să vorbească repede, ca şi cum îi era teamă că o va părăsi curajul dacă va întârzia cât de puţin.

— N-am să fiu mojică cu el pentru ceea ce-a spus, fiindcă. A fost urât din partea lui că a vorbit tare. a fost imprudent. dar e. e exact ceea ce crede şi Ashley. Nu pot să închid uşa mea unui om care crede la fel cu bărbatul meu. Ar fi nedrept.

Doamna Merriwether îşi regăsise suflarea şi porni la atac:

— Melly Hamilton, o asemenea minciună n-am auzit de când sunt. Nici un Wilkes n-a fost laş.

— N-am spus că Ashley e laş, zise Melanie cu ochii plini de fulgere. Am spus că are aceleaşi păreri cu domnul Butler, numai că se exprimă cu alte cuvinte. Şi nu spune lucrurile astea la serate muzicale. Dar mi le-a scris mie.

Scarlett simţi remuşcări, dar încercă să-şi amintească ce scrisese Ashley pentru ca Melanie să poată face o astfel de afirmaţie; uitase însă cele mai multe dintre scrisorile pe care le citise, de cum terminase lectura lor. Crezu că Melanie înnebunise.

— Ashley mi-a scris că n-ar trebui să ne batem cu yankeii. şi că am fost trădaţi de bărbaţii de stat şi de oratorii cu frazele lor sforăitoare, urmă Melanie repede. Spune că nimic nu justifică ce are să ne aducă războiul ăsta. Spune că toate astea nu aduc glorie, ci numai mizerie şi murdărie.

"O, scrisoarea aceea!" îşi zise Scarlett. "Asta voia deci să spună?"

— Nu cred ce spui, zise doamna Merriwether ferm. N-ai înţeles tu ce ţi-a scris.

— Îl înţeleg întotdeauna pe Ashley, zise Melanie pe un ton liniştit, deşi buzele îi tremurau. Îl înţeleg perfect. Vrea să spună exact acelaşi lucru ca domnul Butler, numai într-o formă mai politicoasă.

— Să-ţi fie ruşine că poţi compara un bărbat ca Ashley Wilkes, cu un ticălos ca Butler. Îmi închipui că şi pentru tine cauza nu înseamnă nimic?

— Eu. eu nu ştiu ce să cred, zise Melanie nesigură, cu mai puţin curaj şi cu teamă de îndrăzneala cu care se exprimase. Eu. eu mi-aş da viaţa pentru cauză, aşa cum ar face şi Ashley. Dar vreau să spun. că. las pe bărbaţi să gândească, fiindcă sunt mult mai deştepţi.

— N-am mai pomenit aşa ceva, zise doamna Merriwether rânjind. Opreşte, unchiule Peter, ai trecut de casa mea.

Unchiul Peter, atent la conversaţia din spatele lui, trecuse de casa Merriwether, şi acum dădu calul înapoi. Doamna Merriwether coborî, cu panglicile bonetei fâlfâind ca pânzele unei corăbii pe timp de furtună.

— Are să vă pară rău, zise ea.

Unchiul Peter dădu bici calului.

— A' t'ebui să vă fie 'uşine, domnişoa'elor, să o necăjiţi atâta pe domnişoa'a Pitty, zise el pe un ton de mustrare.

— N-am nimica, zise Pitty spre mirarea tuturor, fiindcă de multe ori leşinase pentru lucruri mai puţin grave. Melly dragă, ştiu că ai făcut-o pentru mine. Şi mi-a părut bine că ai pus-o pe Dolly la locul ei. E prea tiranică. Cum ai avut atâta curaj? Dar crezi că e bine că ai vorbit aşa despre Ashley?

— Dar e adevărat, zise Melly începând să plângă încet. Şi nu mi-e ruşine de părerile lui. Ashley crede că războiul n-are nici un sens, dar e gata sa lupte şi să moară, şi pentru asta îţi trebuie mai mult curaj decât atunci când lupţi pentru un lucru pe care îl crezi drept.

— Doamne, domnişoa'ă Melly, nu plânge aici pe St'ada Pie'sicului, mormăi unchiul Peter grăbind pasul calului. Ce a'e să zică lumea? Aşteaptă să ajungem acasă.

Scarlett nu zise nimic. Nici măcar nu strânse mâna pe care Melanie i-o strecurase în a ei, căutând mângâiere. Nu citise scrisorile lui Ashley decât cu un singur scop: să fie sigură că tot pe ea o iubeşte. Acum Melanie dăduse un sens nou pasagiilor pe care ochii lui Scarlett aproape nu le văzuseră. Nu-i venea să creadă că o fiinţă atât de perfectă ca Ashley să poată avea un gând comun cu un nemernic ca Rhett Butler. Îşi zicea: "Amândoi văd adevăratul sens al acestui război, dar Ashley e gata să moară, pe când Rhett nu. Şi cred că asta dovedeşte bunul-simţ al lui Rhett."

Se opri o clipă, îngrozită că putea gândi un astfel de lucru despre Ashley.

"Amândoi văd adevărul neplăcut, dar lui Rhett îi place să-l privească drept în faţă şi să scoată lumea din sărite vorbind despre el, iar Ashley aproape că nu poate să suporte vederea lui."

Scarlett se simţi cu totul dezorientată.