Capitolul XXI.

După ce trimise Melaniei gustarea pe o tavă, Scarlett o expedie pe Prissy s-o caute pe doamna Meade şi se aşeză cu Wade să ia micul dejun. Dar nu-i era foame. Între grijile că Melaniei i se apropie timpul şi eforturile inconştiente pe care le făcea spre a distinge zgomotul bombardamentului, abia putea să mănânce. Inima ei parcă înnebunise. Câteva minute bătea regulat, ca apoi, deodată, să înceapă să bată atât de tare şi atât de iute, încât aproape îi venea rău.

Terciul gros de mălai i se lipea de cerul gurii şi niciodată nu găsise mai dezgustător amestecul de porumb uscat şi de ignami pisaţi care ţinea loc de cafea. Fără zahăr sau frişcă era amar ca fierea, iar adaosul de sorg nu-l făcea cu nimic mai bun. După o înghiţitură, împinse ceaşca la o parte. Dacă nu pentru altceva, i-ar fi urât pe yankei chiar şi numai pentru că o lipseau de cafeaua cu zahăr şi frişcă.

Wade era mai liniştit ca de obicei şi nu începu, ca în fiecare dimineaţă, să protesteze împotriva terciului pe care nu-l putea suferi nici el. Înghiţea în tăcere lingurile pe care Scarlett i le ducea la gură, ajutându-se cu multă apă pe care o înghiţea zgomotos. Mari şi rotunzi ca nişte monede de un dolar, ochii lui negri şi dulci urmăreau toate mişcările mamei şi reflectau o spaimă copilărească, de parcă temerile ascunse ale lui Scarlett s-ar fi transmis fiului ei.

Când termină de mâncat, Scarlett îl trimise să se joace în grădină şi se simţi mai uşurată văzându-l cum o porneşte, cu paşi mici, şovăitori, pe gazonul neîngrijit.

Se ridică şi rămase la picioarele scării, fără a şti ce să facă. Ar fi trebuit să urce sus la Melanie şi să-i distragă gândul de la încercările apropiate, dar n-avu curaj. De ce, din atâtea zile, Melanie o alesese tocmai pe aceasta spre a vorbi de moartea ei?

Scarlett se aşeză pe ultima treaptă şi încercă să-şi pună ordine în gânduri, întrebându-se cum se desfăşurase bătălia de ieri şi cum se va desfăşura cea de azi. Ce ciudat era ca o mare bătălie să se dea la câteva mile de tine, şi să nu ştii nimic despre ea! Ce straniu era calmul acestei părţi pustii a oraşului, în comparaţie cu ziua bătăliei de la Gârla Piersicului! Casa mătuşii Pitty era una din ultimele construite în partea de nord a Atlantei, şi cum bătălia se desfăşura undeva spre sud, nu se vedeau trecând nici întăriri în marş forţat, nici ambulanţe, nici lungi şiruri de răniţi. Scarlett se întrebă dacă în sudul oraşului se vedeau asemenea scene şi se bucură că nu stă în partea aceea. Ce păcat că, în afară de familiile Meade şi Merriwether, toţi locuitorii cartierului s-au refugiat! Scarlett se simţea atât de singură, atât de părăsită! Ar fi vrut ca măcar unchiul Peter să fie acolo. Cel puţin l-ar fi trimis după ştiri. Fără Melanie, ar fi plecat îndată în oraş spre a căuta să afle ceva, dar nu putea pleca înainte de a veni doamna Meade. Doamna Meade! De ce nu mai venea odată? Şi unde era Prissy?

Scarlett se sculă, trecu pe verandă şi le căută nerăbdătoare cu privirea, dar casa familiei Meade era după un colţ umbrit şi nu putu vedea nimic. După o bună bucată de vreme Prissy apăru singură; nu se grăbea, venea încet, ca şi când ziua întreagă ar fi fost a ei, jucându-şi fustele şi uitându-se peste umăr ca să vadă mai bine efectul.

— De ce mergi ca melcul? se răsti la ea Scarlett când Prissy deschise poarta. Ce-a spus doamna Meade? Când vine?

— Nu era acasă, răspunse Prissy.

— Unde e? Când se întoarce?

— Ştiţi, domnişoa'ă Sca'lett, răspunse Prissy tărăgănând cu plăcere fiecare cuvânt spre a da mai multă greutate ştirii, bucătă'easa a spus că doamna Meade a ieşit dev'eme azi-dimineaţă, fiindcă tână'ul domn Phil a fost 'ănit şi doamna Meade a luat t'ăsu'a şi pe băt'ânul Talbot şi pe Betsy şi s-au dus toţi să-l caute ca să-l aducă acasă. Bucă-tă'easa zice că e 'ănit 'ău şi că doamna Meade nici n-o să poată veni la noi.

Scarlett îi aruncă o privire fulgerătoare lui Prissy şi avu poftă s-o zgâlţâie. Negrii sunt întotdeauna teribil de mândri când aduc veşti proaste.

— Hai, nu mai sta înfiptă aci ca o toantă. Du-te la doamna Merriwether. Roag-o să vină sau să trimită pe Mammy a ei. Hai, mişcă!

— Nu sunt acasă, domnişoa'ă Sca'lett. Am stat o clipă cu Mammy a lo' când mă înto'ceam. Nu sunt acolo. Totul e închis la ele. C'ed că sunt la spital.

— Oh, de-aia ai stat atât! Când te trimit să-mi faci o treabă, caută să mergi acolo unde-ţi spun şi să "nu stai o clipă" cu cineva. Du-te la.

Scarlett se opri şi începu să se gândească. Printre persoanele pe care le cunoştea şi care rămăseseră la Atlanta, cine putea să-i fie de ajutor? Era doamna Elsing. Fireşte, doamna Elsing n-o avea la inimă, dar ţinuse întotdeauna mult la Melanie.

— Du-te la doamna Elsing. Să-i explici totul cu de-amănuntul şi s-o rogi să fie atât de bună şi să vină. Şi apoi, Prissy, ascultă-mă bine, doamna Melly e gata să nască şi poate că o să avem nevoie de tine dintr-o clipă într-alta. Te rog să te întorci cât mai repede.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, răspunse Prissy, coborând din nou aleea fără grabă.

— Şi grăbeşte-te, puturoaso!

— Da, domnişoa'ă Sca'lett.

Prissy îşi iuţi puţin pasul şi Scarlett se înapoie în casă. Ezită iarăşi să urce la Melanie. Trebuia să-i explice cumnatei ei de ce nu venea doamna Meade, şi ştirea că Phil Meade era grav rănit putea s-o tulbure. Mai bine să-i spună o minciună.

Intră în odaia Melaniei şi văzu că nici nu se atinsese de mâncare. Era întinsă pe o parte, şi faţa îi era palidă.

— Doamna Meade e reţinută la spital, anunţă Scarlett, dar vine doamna Elsing. Te simţi rău?

— Nu prea, răspunse Melanie, ascunzând adevărul. Scarlett, câtă vreme a durat la Wade?

— O nimica toată, zise Scarlett cu o veselie pe care era departe de a o resimţi. Eram în grădină şi abia am avut timpul să intru în casă. Mammy a spus că e o ruşine, că m-am purtat ca o negresă.

— Sper că şi eu mă voi purta ca o negresă, spuse Melanie cu un surâs forţat, pe care o strâmbătură de durere îl şterse de îndată.

Scarlett examină fără prea mult optimism şoldurile strâmte ale Melaniei, totuşi declară pe un ton liniştitor:

— Nu e chiar atât de greu.

— Nu ştiu. Mi-e teamă că sunt puţin cam laşă. Oare. oare doamna Elsing va veni în curând?

— Da, desigur, zise Scarlett. Uite, cobor să aduc apă proaspătă ca să-ţi fac puţin toaleta. E aşa de cald astăzi.

Scarlett lipsi cât putu de mult.

În fiecare clipă îşi întrerupea lucrul şi se reprezea la uşă, spre a vedea dacă Prissy nu se întoarce. Apoi, cum nu se arătă nici urmă de Prissy, se sui din nou sus, spălă cu buretele trupul încălzit al Melaniei şi-i pieptănă părul lung şi negru.

O oră mai târziu, recunoscu pe stradă târşâitul paşilor specific negreselor. Se aplecă pe fereastră şi o văzu pe Prissy revenind încet. Se legăna şi-şi mişca încet capul cum făcuse şi înainte, urmărindu-şi mişcările cu aere distinse, ca şi cum un numeros public i-ar fi admirat fasoanele.

"Într-o zi am să-i trag o bătaie muieruştei ăsteia", îşi zise Scarlett coborând scările spre a-i ieşi în întâmpinare.

— Doamna Elsing e la spital. Bucătă'easa lo' a văzut venind o mulţime de 'ăniţi cu t'enul de azi-dimineaţă. Face supă pent'u toată lumea. A zis.

— Puţin îmi pasă ce-a zis, îi tăie vorba Scarlett cu inima strânsă. Pune-ţi acum un sorţ curat şi du-te la spital. Am să-ţi dau un bileţel pentru doctorul Meade. Dacă nu-i acolo, ai să-l dai doctorului Jones sau oricărui alt doctor. Şi dacă mai întârzii şi de data asta, am să te jupoi de vie.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett.

— Şi să nu uiţi să întrebi la spital ce ştiri sunt despre bătălie. Dacă nu ştiu nimic, du-te la gară şi întreabă-i pe mecanicii care au adus răniţi. Întreabă-i dacă se bat la Jonesboro sau în împrejurimi.

— Dumnezeule atotpute'nic, domnişoa'ă Sca'lett, ţipă Prissy şi spaima se întipări deodată pe chipul ei negricios. Yankeii nu sunt la Ta'a, nu-i aşa?

— Nu ştiu nimic. Îţi spun să te duci să afli veşti.

— Dumnezeule atotpute'nic, domnişoa'ă Sca'lett, ce jale o fi acolo!

Şi începu deodată să urle atât de tare, încât sunetul vocii ei mări tulburarea lui Scarlett.

— Nu mai urla, că te aude domnişoara Melanie. Acum du-te şi schimbă-ţi şorţul, repede.

Împinsă astfel, Prissy fugi spre bucătărie în timp ce Scarlett mâzgălea câteva rânduri pe marginea ultimei scrisori pe care o primise de la Gerald, singura bucăţică de hârtie ce se mai găsea în casă. Când îndoi scrisoarea, ochii îi căzură pe cuvintele scrise de Gerald: "Maică-ta. febră tifoidă. sub nici un motiv să nu vii acasă." Fu gata să izbucnească în plâns. Fără Melanie ar fi plecat acasă îndată, chiar de-ar fi trebuit să facă tot drumul pe jos.

Prissy o porni în fugă cu scrisoarea în mână şi Scarlett sui scările, silindu-se să născocească o minciună plauzibilă spre a explica absenţa doamnei Elsing. Dar Melanie nu întrebă nimic. Era culcată pe spate, cu obrazul liniştit, din nou drăguţă, şi asta o linişti pentru moment pe Scarlett.

Se aşeză şi încercă să vorbească de lucruri fără însemnătate, dar gândurile o readuceau cu cruzime la Tara şi la o înfrângere posibilă a confederaţilor. O vedea pe Ellen în agonie şi şi-i închipuia pe yankei intrând în Atlanta, incendiind tot, masacrând toată lumea. Şi zgomotul îndepărtat al bombardamentului care nu mai contenea, răsunând ca valurile mării ce se rostogolesc spre ţărm! Până la urmă îi fu cu neputinţă să mai vorbească şi se duse la fereastră să privească strada caldă, liniştită şi frunzele prăfuite care atârnau nemişcate de crengile pomilor. Melanie tăcea şi ea, dar din când în când obrazul i se crispa de durere. De fiecare dată zicea: "Oh, n-a fost prea grozav!" şi Scarlett ştia că minte.

Ar fi preferat ca Melanie să ţipe decât să o vadă răbdând în tăcere. Ştia că ar trebui să-i fie milă de ea, dar nu ştiu cum se făcea, nu simţea nici pic de milă. Sufletul îi era prea chinuit de propriile ei necazuri. O dată se uită brusc la chipul strâmbat de durere, întrebându-se de ce a trebuit ca tocmai ea să fie alături de Melanie în ceasul acesta, ea care n-avea nimic comun cu ea, care o ura, care ar fi vrut s-o vadă moartă.

Ei, cine ştie, poate până seara i se va împlini dorinţa! La gândul acesta o cuprinse o teamă superstiţioasă. Să doreşti moartea cuiva aduce ghinion, la fel ca şi blestemele. Mammy spune să blestemele se întorc asupra celui ce blestemă. Repede se rugă la Dumnezeu ca Melanie să nu moară şi apoi începu să trăncănească, nedându-şi prea bine seama ce spunea. În cele din urmă Melanie o apucă de mână, cu mâna ei fierbinte:

— Nu te mai chinui să vorbeşti, Scarlett dragă. Ştiu cât eşti de neliniştită. Îmi pare atât de rău că-ţi fac necazuri.

Scarlett tăcu, dar nu putu rămâne liniştită. Ce-o să facă dacă nici doctorul, nici Prissy nu soseau la timp? Se duse la fereastră, se uită în stradă, se întoarse şi se aşeză din nou. Apoi iar se sculă şi se uită pe fereastra din cealaltă parte a camerei.

Trecu astfel o oră, apoi încă una. Sosi ora amiezii. Soarele, sus pe cer, dogorea fără milă. Nici o adiere nu mişca frunzele prăfuite. Durerile Melaniei se înteţiră. Părul ei lung era ud de sudoare, cămaşa îi era lipită de corp. Scarlett îi ştergea fruntea în tăcere, dar teama îi sfredelea inima. Dumnezeule, dacă pruncul sosea pe lume înainte de a veni doctorul? Ce va face? Habar n-avea ce se face la naştere. Tocmai de asta se temea de săptămâni de zile. Se bizuise pe Prissy ca să facă treaba în cazul când va fi obligată să se lipsească de doctor. Prissy se pricepea la moşit. O spusese şi o repetase de atâtea ori. Dar unde întârzia Prissy? De ce nu mai venea? De ce nu venea doctorul? Se aplecă pentru a suta oară pe fereastră. Ascultă cu atenţie şi, deodată, se întrebă dacă era un efect al închipuirii, sau dacă zgomotul bombardamentului se îndepărtase. Dacă zgomotul se îndepărtase, însemna că bătălia se apropia de Jonesboro şi că.

În sfârşit, Scarlett o zări pe Prissy coborând strada în goană. Prissy ridică privirea, îşi zări stăpâna la fereastră şi deschise gura să strige. Observând emoţia întipărită pe micul obraz tuciuriu şi temându-se ca Melanie să nu se alarmeze auzind ştiri proaste, Scarlett se grăbi să pună un deget la buze şi plecă de la fereastră.

— Mă duc să aduc apă rece, zise ea aţintindu-şi privirea asupra ochilor încercănaţi ai Melaniei şi, silindu-se să surâdă, ieşi închizând uşa binişor.

Aşezată pe ultima treaptă a scării, Prissy gâfâia.

— Se bat la Jonesbo'o, domnişoa'ă Sca'lett! Ce-o să se-ntâmple cu toţi de acolo? Oh, Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett? Ce-o să-mi facă yankeii când vo' veni aici? Oh, Doamne.

Scarlett îi închise repede gura cu mâna.

— Pentru Dumnezeu, taci!

Da, ce se va întâmpla când yankeii vor intra în oraş? Ce se întâmpla la Tara? Respinse acest gând şi se concentră asupra nevoilor mai urgente. Dacă ar începe să se gândească la ce se va întâmpla, va izbucni în plâns şi va urla ca Prissy. Trebuie în primul rând să facă faţă nevoilor urgente.

— Unde-i doctorul Meade? Când vine?

— N-am putut să-l văd, domnişoa'ă Sca'lett.

— Cuum?

— Nu-i la spital. Doamna Me'iwethe' şi doamna Elsing nu sunt nici ele. Un om mi-a spus că docto'u e la ga'ă, la 'ăniţii ca'e vin de la Jonesbo'o, da', domnişoa'ă Sca'lett, mi-e f'ică să me'g la ga'ă. mi-e f'ică de mo'ţi.

— Şi ceilalţi doctori?

— Domnişoa'ă Sca'lett, pent' u numele lui Dumnezeu, abia am ajuns să găsesc unu' ca să citească biletu'. Se învâ'tesc în spital de pa'că a' fi înnebunit. Un docto' mi-a spus: "Fugi de-aici! Nu mă mai plictisi cu copii, când sunt o mulţime de bă'baţi ca'e c'apă aici. Caută o femeie să te ajute." Atunci m-am dus peste tot ca să aflu şti'i, cum mi-aţi spus, şi mi-au zis toţi că se bat la Jonesbo'o şi eu.

— Spui că doctorul Meade e la gară?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, el.

— Ascultă-mă bine. Mă duc să-l caut pe doctorul Meade. Tu ai să stai lângă domnişoara Melanie şi ai să faci tot ce ţi-o spune. Şi dacă-i spui unde se bat, să ştii că te vând la negustorii de sclavi. Să nu te-apuci să-i spui că doctorii nu vor să vină. M-auzi?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett.

— Şterge-ţi ochii, umple cana cu apă rece şi du-te sus. Răcoreşte-o pe domnişoara Melanie cu buretele. Spune-i că am plecat să-l caut pe doctorul Meade.

— E gata să nască, domnişoa'ă Sca'lett?

— Nu ştiu. Mi-e teamă că da, dar nu ştiu. Tu ar trebui să ştii. Hai, urcă.

Scarlett îşi luă pălăria mare de pai de pe consolă şi şi-o înfundă pe cap. Se privi în oglindă fără să se vadă şi băgă cu un gest maşinal sub pălărie câteva fire de păr. Fiori de frică porneau din stomac şi se răspândeau în tot trupul; degetele cu care îşi atinse obrajii erau reci, deşi simţea cum curge sudoarea pe ea. Ieşi repede din casă, în căldura şi în lumina unui soare dogoritor care o orbea. Coborî Strada Piersicului alergând, cu tâmplele zvâcnindu-i. Se înăbuşea. Din capătul străzii se auzea zgomot şi larmă. Ajunsă în dreptul casei Leyden, fu gata să cadă, atât o strângea corsetul, dar nu-şi încetini goana. Zgomotul şi larma creşteau din ce în ce mai mult.

De la casa Leyden până la Five Points, strada era ca un furnicar. Negrii fugeau în toate părţile, cu feţele strâmbate de spaimă. Sub verande plângeau copii, fără ca nimeni să-i ia în seamă. Strada era plină de furgoanele armatei, de ambulanţe pline cu răniţi, de trăsuri în care erau îngrămădite geamantane şi mobile. Oameni călări ieşeau din străzile laterale şi coborau spre cartierul general al lui Hood. În faţa casei Bonnell, bătrânul Amos ţinea calul de căpăstru. Văzând-o pe Scarlett, căscă ochii la ea uluit.

— N-aţi plecat încă, domnişoa'ă Sca'lett? Noi o po'nim îndată. Doamna ma'e îşi face geamantanul.

— Să plec? Unde?

— Dumnezeu ştie, domnişoa'ă Sca'lett. O'iunde. Vin yankeii!

Scarlett îşi văzu de drum, fără a-şi lua măcar rămas bun de la bătrânul negru. Vin yankeii! În faţa capelei wesleyene se opri să-şi tragă sufletul şi să îngăduie inimii cuprinse de panică să se calmeze. Dacă nu se stăpânea, fără îndoială că va leşina. În timp ce stătea acolo, rezemată de un felinar, văzu un ofiţer călare care, venind dinspre Five Points, urca Strada Piersicului în galop. Fără să se gândească, se repezi în mijlocul străzii şi făcu semn călăreţului.

— Oh, opriţi! Vă rog, opriţi!

Omul trase atât de puternic de frâu, încât calul se cabră şi bătu aerul cu picioarele dinainte. Oboseala îi îngreuia trăsăturile, dar cu un gest promt îşi scoase pălăria cenuşie ponosită.

— Doamnă?

— Spuneţi-mi, e adevărat? Vin yankeii?

— Aşa se pare.

— Sunteţi sigur?

— Da, doamnă. Am primit acum o jumătate de ceas, la cartierul general, o depeşă de la Jonesboro, unde se dau luptele.

— Jonesboro? Sunteţi sigur?

— Absolut. Nu mai e timpul minciunilor optimiste, doamnă. Vestea venea de la generalul Hardee. Spunea: "Pierdut bătălia, sunt în plină retragere."

— Oh, Doamne!

Omul cu chipul pârlit de soare şi obosit se uita la Scarlett fără cea mai mică emoţie. Apucă frâul şi-şi puse pălăria.

— O, domnule, numai un minut! Ce vom face?

— N-aş şti ce să vă spun, doamnă. Armata se retrage din Atlanta.

— Pleacă? Ne lasă yankeilor?

— Mă tem că da.

Dădu pinteni, şi calul sări ca şi cum ar fi fost mişcat de un arc. Scarlett rămase în mijlocul şoselei, cu picioarele înfundate până la glezne în praful roşu.

Soseau yankeii! Armata pleca. Soseau yankeii! Ce să facă? Încotro să fugă? Dar nu, nu putea fugi. N-o putea lăsa pe Melanie, care aştepta să nască dintr-un minut într-altul. Oh, de ce aveau femeile copii? Fără Melanie, ar lua pe Wade şi pe Prissy şi s-ar ascunde în păduri, unde yankeii nu le-ar găsi niciodată. Dar n-o putea lua pe Melanie în pădure. Nu, nu acum. Oh, dacă Melanie ar fi născut mai devreme, măcar ieri, ar fi putut obţine poate o ambulanţă. Ar fi luat-o să se ascundă undeva. Dar acum. trebuia să-l găsească pe doctorul Meade. şi să-l aducă cu ea. Poate că va fi în măsură să grăbească naşterea copilului. Îşi strânse fustele şi o porni pe stradă în goană. Picioarele ei păreau că scandează: "Vin yankeii!" La Five Points era o mulţime mare de oameni, fugind ca orbii în toate sensurile. Şoseaua era blocată de furgoane, ambulanţe, care cu boi, trăsuri pline cu răniţi. Din mulţime urca un murmur necontenit, asemănător aceluia pe care-l fac valurile spărgându-se de stânci.

Atunci o privelişte neobişnuită se oferi ochilor lui Scarlett. O mulţime de femei venea dinspre gară, cărând şunci; copiii se frângeau sub greutatea căldărilor de melasă; băietani cărau saci de porumb şi de cartofi; un bătrân împingea din greu o roabă cu un butoiaş plin cu făină. Bărbaţi, femei, copii, albi ori negri – toţi aveau chipul tras şi toţi se grăbeau, se grăbeau, încărcaţi cu pachete, cu saci, cu cufere pline de alimente. mai multe alimente decât văzuse Scarlett într-un an. Deodată, mulţimea se dădu la o parte spre a face loc unei trăsuri aplecate periculos într-o parte; prin acest culoar improvizat se strecură, fină şi elegantă, doamna Elsing, în picioare pe capra trăsurii, cu hăţurile într-o mână şi biciul într-alta. N-avea pălărie. Faţa îi era palidă şi, în timp ce-şi biciuia calul ca o furie, părul lung şi cărunt i se desfăşura în cascadă pe spate. Zvârlită încoace şi încolo pe bancă, Mammy a ei, negresa Melissy, strângea la piept o bucată de slănină unsuroasă, în timp ce cu mâna liberă şi cu picioarele încerca să reţină lăzile şi sacii îngrămădiţi în jurul ei. Un sac de mazăre uscată plesnise şi conţinutul se risipea în stradă. Scarlett o strigă din toate puterile pe doamna Elsing, dar gălăgia mulţimii îi acoperi glasul şi trăsura îşi urmă drumul.

O clipă, Scarlett nu fu în stare să înţeleagă ce însemna asta; apoi, amintindu-şi că depozitele militare se aflau lângă gară, înţelese că autorităţile le deschiseseră, pentru ca populaţia să ia ce putea înainte de venirea yankeilor.

Scarlett dădu din coate, îşi făcu drum prin mulţimea aţâţată care inunda imensa piaţă Five Points şi o porni cât putu de repede spre gară. Prin îmbulzeala de ambulanţe şi prin norii de praf ce se ridicau din drum, reuşi să deosebească medici şi brancardieri aplecându-se, ridicând brancarde şi îndepărtându-se repede. Slavă Domnului, nu va întârzia să-l găsească pe doctorul Meade! După ce coti pe la colţul hotelului Atlanta, zări gara şi şinele pe toată lungimea lor. Atunci se opri, înspăimântată.

Culcaţi umăr la umăr sub soarele nemilos, sute de răniţi erau aliniaţi lângă şine, pe peron şi pe trotuare, până sub depouri. Mulţi zăceau nemişcaţi, dar unii dintre ei se zvârcoleau gemând. Peste tot roiuri de muşte pluteau deasupra oamenilor, le acopereau obrazul cu nori bâzâitori. Peste tot se vedea sânge şi pansamente murdare, şi se auzeau ţipete şi înjurături când brancardierii ridicau oamenii. Mirosul de sânge, de sudoare, de trupuri murdare şi excremente venea în valuri puturoase. Infirmierii fugeau încoace şi încolo printre trupurile trântite pe jos şi călcau adeseori pe câte un rănit, atât de strânse erau şirurile. Dar răniţii răbdau şi deschideau doar ochii, aşteptând să le vină rândul să fie luaţi.

Cu mâna la gură, Scarlett se dădu înapoi. Avea impresia că va începe să verse. Nu putea merge mai departe. Văzuse o mulţime de răniţi pe peluza mătuşii Pitty, dar niciodată nu văzuse aşa ceva. Nimic nu se putea asemui cu trupurile astea împuţite şi sângerânde care zăceau sub soarele nemilos. Era un infern de sufeinţă, de mirosuri grele, de strigăte. şi. iute, iute – vin yankeii! Vin yankeii!

Îşi îndreptă umerii şi, cu ochii larg deschişi ca să-l recunoască pe doctorul Meade în mijlocul bărbaţilor ce umblau de colo-colo, păşi printre răniţi. Dar îşi dădu seama că nu putea privi doar înainte, căci de n-ar fi păşit cu grijă ar fi putut călca pe vreun rănit. Îşi strânse fustele şi se strădui să se apropie de un grup care părea să dirijeze activitatea brancardierilor.

În timp ce înainta, mâini frigând de fierbinţeală o trăgeau de poala rochiei, iar voci murrmarau:" Apă, doamnă! Vă rog, doamnă, apă! Pentru numele lui Dumnezeu, apă!"

Îşi făcea loc cum putea. Sudoarea îi curgea pe obraz pe când îşi smulgea poalele din mâinile care se agăţau de ea. Simţea că dacă ar călca pe unul din aceşti oameni, ar scoate un urlet şi ar leşina. Păşi peste morţi, peste oameni care zăceau cu ochii închişi, cu mâinile crispate peste burţi unde sângele închegat lipise uniformele rupte de răni, oameni cu barba năclăită de sânge, din ale căror fălci sfărâmate ieşea un sunet ce trebuia să însemne: "Apă! Apă!"

Dacă nu-l va găsi imediat pe doctorul Meade, va începe să ţipe, va înnebuni! Privi la grupul pe care-l remarcase şi strigă cât putu de tare:

— Doctorul Meade! Doctorul Meade e acolo?

Un om se desprinse din grup şi privi spre ea. Era doctorul! În cărmşă, fără vestă, cu mânecile sumese, cu hainele tot atât de pline de sânge ca un măcelar; chiar vârful bărbii sale sure era mânjit cu sânge. Chipul îi exprima oboseala, furia neputincioasă şi mila. Obrajii, plini de praf, luaseră o culoare cenuşie, pe care sudoarea se prelingea în râuleţe. Totuşi, când o strigă pe Scarlett, fu izbită de tonul lui.

— Mulţumescu-ţi ţie Doamne, iată-te! Trebuie să folosesc toate braţele disponibile.

O clipă Scarlett îl privi buimacă, apoi cu un gest pudic îşi lăsă fustele în jos. Poalele căzură pe obrazul murdar al unui rănit, care se chinui să-ntoarcă puţin capul, ca să nu se înăbuşe. Ce voia să zică doctorul? Praful uscat ridicat de ambulanţe se lipea de faţa lui Scarlett, mirosurile îngrozitoare parcă îi umpleau nasul cu un lichid infect.

— Grăbeşte-te, fetiţo! Pe-aici.

Îşi strânse din nou fustele şi se repezi spre doctor printre şirurile de trupuri. Îi puse mâna pe braţ, şi-l simţi cum tremura de oboseală, cu toate că pe obraz nu i se vedea vreun semn de slăbiciune.

— Oh, doctore, strigă ea. Trebuie să vii. Melanie e pe cale să nască.

Doctorul o privi ca şi cum n-ar fi înţeles ce-i spune. La picioarele lui Scarlett, un om întins pe pământ cu capul pe raniţă îi surâse cu compătimire.

— O să fie bine, zise el cu un ton de îmbărbătare.

Scarlett nu-i dădu nici o atenţie şi începu să scuture braţul doctorului.

— Melanie. Copilul. Doctore, trebuie să vii. Ea.

Nu era timpul formulelor delicate, dar era penibil să pronunţi aceste cuvinte în faţa atâtor bărbaţi necunoscuţi care ascultau.

— Durerile sunt tot mai mari. Te rog, doctore.

— Un copil! Dumnezeule! urlă doctorul.

Văzu cum chipul lui se schimonoseşte sub imperiul urii şi al supărării, o supărare ce nu era îndreptată împotriva lui Scarlett sau a altcuiva, ci împotriva unei lumi unde se puteau petrece asemenea lucruri.

— Eşti nebună? Nu pot să-i părăsesc pe aceşti oameni. Mor cu sutele. Nu pot să-i părăsesc pentru un blestemat de copil. Încearcă să găseşti o femeie să vă ajute. Nevastă-mea, de pildă.

Scarlett deschise gura să-i spună de ce nu putea să vină doamna Meade, dar o închise brusc. Doctorul nu ştia că propriul său fiu era rănit! Se întrebă ce ar face dacă ar şti, şi ceva îi spuse că chiar dacă Phil ar fi în agonie, doctorul n-ar pleca, ci ar rămâne să îngrijească pe toţi aceşti răniţi, în loc de unul singur.

— Nu; trebuie să vii dumneata. Ştii bine, ai spus-o singur că o să fie o naştere grea.

Era oare ea, Scarlett, care răcnea cuvinte atât de jenante în mijlocul acestei infern gemând şi arzător?

— O să moară dacă nu vii!

Doctorul îşi trase brutal braţul şi răspunse ca şi cum n-ar fi auzit-o, ca şi cum abia ar şti despre ce e vorba.

— Să moară? Da, vor muri toţi. toţi aceşti oameni. Nu sunt pansamente, nu sunt medicamente, nu e chinină, nu e cloroform. Oh, Dumnezeule, dacă aş putea avea puţină morfină. Numai puţină, pentru cei ce suferă prea mult. Puţin cloroform. Blestemaţi să fie yankeii! Blestemaţi să fie yankeii!

— Să-i ia toţi dracii, doctore! spuse omul întins la pământ, descoperindu-şi dinţii în mijlocul bărbii.

Scarlett începu să tremure. Lacrimi de frică îi ardeau ochii. Doctorul n-o să vină. Melanie o să moară, şi ea îi dorise moartea. Doctorul n-o să vină.

— Pentru numele lui Dumnezeu, doctore, te implor!

Doctorul Meade îşi muşcă buza şi-şi scoase înainte bărbia, în timp ce faţa i se liniştea.

— O să încerc, fetiţo. Nu pot să-ţi făgăduiesc nimic, dar o să încerc. Când oamenii aceştia vor fi pansaţi. Vin yankeii, şi trupele părăsesc oraşul. Nu ştiu ce se va întâmpla cu răniţii. Nu există tren. Linia spre Macon a fost luată. dar voi încerca. Du-te acum. Nu mă încurca. Nu e mare lucru de făcut când vine un copil pe lume! Doar să legi cordonul.

O ordonanţă atinse braţul doctorului, care se întoarse şi începu să dea instrucţiuni răcnind, arătând cu degetul un rănit, apoi altul. Omul întins la pământ aruncă spre Scarlett o privire plină de milă. Atunci ea porni înapoi. Doctorul o uitase.

Se strecură repede de-a lungul Străzii Piersicului. Doctorul nu va veni. Va fi silită să facă totul singură. Slavă Domnului că Prissy se pricepea la naşteri! O durea capul de căldură, şi corsajul leoarcă de sudoare i se lipea de corp. Mintea îi era tot atât de înţepenită ca şi picioarele, pe care le simţea ca într-un coşmar când încerci să fugi şi nu te poţi mişca. Se gândi la drumul pe care-l avea de făcut până acasă şi i se păru nesfârşit.

Atunci auzi iarăşi teribilul refren: "Vin yankeii!" Inima reîncepu să-i bată şi sângele să-i circule în vine. Ajunsă la Five Points, intră în mulţime, atât de deasă acum încât nu mai era loc pe trotuare, şi fu silită să meargă prin mijlocul străzii. Plini de praf, rupţi de oboseală, soldaţii treceau în şiruri nesfârşite. S-ar fi zis că sunt mii şi mii. Bărboşi, murdari, cu puşca în bandulieră, păşeau cât puteau de repede. Treceau şi tunuri, cu servanţi care biciuiau cu cravaşele catârii anemici. Furgoanele intendenţei, cu scândurile rupte, se hurducăiau printre gropi. Călăreţi treceau fără oprire, ridicând nori de praf înăbuşitor. Niciodată nu mai văzuse Scarlett atâţia soldaţi strânşi la un loc. Retragerea! Retragerea! Armata părăsea oraşul.

Batalioanele grăbite o siliră să se urce pe trotuarul plin de lume, unde duhnea a whisky. Pe strada Decatur distinse în mijlocul mulţimii femei prea împodobite şi prea fardate, ceea ce aducea o notă discordantă, de zi de sărbătoare. Cele mai multe erau bete, şi soldaţii, de braţul cărora se agăţau, erau şi mai beţi. Zări şi buclele roşii ale creaturii aceleia, Belle Watling, îi auzi râsul ascuţit de femeie beată şi observă că se sprijinea de un soldat ciung care se clătina.

După ce dădu din coate, reuşi să se îndepărteze puţin de Five Points. Aici mulţimea era parcă mai rară şi, ţinându-şi poalele, începu iarăşi să fugă. Când ajunse în faţa capelei wesleyene gâfâia, capul i se învârtea şi îi venea să verse. Se prăbuşi pe scările capelei şi rămase aşa, cu capul în mâini, până când îşi recăpătă suflul. De-ar putea trage bine aer! Numai dacă inima ei n-ar mai face salturi atât de dezordonate! Numai de-ar exista cineva, în acest oraş cuprins de nebunie, căruia să-i poată cere ajutor.

În toată viaţa ei nu făcuse nici un singur lucru prin propriile ei puteri. Se găsise totdeauna cineva să lucreze în locul ei, să aibă grijă de ea, să o ferească, să o protejeze, să o răsfeţe. Era de necrezut să fie într-o, asemenea nevoie. Nici un prieten, nici un vecin care s-o ajute. Avusese întotdeauna prieteni, vecini, sclavi îndemânatici şi plini de zel. Şi acum, acum când avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor, nu era nimeni. Era de necrezut să fi rămas atât de singură, atât de înspăimântată, şi atât de departe de casă!

Acasă! Să fi fost numai acasă, cu sau fără yankei. Acasă, chiar dacă Ellen era bolnavă. Ar fi vrut atât de mult să privească chipul dulce al lui Ellen, să simtă braţele puternice ale lui Mammy în jurul ei.

Se ridică. Avea ameţeală, dar o porni din nou. Când ajunse în dreptul casei, zări pe Wade care se hâţâna pe poartă. Când copilul o văzu, chipul lui se schimonosi şi începu să scâncească îtinzând un deget mic, murdar şi lovit.

— M-am lovit! spuse el plângând. M-am lovit!

— Taci! Oh, taci, altfel te bat. Întoarce-te în grădină şi fă case de nisip şi nu te mai mişca de acolo.

— Lui Wade îi e foame, continuă copilul pe acelaşi ton, sugându-şi degetul lovit.

— Lasă-mă. Du-te în grădină şi.

Ridică ochii şi o văzu pe Prissy aplecată la o fereastră de la etaj, cu îngrijorarea înscrisă pe faţă. Dar într-o clipă, uşurată de a-şi vedea stăpâna întoarsă, expresia i se schimbă. Scarlett îi făcu semn să coboare şi intră în casă. Ce bine era în vestibul! Îşi scoase pălăria, o azvârli pe o masă şi-şi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte. Auzi deschizându-se o uşă şi un geamăt înăbuşit, scos din adâncul unei mari suferinţe, ajunse până la ea. Prissy coborî scările în goană.

— Vine docto'u'?

— Nu, nu poate.

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett. Dominişoa'a Melly nu e bine deloc.

— Doctorul nu poate să vină. Nimeni nu poate să vină. Va trebui să aduci tu copilul pe lume. Am să te ajut şi eu.

Prissy rămase cu gura căscată, tremurând toată, incapabilă să scoată un cuvânt. Apoi începu să arunce priviri furişe spre Scarlett, frecând podeaua cu piciorul şi răsucindu-se stingherită.

— Nu face o mutră aşa de tâmpită, strigă Scarlett, furioasă din cauza expresiei ei stupide. Ce s-a întâmplat?

Prissy se dădu înapoi spre scară, holbându-şi ochii, care exprimau în acelaşi timp ruşine şi teamă:

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett.

— Ei, ce e?

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett! T'ebuie să vină un docto'! Eu. eu. domnişoa'ă Sca'lett, nu ştiu cum se moşeşte. Mama mea nu m-a lăsat niciodată să mă uit la femeile ca'e t'ebuiau să nască.

Înainte de-a o apuca furia, Scarlett scoase un oftat înspăimântător, care-i goni tot aerul din plămâni. Prissy trecu repede pe lângă ea vrând s-o şteargă, dar Scarlett o prinse de rochie.

— Negresă mincinoasă. ce vrei să spui? Mi-ai spus că ştii tot ce trebuie să faci la naştere. Care-i adevărul? Spune-mi!

O zgâlţâi pe Prissy atât de tare, încât căpşorul creţ se bălăngănea de la dreapta la stânga ca la un beţiv.

— Am minţit, domnişoa'ă Sca'lett! Nu ştiu cum de-am putu să mint! Am văzut numai o singu'ă naşte'e, şi mama a v'ut să mă bată fiindcă m-am uitat.

Scarlett o fulgeră cu privirea, şi Prissy se ghemui încercând să scape. O clipă, Scarlett refuză să accepte adevărul. Dar când sfârşi prin a-şi da seama că, în materie de naşteri, Prissy nu ştia mai mult decât ea, mânia o cuprinse ca o flacără. Nu bătuse niciodată un sclav, dar de astă-dată pălmui obrazul negru cu toată puterea de care era în stare braţul ei obosit. Prissy urlă, mai mult de frică decât de durere, şi începu să sară în loc şi să se zbată spre a scăpa din mâna lui Scarlett.

Odată cu izbucnirea urletelor, gemetele de sus încetară şi, o clipă mai târziu, cu o voce slabă şi tremurândă Melanie chemă:

— Scarlett! Tu eşti? Vino, te rog, vino!

Scarlett lăsă braţul lui Prissy, şi fata se aşeză pe scări smiorcăind. Scarlett rămase o clipă nemişcată, să asculte gemetele care reîncepuseră. Avea impresia că i se aşezase un jug pe ceafă, că cineva îi lega cu hamuri o sarcină grea, a cărei povară întreagă o va simţi de îndată ce va face un pas.

Încercă să-şi amintească tot ceea ce Mammy şi Ellen făcuseră pentru ea la naşterea lui Wade. Dar durerile facerii se uită şi acoperă aproape totul cu un văl adânc. Scarlett îşi aminti câteva amănunte şi se adresă lui Prissy pe un ton autoritar:

— Fă foc şi ai grijă să fie multă apă fierbinte în cazan. Strânge toate prosoapele pe care le găseşti. Caută un ghem de aţă şi foarfecele. Adu-mi-le repede. Nu veni să-mi spui că nu ştii unde sunt. Haide, grăbeşte-te.

O smuci pe Prissy şi o împinse spre bucătărie. Apoi îşi îndreptă umerii şi începu să urce scara. Nu era uşor să-i anunţe Melaniei că ea şi cu Prissy trebuiau s-o asiste singure la naştere.