Capitolul XIII.

Doctorul Meade, îmboldit de doamna Merriwether, porni la atac şi trimise o scrisoare deschisă jurnalului local, în care fără a pomeni numele lui Rhett îşi arăta clar părerea. Redactorul, simţind că e vorba de o dramă mondenă, publică scrisoarea în pagina a doua a ziarului, ceea ce constituia o inovaţie surprinzătoare, deoarece primele două pagini erau întotdeauna consacrate anunţurilor cu privire la sclavi, catâri, pluguri, coşciuge, case de vânzare sau de închiriat, reclame pentru tratamentul bolilor ruşinoase, doctorii pentru avorturi sau pentru recăpătarea virilităţii.

Scrisoarea doctorului fu preludiul unui concert de strigăte pline de indignare, care în curând aveau să izbucnească în tot Sudul împotriva speculanţilor, a profitorilor şi a furnizorilor statului. În Wilmington, care era acum portul cel mai activ de când Charlestonul fusese aproape închis de canonierele yankee, scandalul luase proporţii mari. Wilmingtonul roia de speculanţi care, având bani disponibili, cumpărau vapoare întregi de mărfuri şi aşteptau până când preţurile creşteau. Or, preţurile creşteau de la o lună la alta, datorită faptului că produseie de primă necesitate se găseau din ce în ce mai greu. Populaţia civilă trebuia sau să se lipsească de ele sau să plătească preţurile ridicate cerute de speculanţi, iar săracii sau cei cu mijloace modeste să sufere privaţiuni tot mai mari. Odată cu urcarea preţurilor, moneda confederată se deprecia şi, odată cu căderea ei vertiginoasă, lumea era cuprinsă de o dorinţă nebună de lux. Cei ce plecau să forţeze blocada erau obligaţi să aducă produse de primă necesitate permiţându-li-se să importe doar foarte puţine articole de lux. Dar cum articolele de lux se vindeau la un preţ atât de ridicat, aducând un câştig mai mare, ajunseră să compună ele singure încărcătura vapoarelor, excluzând mărfuri de importanţă vitală pentru Confederaţie. Lumea cumpăra cu nesaţ articole de lux cu banii pe care-i avea, temmdu-se că a doua zi preţurile vor creşte şi banii vor avea mai puţină valoare.

Şi era ceva şi mai grav: nu exista decât o singură cale ferată de la Wilmington la Richmond. Mii de saci de făină şi lăzi cu slănină se stricau şi putrezeau în gările intermediare, din lipsă de vagoane, pe când speculanţii de vinuri, mătăsuri şi cafea puteau să transporte întotdeauna mărfurile la Richmond, la două zile după ce fuseseră debarcate la Wilmington. Şi un zvon care circulase pe şoptite se discuta acum în gura mare: se spunea că, pe lângă marfa pe care o aducea în cele patru vapoare ce-i aparţineau şi pe care o vindea la preţuri nemaiauzite, Rhett Butler cumpăra şi încărcătura altor vase şi o oprea, aşteprând urcarea preţurilor. Se zicea că e în fruntea unei întreprinderi cu un capital de peste un milion de dolari, cu sediul la Wilmington, având ca scop cumpărarea mărfurilor introduse în ciuda blocadei yankee. La Wilmington şi la Richmond aveau zeci de magazii, şi lumea spunea că erau pline de alimente şi articole de îmbrăcăminte depozitate acolo până când preţurile vor urca. De pe acum militarii şi civilii începuseră să se enerveze, şi se vorbea urât de el şi de tovarăşii lui întru speculă.

"Sunt mulţi oameni curajoşi şi patrioţi printre marinarii cărora Confederaţia le-a încredinţat misiunea de a forţa blocada", scria doctorul în ultima lui scrisoare. "Oameni dezinteresaţi, care îşi riscă vieţile şi toată averea pentru Confederaţie. Numele lor sunt cunoscute de toţi oamenii cinstiţi din Sud şi nimeni nu le reproşează micul câştig bănesc pe care-l obţin pentru riscurile lor. Sunt gentlemeni dezinteresaţi şi îi cinstim. Nu vorbesc de aceştia.

Mai există însă şi alţii, ticăloşii care forţează blocada numai ca să se îmbogăţească. Asupra lor vreau să îndrept mânia îndrituită şi răzbunarea unui popor care luptă pentru cea mai dreaptă dintre cauze; asupra acestor fiare cu chip de om, care aduc mătăsuri şi dantele când oamenii noştri mor din lipsă de chinină, care încarcă vapoarele cu ceai şi vinuri alese când eroii noştri se chinuiesc din lipsă de morfină. Urăsc pe aceşti vampiri ce sug sângele celor care îl urmează pe Robert Lee, pe aceşti indivizi care fac din forţarea blocadei o ocupaţie demnă de dispreţul tuturor patrioţilor. Cum să mai suportăm printre noi pe ticăloşii aceştia mârşavi, încălţaţi în ghete de lac, când fii noştri merg la luptă în picioarele goale? Cum să tolerăm ca ei să bea şampanie şi să mănânce pateuri, când soldaţii noştri tremură de frig în jurul focurilor de bivuac şi n-au decât slănină mucegăită? Cer tuturor confederaţilor loiali să le întoarcă spatele!"

Cetăţenii Atlantei citiră scrisoarea, înţeleseră că oracolul vorbise şi, fiind confederaţi loiali, se grăbiră să-l alunge pe Rhett.

Dintre toate persoanele care îl primiseră în toamna anului 1862; domnişoara Pittypat rămase singura care îl mai primea şi în 1863. Şi dacă n-ar fi fost Melanie, n-ar fi fost primit nici acolo. De câte ori Rhett sosea la Atlanta, pentru mătuşa Pitty începea tortura. Ştia bine ce zic prietenele ei despre faptul că îi permite să vină la ea, dar îi lipsea curajul să-i spună că e un musafir nedorit. Când afla că Rhett venise iar la Atlanta,Pitty lua o expresie hotărâtă şi le anunţa pe Melanie şi pe Scarlett că îl va aştepta în faţa uşii şi îi va interzice să intre. Şi de câte ori venea cu câte un pacheţel în mână şi cu un compliment pentru farmecul şi frumuseţea ei, se dădea bătută.

— Nu ştiu ce să fac, gemea ea. Se uită la mine. şi mor de frică gândindu-mă ce-ar face când i-aş spune. Are o reputaţie atât de proastă! Crezi că m-ar bate. sau. sau.? O, Doamne! De ce nu mai trăieşte Charlie! Scarlett, trebuie să-i spui să nu mai vină, dar spune-i într-o formă politicoasă. Vai de mine şi de mine! Mi se pare că din cauza ta vine aici, şi tot oraşul vorbeşte, şi ce-are să spună mama ta dacă va afla? Melly, nu trebuie să mai fii atât de drăguţă cu el. Fii rece şi distantă, şi va înţelege. O, Melly, nu crezi că ar fi bine să-i scriu lui Henry şi să-i cer să vină să vorbească domnului Butler?

— Nu, să nu faci una ca asta, zise Melanie. Şi nici eu n-o să fiu nepoliticoasă cu el. Am impresia că lumea se sperie degeaba de domnul Butler. Sunt sigură că nu e aşa de rău cum spun doctorul Meade şi doamna Merriwether. E incapabil să lase oamenii să moară de foame dosind alimentele. Oare nu el mi-a dat o sută de dolari pentru orfani? Sunt convinsă că e tot atât de patriot şi de devotat ca şi noi toţi, dar e prea mândru ca să se dezvinovăţească. Ştii ce încăpăţânaţi sunt bărbaţii când se înfurie.

Mătuşa Pitty nu ştia nimic despre bărbaţi, nici când se înfurie nici când sunt altfel, aşa încât nu putu decât să dea neputincioasă din mâinile ei grăsuţe. Cât despre Scarlett, de mult se deprinsese cu obiceiul Melaniei de a crede numai bine despre toată lumea. Melanie era o proastă şi nu puteai să faci nimic.

Scarlett ştia că Rhett nu e patriot şi, deşi ar fi preferat să moară decât s-o mărturisească, nu-i păsa. Micile daruri pe care i le aducea de la Nassau, fleacurile pe care o doamnă le poate accepta de la un bărbat, o interesau mai mult. Când preţurile crescuseră atât de mult, de unde naiba să facă rost de ace de cusut, bomboane ori spelci, dacă i-ar interzice lui Rhett să vină să o vadă? Nu, era uşor să laşi toată răspunderea pe seama mătuşii Pitty, care, în definitiv, era şeful familiei şi arbitru în chestiunile de morală. Scarlett ştia că lumea vorbeşte de vizitele lui Rhett şi despre ea; ştia însă că pentru cei din Atlanta tot ce făcea Melanie Wilkes era perfect, şi dacă Melanie îl apăra pe Rhett, vizitele lui mai aveau o urmă de respectabilitate.

Totuşi, viaţa ar fi plăcută dacă Rhett şi-ar retracta ereziile. Nu s-ar mai simţi jenată când lumea nu răspundea la salutul lui Rhett, atunci când se plimba cu el pe Strada Piersicului.

— Chiar dacă crezi astfel de lucruri, de ce le spui? îl mustră ea. Crede ce-ţi place, dar ţine-ţi gura, şi toate ar merge mai bine.

— Ăsta e sistemul dumitale, nu-i aşa, ipocrito cu ochii verzi? Scarlett, Scarlett, credeam că eşti mai curajoasă. Credeam că irlandezii spun ce cred şi puţin le pasă de lume. Spune-mi cinstit, nu-ţi vine uneori să plesneşti de atâta tăcere?

— Ei bine. da, mărturisi Scarlett, vrând-nevrând. Mă plictiseşte grozav când îi aud vorbind de cauză, de dimineaţă până seara. Dar, Doamne sfinte, Rhett Butler, dacă aş recunoaşte asta, nimeni nu mi-ar mai vorbi şi nici un tânăr nu m-ar mai pofti la dans!

— A, da, şi trebuie să dansezi cu orice preţ. Să ştii că admir felul cum te stăpâneşti, dar nu mă simt în stare să te imit. Nici nu pot să port masca patriotismului şi a eroismului, oricât ar fi de comod. Sunt destui patrioţi naivi care-şi riscă toţi banii în blocadă şi care au să rămână pe drumuri după război. Nu e nevoie şi de mine, nici ca să bat recordul de patriotism, nici să măresc numărul celor ce vor ieşi sărăciţi. Laurii să fie ai lor! Îi merită – să ştii că de data asta sunt sincer – căci într-un an sau doi laurii vor fi singura lor avere.

— Cred că e urât din partea dumitale să insinuezi asemenea lucruri, când ştii bine că Anglia şi Franţa vor intra în curând în război de partea noastră şi.

— Scarlett, ai citit un ziar! Mă mir de tine. Să n-o mai faci. Zăpăceşte minţile femeilor. Dacă vrei să ştii, acum o lună am fost în Anglia şi pot să-ţi spun următoarele: Anglia n-o să ajute niciodată Confederaţia. Anglia nu mizează pe o mârţoagă. De aceea e Anglia. De altfel, olandeza cea grasă care şade pe tronul Marii Britanii e o femeie cu frica lui Dumnezeu şi nu-i place sclavia. Mai bine să moară de foame lucrătorii din ţesătoriile englezeşti fiindcă nu pot căpăta bumbac, decât să apere sclavia. Cât despre Franţa. acea slabă imitaţie a lui Napoleon care e împăratul lor e prea ocupat cu Mexicul ca să se mai sinchisească de noi. De fapt, acest război îi convine, fiindcă ne împiedică pe noi să-l alungăm din Mexic. Nu, Scarlett, ideea unui ajutor dinafară e o născocire a ziarelor ca să susţină moralul sudiştilor. Confederaţia e sortită pieirii. Acum trăieşte din rezerve, aşa cum face cămila, dar chiar şi rezervele cele mai mari se epuizează. În ceea ce mă priveşte, cred că mai am câteva luni de activitate; după aceea mă retrag, fiindcă o să fie prea primejdios. Am să-mi vând vapoarele vreunui englez nesocotit care va crede că le va mai putea strecura; dar nu-mi fac sânge rău pentru atâta; am câştigat destui bani, pe care-i ţin în băncile engleze şi în aur. Nu-mi trebuiesc bancnote din astea fără valoare.

Ca întotdeauna când vorbea Rhett, ceea ce spunea părea plauzibil. Alţii puteau spune că afirmaţiile lui sunt perfide, dar lui Scarlett i se păreau întotdeauna adevărate şi pline de bun-simţ. Şi ştia că e urât din partea ei şi că ar trebui să se indigneze şi să se înfurie. De fapt, nu era deloc indignată şi înfuriată, deşi ar fi trebuit măcar să se prefacă. O făcea să se simtă mai demnă şi mai distinsă.

— Cred că ceea ce a scris doctorul Meade despre dumneata, domnule Butler, era adevărat. Singurul mijloc de a ispăşi ar fi să te înrolezi după ce-ţi vinzi vapoarele. Ai fost la Academia Militară de la West Point şi.

— Vorbeşti ca un predicator baptist când caută să facă prozeliţi. Dar dacă nu vreau să ispăşesc? De ce să lupt ca să apăr un sistem care m-a alungat? Are să-mi facă plăcere să asist la distrugerea lui.

— N-am auzit de nici un sistem, zise ea enervată.

— Nu? Şi totuşi faci parte din el, cum făceam şi eu odată şi pariez că ţi-e tot atât de antipatic ca şi mie. De ce sunt eu ruşinea familiei Butler? Pentru următorul motiv, şi nu pentru altul: pentru că nu m-am putut conforma obiceiurilor din Charleston, şi Charlestonul e Sudul, numai că în forma cea mai exagerată. Oare îţi dai seama ce plictiseală e acolo? Atâtea lucruri pe care trebuie să le faci pentru că s-au făcut întotdeauna. Atâtea lucruri inofensive pe care nu trebuie să le faci, pentru acelaşi motiv. Atâtea lucruri care mă enervau pentru că erau lipsite de sens. Faptul că nu m-am căsătorit cu domnişoara de care ai auzit, a fost ultima picătură. De ce să mă însor cu o proastă a noastră, numai fiindcă un accident ne-a împiedicat să ne întoarcem înainte de a se fi întunecat? Şi de ce să-i permit fratelui ei, înnebunit de furie, să mă omoare, când eu ştiam că trag mai bine? Fireşte, dacă aş fi fost un gentleman, l-aş fi lăsat să mă omoare şi aşa s-ar fi şters pata de pe blazonul familiei Butler. Dar. îmi place să trăiesc. Aşa că am continuat să trăiesc, şi m-am distrat bine. Când mă gândesc la fratele meu care trăieşte printre vacile sacre din Charleston şi e plin de respect pentru ele, când îmi amintesc de nevasta lui cea voluminoasă, de balurile de ziua Sfintei Cecilia şi de orezăriile lui nesfârşite. atunci ştiu ce am câştigat rupând cu sistemul acela. Scarlett, felul nostru de viaţă aici în Sud e tot atât de învechit ca şi sistemul feudal al Evului Mediu. E de mirare doar că a durat atâta. Trebuia să piară, şi acum piere. Şi ai vrea să ascult nişte oratori ca doctorul Meade care-mi spun că luptăm pentru o cauză dreaptă şi sfântă? Şi să mă entuziasmeze atâta bătăile tobei, încât să iau o puşcă şi să mă duc repede în Virginia să-mi vărs sângele pentru bătrânul Robert? Crezi că sunt prost? Firea mea nu-mi permite să sărut biciul care m-a lovit. Acum Sudul şi cu mine suntem chit. Odinioară Sudul m-a alungat şi m-a lăsat să mor de foame. N-am murit, şi câştig destui bani din agonia Sudului pentru a compensa pierderea drepturilor ce le aveam prin naştere.

— Îmi face impresia că eşti un interesat şi un ticălos, zise Scarlett, dar observaţia ei era mecanică.

Cea mai mare parte a discursului său îi intrase pe o ureche şi îi ieşise prin cealaltă, aşa cum se întâmpla de câte ori se vorbea de lucruri care nu o priveau direct. Înţelegea însă unele lucruri. În viaţa oamenilor din lumea bună erau atâtea prostii! Să pretinzi că inima ţi-e în mormânt când nu era aşa! Şi cum se revoltase toată lumea la bazar când Scarlett dansase! Şi ce enervaţi se arătau unii şi cum ridicau din sprâncene de câte ori spunea sau făcea ceva ce se deosebea de ce spun şi fac celelalte tinere femei! Şi totuşi, o exaspera felul cum Rhett ataca înseşi tradiţiile care, de fapt, o enervau şi pe ea. Prea mult trăise într-un mediu de oameni ipocriţi, pentru a nu se supăra când alţii spuneau exact ce gândea şi ea.

— Ticălos? Nu, sunt numai prevăzător. Deşi poate că e acelaşi lucru. În orice caz, aşa vor spune cei care au fost mai puţin prevăzători ca mine. Orice confederat cinstit care în 1861 a avut o mie de dolari bani gheaţă ar fi putut face la fel ca mine; dar ce puţini au fost destul de ticăloşi ca să profite de ocazie. De pildă, chiar după ce a căzut fortul Sumter, înainte de începerea blocadei, am cumpărat câteva mii de baloturi de bumbac pe un preţ de nimic şi le-am dus în Anglia. Sunt încă în depozitele din Liverpool. Nu le-am vândut. Le păstrez până când fabricile englezeşti vor plânge după bumbac, şi atunci vor da oricât voi cere. Nu m-ar mira dacă o să capăt doi dolari pe kilogram.

— O să-i capeţi la paştele cailor!

— Nu cred. Acum bumbacul se vinde cu un dolar şi jumătate. Când războiul se va sfârşi, o să fiu un om bogat, Scarlett, fiindcă am fost prevăzător. adică, ticălos. Ţi-am mai spus o dată că sunt două momente când poţi câştiga bani: primul, când se clădeşte o ţară, şi al doilea când se distruge. În primul caz merge încet, în al doilea, repede. Nu uita cuvintele mele. Poate că într-o zi îţi vor prinde bine.

— Îmi plac foarte mult sfaturile bune, zise Scarlett cu toată ironia de care era capabilă. Dar n-am nevoie de sfaturile dumitale. Crezi că tata e om sărac? Are destui bani ca să-mi dea cât îmi trebuie şi, în afară de asta, am moştenit şi de la Charles.

— Îmi închipui că aristocraţii francezi gândeau cam la fel până în ziua când erau duşi la eşafod.

De multe ori încercă Rhett să-i dovedească lui Scarlett cât de nepotrivit era să poarte doliu când participa la viaţa mondenă. Îi plăceau culorile vii, iar rochiile ei negre şi vălul de crep de la pălărie până la călcâie îl amuzau, dar îl şi indispuneau. Ea ţinea însă morţiş la rochiile negre şi la vălul ei. Ştia că dacă va renunţa la ele şi le va înlocui cu rochii colorate, înainte de câţiva ani buni, oraşul va vorbi mai mult ca acuma. Şi apoi, cum i-ar explica mamei ei schimbarea?

Rhett îi spunea pe faţă că vălul îi dădea un aspect de cioară şi rochiile negre o făceau să pară cu zece ani mai bătrână. Aceste afirmaţii prea puţin cavalereşti o făceau să dea fuga la oglindă, ca să vadă dacă într-adevăr arăta de douăzeci şi opt de ani şi nu de optsprezece.

— Credeam că eşti mai mândră şi că nu ţii să arăţi ca doamna Merriwether, o necăjea el. De ce ai prostul gust să porţi un văl, ca să afişezi o durere pe care sunt sigur că n-ai simţit-o niciodată? Hai să facem prinsoare. Eu zic că în două luni o să te fac să lepezi pălăria şi vălul acesta şi să porţi un model de la Paris.

— Nici nu mă gândesc, şi te rog să nu mai vorbim de lucrul acesta, zise Scarlett, enervată de aluzia pe care o făcuse la Charles.

Rhett plecă surâzând, căci se ducea la Wilmington, şi de acolo într-o călătorie în străinătate.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o frumoasă dimineaţă de vară, reapăru în mână cu o elegantă cutie de carton. Când află că Scarlett e singură, o deschise.

— Ce minune! strigă ea scoţând o pălărie din foiţa care o învelea.

Scarlett suferise mai mult fiindcă nu văzuse noutăţi, decât fiindcă nu le purtase, şi acest model i se păru cea mai încântătoare creaţie pe care o văzuse vreodată. Era din tafta verde închis, căptuşită cu moar verde pal. Panglicile ce se legau sub bărbie, late cât mâna, erau de asemenea verde pal. Şi borul era garnisit cu o pană verde de struţ, care se încreţea cât se poate de cochet.

— Încearc-o, zise Rhett zâmbind.

Scarlett fugi la oglindă şi şi-o puse pe cap, dându-şi părul înapoi ca să se vadă cerceii, şi îşi legă panglicile sub bărbie.

— Îmi şade bine? strigă ea, făcând o piruetă pe călcâie ca s-o admire Rhett şi ridicându-şi capul pentru ca pana să salte.

Ştia că îi stă bine chiar înainte de a citi confirmarea în ochii lui. Avea un aer încântător de obraznic, şi căptuşeala verde făcea ca ochii ei să capete o nuanţă de smarald verde închis, şi să strălucească şi mai tare.

— O, Rhett, a cui e pălăria? Vreau s-o cumpăr. Îţi dau toţi banii pe care-i am.

— Ea dumitale, zise el. Cine ar mai putea să poarte această nuanţă de verde? Nu crezi că am ţinut minte culoarea ochilor dumitale?

— Ai comandat-o anume pentru mine?

— Da, şi scrie "Rue de la Paix" pe cutie, dacă te interesează.

Dar ei asta nu-i spunea nimic. Se uita în oglindă şi îşi surâdea. Nimic nu mai avea vreo importanţă, afară de faptul că părea extrem de drăguţă şi purta prima pălărie frumoasă de doi ani încoace. Ce n-ar putea face cu pălăria asta! Şi deodată, zâmbetul îi muri pe buze.

— Nu-ţi place?

— O, e un vis, dar. O, ce rău îmi pare să acopăr verdele acesta minunat cu crep şi să vopsesc pana în negru.

Imediat Rhett veni lângă ea, şi degetele lui îndemânatice dezlegară funda lată de sub bărbie. Într-o clipă pălăria fu înapoi în cutie.

— Ce faci? N-ai spus că e a mea?

— Nu, dacă o transformi într-o pălărie de doliu. O să găsesc eu altă femeie frumoasă cu ochii verzi care să-mi aprecieze gustul.

— O, nu se poate! Mă omor dacă nu mi-o dai! Te rog, Rhett, nu fi răutăcios! Dă-mi-o!

— Ca s-o poceşti ca pe celelalte pălării? Nu.

Scarlett apucă cutia. Să dea alteia minunea asta care o făcea să pară atât de tânără şi de încântătoare? Niciodată! O clipă se gândi cu groază la Pitty şi la Melanie. Se gândi la Ellen şi la ce va spune, şi se cutremură. Dar vanitatea fu mai puternică.

— N-am s-o transform. Îţi făgăduiesc. Te rog, dă-mi-o.

Rhett îi dădu cutia, cu un zâmbet puţin ironic, şi o privi pe când o încerca din nou şi se admira în oglindă.

— Cât costă? întrebă ea brusc, cu faţa schimbată. Am numai cincizeci de dolari, dar luna viitoare.

— Costă cam două mii de dolari în monedă confederată, zise el râzând de expresia ei jalnică.

— Vai de mine! Atunci, dacă îţi dau acum cincizeci de dolari şi pe urmă când o să mai.

— Nu vreau să-mi plăteşti, zise el. E un dar.

Scarlett rămase cu gura căscată. Există o limită bine precizată în privinţa cadourilor pe care o femeie le poate accepta de la un bărbat.

"Bomboane şi flori, draga mea", îi spusese Ellen de mai multe ori, "poate o carte de versuri, ori un album, ori o sticluţă cu apă de colonie, sunt singurele lucruri pe care o femeie le poate accepta de la un bărbat. Niciodată un cadou costisitor, nici chiar din partea logodnicului. Şi niciodată bijuterii sau articole de îmbrăcăminte, nici chiar mănuşi sau batiste. Dacă ai accepta asemenea daruri, bărbaţii ar şti că nu eşti o adevărată doamnă şi şi-ar permite anumite îndrăzneli." "Vai de mine", îşi zise Scarlett privindu-se întâi în oglindă şi pe urmă întorcându-se spre chipul impenetrabil al lui Rhett. "Nu pot să-i spun că nu primesc. E prea drăguţă. Aş. prefera să fie îndrăzneţ cu mine, dacă n-ar fi prea."

Se îngrozi de gândurile ei şi se înroşi.

— Am să-ţi dau cincizeci de dolari.

— Dacă faci asta, am să-i arunc la gunoi. Sau mai bine am să pun să citească o slujbă pentru sufletul dumitale. Sunt sigur că n-ar strica.

Scarlett surâse jenată şi reflexia surâsului ei în oglindă o făcu să se hotărască.

— Ce urmăreşti, de fapt?

— Încerc să te ispitesc cu daruri frumoase, ca să-ţi înăbuş scrupulele de fetiţă şi să fii la cheremul meu, zise el. "Acceptă numai bomboane şi flori de la bărbaţi, draga mea", se strâmbă el, şi Scarlett izbucni în râs.

— Eşti o canalie deşteaptă cu suflet negru, Rhett Butler, dar ştii bine că pălăria e prea frumoasă ca să fie refuzată.

Privirea lui era ironică, chiar când era plină de admiraţie pentru frumuseţea ei.

— Fireşte, poţi să-i spui domnişoarei Pitty că mi-ai dat o mostră de tafta şi de moar verde, şi o schiţă de pălărie, şi că ţi-am stors cincizeci de dolari pentru asta.

— Nu, am să-i spun că mi-ai cerut o sută de dolari şi ea o să povestească tuturor în oraş şi toţi o să moară de necaz şi or să vorbească de luxul meu. Rhett, nu trebuie să-mi mai aduci lucruri atât de costisitoare. E foarte drăguţ din partea dumitale, dar n-am să mai accept altceva.

— Serios? Ba am să-ţi aduc daruri de câte ori îmi face plăcere şi de câte ori cred că au să-ţi şadă bine. Am să-ţi aduc moar verde închis pentru o rochie care să se asorteze cu pălăria. Dar te previn că nu sunt un om bun. Încerc să te ispitesc cu pălării şi cu bijuterii ca să te prind în capcană. Nu uita că nu fac nimic degeaba şi nu dau nimica fără să sper că voi căpăta ceva în schimb. De altfel, capăt întotdeauna tot ce vreau.

Ochii negri ai lui Rhett se opriră pe buzele lui Scarlett. Ea lăsă privirea în jos. Acum are să fie îndrăzneţ cu ea, întocmai cum îi spusese Ellen. Acum o s-o sărute, sau o să încerce s-o sărute – în emoţia ei nu ştia prea bine ce avea să facă. Dacă refuza, poate că îi va smulge pălăria din cap şi o va da altei femei. Pe de altă parte, dacă îi permitea un sărut scurt şi cast, poate că-i va aduce alte cadouri frumoase, în speranţa unei alte sărutări! Numai Dumnezeu ştie de ce bărbaţii ţin aşa de mult la sărutări! Şi de multe ori, după o sărutare, se îndrăgostesc complet şi devin caraghioşi când eşti deşteaptă şi ştii să te mai laşi sărutată după ce te-ai lăsat o dată. Ce pasionant ar fi dacă Rhett Butler s-ar îndrăgosti de ea, dacă ar recunoaşte-o şi ar cerşi o sărutare sau un surâs. Da, îl va lăsa s-o sărute.

Rhett însă nu părea că vrea să o sărute. Ea îi aruncă o privire piezişă pe sub gene şi murmură, vrând parcă să-l încurajeze:

— Deci, capeţi întotdeauna ce vrei, nu-i aşa? Şi ce vrei de la mine?

— Rămâne de văzut.

— Doar nu-ţi închipui că am să mă mărit cu dumneata ca să-ţi plătesc pălăria! zise ea îndrăzneaţă şi îşi mişcă în mod provocator capul, făcând să joace pana pălăriei.

Dinţii lui albi luciră sub mustaţa tunsă scurt.

— Îţi faci iluzii, scumpă doamnă. N-am deloc poftă să mă însor cu dumneata, nici cu nimeni altcineva. Nu sunt făcut pentru căsătorie.

— Serios! exclamă ea surprinsă, hotărâtă acum să-l lase să fie îndrăzneţ. Să ştii că n-am de gând să mă las sărutată.

— Dacă e aşa, de ce-ţi ţugui buzele?

— O, strigă ea, zărindu-se în oglindă şi văzând că într-adevăr îşi ţuguiase buzele ca pentru sărutat. O, ţipă din nou, bătând din picior, furioasă. Eşti omul cel mai îngrozitor pe care l-am întâlnit şi nu mi-ar părea rău dacă nu te-aş mai vedea niciodată.

— Dacă ai simţi într-adevăr aşa, ai călca pălăria în picioare. Doamne, cum te înfurii, şi asta probabil fiindcă ştii că-ţi stă bine. Haide, Scarlett, calcă pălăria asta în picioare, ca să-mi arăţi ce părere ai despre mine şi despre darurile mele.

— Să nu cumva să te atingi de pălărie, zise ea apucând-o de panglici şi retrăgându-se.

El o urmă râzând uşor şi îi luă mâinile.

— O, Scarlett! Eşti atât de tânără, încât mi se rupe inima, zise el. Şi am să te sărut, fiindcă se pare că asta vrei.

Se aplecă alene şi îi atinse obrazul cu mustaţa.

— Acum, buna-cuviinţă cere să-mi tragi o palmă, nu-i aşa?

Cu buzele strânse, se uită drept în ochii lui şi citi atâta veselie în întunericul lor, încât izbucni şi ea în râs. Ce om enervant! Ce exasperant! Nu dorea să se însoare cu ea, nu dorea să o sărute, atunci ce voia? Dacă nu era îndrăgostit de ea, de ce venea aşa de des şi de ce-i aducea cadouri?

— Mai bine aşa, zise el. Scarlett, am o proastă influenţă asupra ta şi, dacă eşti cuminte, ar trebui să mă dai afară. fireşte, dacă poţi. E greu să scapi de mine. Dar îţi fac rău.

— Adevărat?

— Nu vezi? De când te-am întâlnit atunci la bazar, purtările tale au devenit scandaloase, şi asta din vina mea. Cine te-a îndemnat să dansezi? Cine te-a silit să recunoşti că glorioasa noastră cauză nu e nici sfântă, nici glorioasă? Cine te-a făcut să recunoşti că ţi se par proşti oamenii care mor pentru principii sforăitoare? Cine te-a ajutat să dai cucoanelor bătrâne motiv să clevetească? Cine te face să lepezi doliul cu câţiva ani mai devreme? Şi, în sfârşit, cine te-a convins să accepţi un dar pe care nici o femeie nu-l poate accepta rămânând o doamnă?

— Îţi faci iluzii, domnule Butler. N-am făcut nimic atât de scandalos şi, în orice caz, am făcut tot ce ai spus fără ajutorul dumitale.

— De asta mă îndoiesc, zise el, şi faţa îi deveni brusc calmă şi posomorâtă. Ai fi încă văduva neconsolată a lui Charles Hamilton, vestită pentru meritele dumitale ca infirmieră. Totuşi, s-ar putea ca.

Ea însă nu-l mai asculta; iar se privea mulţumită în oglindă şi se gândea că-şi va pune pălăria chiar în după-amiaza aceea, când se va duce la spital şi va duce flori ofiţerilor convalescenţi.

Nu înţelese că ultimele cuvinte ale lui Rhett aveau un fond de adevăr. Nu-şi dădea seama că el descuiase uşile văduviei ei şi îi dăruise libertatea, ca şi posibilitatea să eclipseze fetele nemăritate, când epoca ei de succes ar fi trebuit socotită încheiată. Nu-şi dădea seama că sfaturile lui o îndepărtaseră de educaţia primită de la Ellen. Schimbarea fusese treptată, încălcarea unei mici convenţii părând să nu aibă legătură cu nesocotirea alteia, şi niciuna din ele vreo legătură cu Rhett. Nu vedea că, încurajată de el, călcase câteva din cele mai severe sfaturi ale mamei ei în privinţa bunelor maniere şi că uitase cât se străduise Ellen să facă din ea o adevărată doamnă.

Vedea doar că pălăria era cea mai frumoasă din câte avusese până acum, că n-o costase nici un ban şi că Rhett trebuia să fie îndrăgostit de ea, chiar dacă nu voia s-o mărturisească. Şi era hotărâtă să găsească un mijloc pentru a-l face să i-o mărturisească.

A doua zi în faţa oglinzii, cu un pieptene în mână şi cu gura plină de spelci, Scarlett încerca să-şi facă o nouă pieptănătură care, după spusele lui Maybelle de curând întoarsă de la Richmond unde fusese ca să-şi vadă bărbatul, se purta mult în capitală. Această pieptănătură se numea "Pisicile, şobolanii şi şoarecii" şi prezenta multe greutăţi. Părul trebuia despărţit în două şi aşezat în fiecare parte a capului în trei rulouri de mărime descrescândă; cel mai mare de lângă cărare se numea "pisica". "Pisica" şi "şobolanul" erau uşor de fixat, dar "şoarecele" nu se lăsa prins de spelci şi aluneca mereu, într-un fel exasperant. Totuşi, se hotărâse să izbutească fiindcă Rhett venea la cină, şi întotdeauna observa şi comenta orice inovaţie în îmbrăcăminte şi pieptănătură.

Pe când, cu fruntea plină de broboane de năduşeală, se lupta cu şuviţele bogate şi aspre ale părului ei, Scarlett auzi jos în vestibul paşi uşori şi înţelese că Melanie se întorsese de la spital. Apoi, simţind că cumnata ei suia scările două câte două, rămase o clipă nemişcată. Se în-tâmplase ceva neobişnuit fiindcă, în general, Melanie se mişca demnă ca o cucoană bătrână. Se duse şi deschise uşa, şi Melanie intră iute, cu faţa roşie şi speriată, având aerul unui copil vinovat.

Obrajii îi erau plini de lacrimi, pălăria îi atârna pe spate de panglici şi crinolina sălta violent. Ţinea ceva strâns în mână şi, odată cu intrarea ei, odaia se umplu de parfum prost.

— O, Scarlett, strigă ea, închizând uşa şi trântindu-se pe pat. E acasă mătuşa? Nu? O, slavă Domnului! Scarlett, îmi vine să mor de ruşine! Era să leşin şi, Scarlett, unchiul Peter are să-i spună mătuşii Pitty!

— Ce-are să-i spună?

— Că am vorbit cu. cu acea domnişoară. adică doamnă.

Şi, făcându-şi vânt cu batista, Melanie încheie:

— Cu femeia aceea cu părul roşu, pe care o cheamă Belle Watling.

— Melly! Cum ai putut face una ca asta! zise Scarlett indignată, privind-o cu ochii holbaţi.

Belle Watling era femeia cu părul roşu pe care o văzuse pe stradă în prima zi când sosise la Atlanta, şi acum ajunsese cea mai vestită femeie din oraş. Multe prostituate năvăliseră la Atlanta în urma armatelor, dar Belle se distingea printre ele din cauza părului ei roşu ca focul şi a rochiilor prea elegante şi ţipătoare. O vedeai rar pe Strada Piersicului sau prin cartierele locuite de lumea bună, dar când apărea, femeile cinstite se grăbeau să treacă pe celălalt trotuar, ca să fie cât mai departe de ea. Şi Melanie vorbise cu ea. Nu era de mirare că unchiul Peter era indignat!

— O să mor dacă mătuşa Pitty o să afle! Ştiu bine că o să plângă şi o să spună la toţi şi o să fiu compromisă, zicea Melanie printre suspine. N-a fost vina mea. Scarlett. mi-era milă de ea. Crezi că n-am dreptate?

Pe Scarlett însă nu o interesa latura morală a chestiunii. Ca majoritatea femeilor inocente şi de familie bună, murea de curiozitate să afle mai mult despre prostituate.

— Ce voia? Cum vorbeşte?

— O, făcea greşeli groaznice de gramatică, dar se vedea că se silea să pară distinsă, săraca. Ieşeam din spital şi, cum unchiul Peter nu mă aştepta cu trăsura, m-am gândit să vin acasă pe jos. Tocmai când treceam pe lângă curtea Emerson-ilor, am dat peste ea, ascunsă după gard. Slavă Domnului că Emerson-ii sunt la Macon! Şi mi-a zis: "Doamnă Wilkes, vă rog să-mi permiteţi să vă spun ceva." Nu ştiu de unde îmi cunoaşte numele. Îmi dădeam seama că ar fi trebuit s-o iau la fugă, dar. Scarlett, părea atât de tristă şi. umilă. Şi purta o rochie neagră şi o pălărie neagră şi nu era vopsită deloc şi părea foarte cumsecade, doar părul roşu o dădea de gol. Şi înainte să-i fi putut răspunde ceva, a zis: "Ştiu că n-ar trebui să vă vorbesc, dar am încercat să vorbesc cu gâsca aia bătrână, cu doamna Elsing, care m-a dat afară din spital."

— A zis chiar "gâsca bătrână"? întrebă Scarlett râzând.

— O, nu râde. Nu e caraghios. Se pare că femeia asta a vrut să facă ceva pentru spital. Înţelegi? S-a oferit să vină să îngrijească de bolnavi în fiecare dimineaţă, dar fireşte doamnei Elsing trebuie să-i fi venit rău auzind propunerea ei şi a dat-o afară. Pe urmă mi-a zis: "Şi eu vreau să fac ceva. Nu sunt oare o confederată la fel ca şi dumneavoastră?" Şi, Scarlett, m-a emoţionat faptul că voia să facă şi ea ceva. Ştii, nu trebuie să fie prea rea dacă vrea să ajute cauza. Nu crezi că am dreptate?

— Pentru Dumnezeu, Melly, ce importanţă are dacă ai sau nu dreptate?

— Mi-a spus că a văzut cum se duc cucoanele la spital şi s-a gândit că eu. că par bună, aşa că m-a oprit. Avea nişte bani şi voia să-i iau şi să-i întrebuinţez la spital şi să nu spun nimănui de unde îi am. Mi-a spus că doamna Elsing s-ar opune dacă ar şti de unde vin banii. De unde vin banii! Atunci mi-a venit să leşin! Şi eram atât de tulburată şi voiam să plec, încât am zis doar: "O, da, ce frumos din partea dumitale", sau ceva tot aşa de idiot, şi mi-a surâs zicând: "V-aţi purtat într-adevăr creştineşte!" şi mi-a vârât batista asta murdară în mână. Pfff! Ia vezi cum miroase!

Melanie arătă o batistă bărbătească murdară şi foarte parfumată, în care erau înnodate câteva monede.

— Tocmai îmi mulţumea şi-mi spunea că o să-mi mai aducă bani în fiecare săptămână, când unchiul Peter a sosit şi m-a văzut, urmă Melly izbucnind în lacrimi şi-şi puse capul pe pernă. Şi când a văzut cu cine eram, a ţipat la mine, Scarlett. Nimeni n-a ţipat până acum la mine. Şi mi-a zis: "Suie-te imediat în t'ăsu'ă!" L-am ascultat, şi tot drumul până acasă m-a ocărât, şi nu m-a lăsat să-i explic, şi zicea că are să mă spună mătuşii Pitty. Scarlett, te rog, du-te jos şi roagă-l să nu-i spună. Poate că pe tine o să te asculte. Mătuşa Pitty o să moară dacă ar afla doar că m-am uitat la femeia aceea. Vrei?

— Da, vreau. Dar să vedem câţi bani sunt aici. Pare greu.

Desfăcu nodul şi un pumn de monede de aur căzu pe pat.

— Scarlett, sunt cincizeci de dolari! Şi încă de aur! strigă Melanie speriată, numărând piesele strălucitoare. Spune-mi, crezi că e bine să întrebuinţăm pentru bolnavii noştri acest fel de. adică bani câştigaţi. în felul acesta? Nu crezi că Dumnezeu va înţelege că ea voia să facă un bine şi nu va ţine seama că sunt bani murdari? Când mă gândesc de câte lucruri e nevoie la spital.

Scarlett însă nu o mai asculta. Se uita la batista murdară şi simţea cum o cuprinde furia şi un sentiment de umilire. În colţul batistei era o monogramă cu iniţialele R. K. B. În sertarul de sus al scrinului avea o batistă la fel cu aceasta, pe care i-o împrumutase doar ieri Rhett Butler ca să înfăşoare cozile florilor de câmp pe care le culeseseră. Se gândise să i-o dea înapoi când va veni seara la cină.

Deci Rhett o vedea pe nemernica asta şi îi dădea bani! De acolo venea contribuţia pentru spital. Bani câştigaţi prin forţarea blocadei! Şi când te gândeşti că Rhett are îndrăzneala să privească o femeie cinstită în faţă, după ce a fost la fiinţa aceea! Şi când te gândeşti că-l crezuse îndrăgostit de ea! Asta dovedea că nu e adevărat.

Femeile stricate şi tot ce era în legătură cu ele formau o problemă misterioasă care o revolta pe Scarlett. Ştia că bărbaţii mergeau la femeile astea pentru scopuri de care nici o femeie cinstită nu trebuie să vorbească. sau dacă vorbeşte, trebuie s-o facă în şoaptă şi prin aluzii doar. Crezuse întotdeauna că numai bărbaţii ordinari se duc la femeile stricate. Până acum nu-i venise în cap că şi bărbaţii bine – adică bărbaţi pe care-i întâlnise prin familii bune şi cu care dansase – pot face asemenea lucruri. Asta îi deschidea un câmp cu totul nou pentru reflecţii, şi se simţi îngrozită. Poate că toţi bărbaţii fac la fel! Destul de rău că îşi silesc soţiile să comită acte atât de indecente, dar să caute femei stricate şi să le plătească pentru astfel de servicii! O, bărbaţii sunt toţi scârboşi, şi Rhett Butler e cel mai scârbos dintre toţi!

O să ia batista lui, şi o să i-o arunce în faţă, şi o să-l dea afară, şi n-o să-i mai vorbească niciodată. Nu, nu putea face asta. Niciodată nu va trebui să-i arate că ştie de existenţa femeilor stricate, cu atât mai mult cu cât aflase că el se duce la ele. O doamnă nu poate face aşa ceva.

"O!" se gândi ea furioasă. "Dacă n-aş fi femeie de lume, ce nu i-aş spune eu ticălosului acestuia!"

Făcând batista ghem, coborî scările la bucătărie ca să-l caute pe unchiul Peter. Trecând pe lângă maşina de gătit, aruncă batista în foc şi, stăpânită de o furie neputincioasă, o privi cum arde.