Capitolul XXII.

Niciodată n-a fost o după-amiază mai lungă, mai caldă şi mai plină de muşte obraznice. Cu tot evantaiul pe care Scarlett îl mişca întruna, roiuri întregi zburau deasupra Melaniei. Pe Scarlett o durea braţul tot mişcând frunza de palmier, şi totuşi toate sforţările ei păreau fără rost, căci pe măsură ce izbutea să gonească muştele de pe faţa plină de sudoare a Melaniei, acestea se aşezau pe picioarele umede ale tinerei femei şi o făceau să se smucească şi să strige:

— Oh, te rog, pe picioare!

Odaia era cufundată în semiîntuneric. Scarlett trăsese storurile spre a nu lăsa căldura să pătrundă odată cu lumina. Dar prin câteva găuri din storuri şi pe la margini se strecurau câteva puncte luminoase, ca nişte capete de ac. În întunericul camerei era totuşi cald ca într-o etuvă, şi hainele lui Scarlett, ude de sudoare, deveneau cu fiece oră mai lipicioase. Prissy, ghemuită într-un colţ, asuda şi mirosea atât de urât, încât Scarlett ar fi dat-o afară dacă nu s-ar fi temut că fata o să fugă, scăpată de sub supraveghere.

Melanie zăcea pe pat, pe un cearceaf negru de atâta sudoare, pe care se vedeau ici-colo pete umede unde Scarlett lăsase să cadă apă. Melanie nu înceta să se răsucească ba pe o parte, ba pe alta. Câteodată încerca să se ridice în capul paselor, dar cădea la loc şi din nou reîncepea să se agite. Încercase la început să nu ţipe, muşcându-şi buzele până la sânge, dar Scarlett, ai cărei nervi erau exasperaţi, îi spusese pe un ton răstit:

— Melly, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai face pe viteaza! Urlă dacă ai poftă. Te auzim numai noi!

Spre sfârşitul după-amiezii, Melly nu mai făcea pe viteaza, ci gemea şi scotea chiar ţipete sfâşietoare. Atunci Scarlett îşi lua capul între mâini, îşi astupa urechile, se răsucea şi dorea să moară. Orice ar fi fost mai bine decât să stea acolo, cu mâinile şi picioarele legate, şi să aştepte un copil care întârzia atâta. Şi, cine ştie, poate că yankeii erau la Five Points.

Cât de rău îi părea că nu fusese mai atentă când femeile măritate vorbeau în şoaptă despre naşteri! Ce păcat că nu le ascultase! Dacă lucrurile acestea ar fi interesat-o mai mult, ar şti dacă Melanie mai avea mult. Îşi amintea vag s-o fi auzit pe mătuşa Pitty vorbind despre una din prietenele ei, care după ce suferise două zile durerile naşterii, murise fără să fi născut măcar. Dacă Melanie rămânea în starea asta două zile?

Dar Melanie era atât de plăpândă! N-ar putea să îndure două zile de suferinţă. Dacă pruncul nu se grăbea, Melanie o să moară. Şi cum o să poată ea, Scarlett, să apară în faţa lui Ashley, presupunând că e încă în viaţă, şi să-i spună că Melanie a murit. după ce-i făgăduise să aibă grijă de ea?

Când durerile începură să devină insuportabile, Melanie îi luă mâna lui Scarlett, dar o strângea atât de tare încât aproape că-i zdrobea oasele. După o oră de asemenea chin, Scarlett avea mâinile umflate şi îndurerate de nu-şi mai putea îndoi degetele. Atunci îi veni ideea să înnoade două prosoape lungi, să le lege pe amândouă de picioarele patului şi să dea Melaniei nodul. Melanie se agăţa de prosoape ca de un colac de salvare şi trăgea de ele gata să le sfâşie, să le rupă. În tot cursul după-amiezii, vocea ei răsună ca aceea a unui animal murind în fundul unei capcane. Din când în când dădea drumul prosoapelor, îşi freca mâinile una de alta cu un gest sfârşit, şi aţintea supra lui Scarlett nişte ochi măriţi de durere.

— Vorbeşte-mi, te rog, vorbeşte-mi.

Şi Scarlett vorbea fără şir, până ce Melanie apuca iarăşi prosoapele şi începea din nou să se zvârcolească.

Camera întunecoasă nu mai era decât căldură, suferinţă şi muşte zbârnâitoare. Timpul trecea atât de încet, încât Scarlett aproape că uitase amintirea dimineţii. Avea impresia că, de când era pe lume, stătea în întunecata etuvă cu sudoarea curgând şiroaie. Ori de câte ori Melanie scotea un urlet, avea mare poftă s-o imite, şi numai muşcându-şi buzele până la sânge izbutea să se stăpânească şi să nu se lase pradă unui acces de nebunie.

Wade urcă scara în vârful picioarelor şi, ghemuit în cealaltă parte a uşii, începu să scâncească:

— Lui Wade îi e foame!

Scarlett se ridică, dar Melanie îi spuse cu o voce sugrumată:

— Nu mă părăsi, te rog. Când nu eşti aci, nu mai pot.

Atunci Scarlett o trimise pe Prissy la bucătărie să încălzească fiertura de porumb pentru Wade şi să dea de mâncare băiatului. În ceea ce o privea, i se părea că după această zi nu va mai avea poftă de mâncare niciodată.

Ceasul aşezat pe cămin se oprise şi Scarlett pierduse noţiunea timpului. Dar cum căldura se mai potolise şi micile puncte luminoase străluceau mai slab, ridică un colţ al storului. Fu surprinsă să constate să ziua se apropia de sfârşit şi că soarele, ca un glob, roşu, coborâse la orizont. N-ar fi ştiut să spună de ce, dar îşi închipuise că dogoarea zilei va dura până la sfârşitul lumii.

Se întrebă cu deznădejde ce se petrecea în oraş. Oare plecaseră toate trupele? Intraseră yankeii? Confederaţii se retrăgeau fără să încerce măcar să se lupte? Atunci îşi aduse aminte, cu un sentiment de groază, cât de puţini erau confederaţii faţă de oamenii lui Sherman, de altfel atât de bine hrăniţi. Sherman! Numele Satanei nu o înfricoşa atâta! Dar n-avea timp să cugete. Melaniei îi era sete, trebuia să-i pună un prosop rece pe frunte, să-i facă vânt, să gonească muştele care i se aşezau pe obraz.

Când sosi amurgul şi când Prissy, răsărind ca o fantomă neagră, aprinse o lampă, Melanie începu să piardă puterile. Îl chema pe Ashley neîncetat. Părea că delirează, şi Scarlett sfârşi prin a simţi o poftă feroce să-i înăbuşe gemetele oribile şi monotone sub o pernă. Totuşi, poate că doctorul va veni. Numai de s-ar grăbi. Speranţa renăştea în ea şi, întorcându-se spre Prissy, îi porunci să dea o fugă până la familia Meade să vadă dacă doctorul sau soţia lui nu veniseră cumva acasă.

— Şi dacă doctorul nu-i acolo, întreab-o pe doamna Meade sau pe bucătăreasă ce trebuie făcut. Roagă-le să vină!

Prissy se grăbi să plece şi Scarlett o privi coborând strada în fugă. După un timp destul de lung reveni singură.

— Docto'u' n-a fost acasă toată ziua. A t'ebuit să plece cu soldaţii. Domnişoa'ă Sca'lett, domnu' Phil a mu'it.

— A murit?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, făcu Prissy plină de importanţă. Talbot vizitiu' mi-a spus. A p'imit un glonte.

— Lasă asta.

— N-am văzut-o pe doamna Meade. Bucătă'easa a zis că doamna Meade îl spală şi-l a'anjează ca să-l înmo'mânteze înainte ca yankeii să fie aci. Bucătă'easa zice că dacă du'e'ile sunt p'ea ma'i, t'ebuie pus un cuţit sub patul domnişoa'ei Melly ca să taie du'e'ile în două.

Scarlett avu o poftă nebună s-o cârpească pa Prissy pentru această preţioasă informaţie, dar în acea clipă Melanie deschise ochii, neverosimil de mari, şi murmură:

— Dragă. vin yankeii?

— Nu, răspunse energic Scarlett. Prissy e o mincinoasă.

— Da, domnişoa'ă, sunt o mincinoasă, întări Prissy cu convingere.

— Vin, şopti Melanie, şi-şi înfundă capul în pernă, de unde vocea ei continuă să se audă înăbuşită: Bietul meu copilaş! Bietul meu copilaş!

Şi, după o lungă tăcere:

— Oh, Scarlett, nu trebuie să rămâi aici, ia-l pe Wade şi fugi.

Cuvintele Melaniei nu făceau decât să traducă gândurile lui Scarlett, dar avură darul s-o scoată din sărite pe tânăra femeie, căreia, în plus, i se făcu ruşine de parcă laşitatea i-ar fi fost scrisă pe obraz.

— Nu fi gâscă! Nu mi-e frică. Ştii bine că n-am să te părăsesc.

— N-ar fi rău să pleci. Eu tot o să mor.

Şi începu iarăşi să geamă.

Bâjbâind ca o femeie bătrână, agăţată de balustradă de frică să nu cadă, Scarlett coborî cu paşi înceţi scara întunecată, cu picioarele grele, tremurând de oboseală şi de efortul făcut, cu trupul ud de o sudoare rece. Înaintă fără puteri până pe veranda din faţă şi se aşeză pe prima treaptă. Se sprijini de un stâlp şi, cu o mână tremurătoare, îşi desfăcu puţin corsajul. Noaptea era caldă, întunecoasă şi Scarlett privea fix înainte, ca prostită.

Totul se sfârşise. Melanie nu murise şi băieţaşul care scâncea ca un pisoi îşi lua prima baie, sub îngrijirea lui Prissy. Melanie dormea. Cum putea să doarmă după coşmarul acela de chinuri, de ţipete, de îngrijiri neîndemânatice, care mai mult măreau durerile decât să le potolească puţin? De ce nu murise? Scarlett ştia că în locul ei ar fi murit. Dar, când totul se sfârşise, Melanie şoptise ceva cu voce slabă, atât de slabă încât Scarlett trebuise să se aplece ca s-o audă zicând: "Îţi mulţumesc". Şi imediat adormise. Cum putuse să adoarmă? Scarlett uita că şi ea adormise după naşterea lui Wade. Uitase tot. În mintea ei era un vid. Universul însuşi nu era decât un vid. Viaţa nu existase înintea acestei nesfârşite zile şi nu va mai exista nici după asta. nu mai exista decât noaptea asta grea şi caldă, decât suflul ei gâfâit şi obosit, decât sudoarea rece care-i curgea de la subţiori până la mijloc, da la coapse la genunchi, sudoare vâscoasă, lipicioasă şi rece.

Îşi auzi răsuflarea trecând de la un ritm greoi şi uniform la un ritm tăiat de sughiţuri de plâns, dar ochii îi rămâneau uscaţi şi arzători, ca şi când nu se vor mai umple niciodată de lacrimi. Încet, cu greu, se mişcă şi-şi sumese rochia până la pulpe. Îi era ba cald, ba frig, şi tot trupul îi era lipicios. Aerul nopţii o răcori. Se gândi vag la ce-ar zice mătuşa Pitty dacă ar vedea-o aşa, întinsă pe verandă cu fustele sumese până la pantalonaşi, dar nu-i păsa. Totul îi era egal. Timpul îşi oprise mersul. Poate că era încă seară, poate că trecuse de miezul nopţii. Scarlett habar n-avea, şi nici nu-i păsa.

Auzi pe cineva umblând la etaj şi-şi spuse: "Afurisita de Prissy!" apoi ochii i se închiseră şi ceva care semăna a somn se abătu asupra ei. Dar, după o lungă clipă de inconştienţă, se trezi cu Prissy lângă ea trăncănind veselă:

— Am făcut t'eabă bună, domnişoa'ă Sca'lett. Sunt sigu'ă că mama nu făcea mai bine.

Scarlett se încruntă la ea din umbră, prea obosită ca s-o ocărască, prea obosită ca să-i facă reproşuri, prea obosită ca să se gândească la motivele de supărare pe care le avea împotriva ei. cum se lăudase cu experienţa pe care n-o avea, frica ei, neîndemânarea, totala nepricepere în momentele critice; foarfecele pe care le rătăcise, ligheanul cu apă pe care-l vărsase pe pat şi cum scăpase din mâini copilaşul nou-născut. Şi acum se lăuda că făcuse treabă bună!

Şi când te gândeşti că yankeii vor să-i elibereze pe negri. N-au decât!

Fără să spună un cuvânt, se rezemă iarăşi de stâlp, şi Prissy, ghicindu-i starea sufletească, dispăru în vârful picioarelor. După un timp lung, în cursul căruia răsuflarea şi mintea sfârşiră prin a se linişti, Scarlett auzi în stradă zgomot de voci înăbuşite, paşii unei trupe numeroase venind dinspre nord. Soldaţi! Scarlett se ridică încet şi-şi lăsă fustele în jos, cu toate că ştia că nimeni nu putea s-o vadă în întuneric. Când soldaţii, prea numeroşi spre a fi număraţi, trecură prin faţa casei ca nişte umbre, Scarlett îi interpelă:

— Oh, vă rog!

O umbră se desprinse din grup şi se apropie de poartă.

— Plecaţi? Ne părăsiţi?

Umbra păru că-şi scoate pălăria şi o voce calmă se auzi:

— Da, doamnă. Plecăm. Suntem ultimii dintre apărătorii bastionului, care se află la o milă spre nord.

— Voi. armata într-adevăr se retrage?

— Da, doamnă. Înţelegeţi, vin yankeii.

Vin yankeii! Scarlett uitase. Gâtlejul i se strânse brusc şi nu mai putu spune nimic. Umbra se îndepărtă, se topi în masa celorlalte umbre şi zgomotul de paşi se pierdu încet-încet în noapte. "Vin yankeii! Vin yankeii!" Iată ce spuneau paşii soldaţilor pe şosea, iată ce repeta surd inima ei înnebunită, la fiecare bătaie. Vin yankeii!

— Vin yankeii! ţipă deodată Prissy apărând şi ghemuidu-se lângă Scarlett. Oh, domnişoa'ă Sca'lett, o să ne omoa'e pe toţi. O să-şi bage baionetele în bu'ţile noast'e. O.

— Taci!

Era de ajuns să-ţi închipui lucrurile astea, fără să mai fie nevoie să le asculţi descrise de o voce înspăimântată. O cuprinse un nou val de groază. Ce putea să facă? În ce parte să caute ajutor? Cum să fugă? Toţi prietenii ei o părăsiseră.

Deodată, se gândi la Rhett Butler şi temerile i se risipiră. Cum de nu se gândise la el în tot cursul dimineţii, în loc să alerge zăpăcită? Nu putea să-l sufere, dar era puternic, era deştept, şi nu-i era teamă de yankei. Şi-apoi, mai era încă în oraş. Fireşte, îl ura de moarte. La ultima lor întâlnire, îi spusese lucruri care nu se pot ierta. Dar într-o asemenea clipă putea foarte bine să treacă peste ele. Şi avea şi cal, şi trăsură. Oh, de ce nu se gândise la el mai devreme? Putea să le ducă pe toate departe de acest loc sortit pieirii, să le ducă departe de yankei, undeva, oriunde.

Se întoarse spre Prissy şi îi vorbi pe un ton nerăbdător:

— Ştii unde stă căpitanul Butler, la hotel Atlanta?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, da'.

— Du-te imediat la el. Fugi cât de repede poţi şi spune-i că am nevoie de el. Să vină imediat cu calul şi cu trăsura, sau cu o ambulanţă dacă poate găsi una. Spune-i de copil. Spune-i că trebuie să ne scoată de aci. Hai, du-te. Grăbeşte-te.

Se ridică în picioare şi-i dădu ghiont lui Prissy ca s-o zorească.

— Sfinte Doamne, domnişoa'ă Sca'lett! Mi-e f'ică să umblu pe întune'ic. Dacă mă p'ind yankeii?

— Dacă fugi destul de repede, îi ajungi pe soldaţii care au trecut acum şi ei nu vor lăsa pe yankei să te prindă. Grăbeşte-te.

— Mi-e f'ică. Şi dacă domnu' căpitan Butle' nu e la hotel?

— Întreabă unde-l poţi găsi. Nu ştii să te descurci? Dacă nu-i la hotel, du-te şi caută-l în barurile de pe strada Decatur. Du-te la Belle Walting. Caută-l peste tot. Nu înţelegi, toanto, că dacă nu te grăbeşti şi nu-l găseşti, yankeii ne vor prinde pe toţi?

— Domnişoa'ă Sca'lett, mama o să mă omoa'e în bătaie dacă int'u la bă' sau la bo'del.

— Dacă nu te duci, o să te omor eu. N-ai decât să stai în stradă şi să-l strigi. Sau n-ai decât să întrebi pe cineva dacă-i acolo. Hai, du-te, dar repede.

Cum Prissy nu se grăbea deloc ci îşi târâia picioarele pe loc, protestând, Scarlett îi dădu un al doilea ghiont, care fu gata s-o trimită pe scări cu capul în jos.

— Dacă nu te duci; te vând negustorilor de sclavi. N-o s-o mai vezi niciodată pe maică-ta, şi nici pe nimeni din cei pe care-i cunoşti, şi am să te pun la munca câmpului. Hai, fugi!

— Dumnezeule sfinte, domnişoa'ă Sca'lett.

Dar înghiontită puternic de stăpână-sa, fu silită să coboare scara. Poarta se închise cu zgomot în urma ei şi Scarlett mai strigă o dată:

— Fugi, gâsco!

O auzi pe Prissy luând-o la goană şi zgomotul paşilor ei se pierdu în pământul moale.