10 A înviat domnitorul Vlad

Solul lui Radu cel Frumos, după ce făcuse mărturisiri depline, fusese azvârlit în temniţa de sub palatul domnesc. Celor cinci trimiși ai lui Flor – cărora Xalom le citise scrisorile purtate de ei – li se dăduse însă drumul… De scrisori nu mai aveau nevoie. Numele boierilor trădători le aveau.

Xalom voia ca boierii să nu prindă de veste că fuseseră descoperiţi, să-și vadă liniștiţi de treburi, și să nu fugă, până la întoarcerea lui Vlad la Târgoviște, când aveau să fie pedepsiţi.

De aceea slujitorilor lui Flor li se înapoiară scrisorile și li se porunci să le ducă, încă în aceeași zi, boierilor cărora le erau trimise.

Xalom avu grijă, mai înainte de a le da drumul, să-i pună să jure credinţă măriei sale Vlad și că nu vor sufla nici un cuvânt despre locul unde fuseseră aduși și cu cine stătuseră de vorbă.

— Cine nu își va păstra jurământul, îi ameninţă Xalom la plecare, va fi găsit și în gaură de șarpe, și va fi pedepsit cu cele mai grele chinuri.

Trimișii, fericiţi că scăpau teferi din mâinile lui Xalom, jurară, și într-adevăr, de frică sau nu, și-au păstrat jurământul…

Joi se împlini osânda hotărâtă de Vlad tuturor otomanilor prinși – cruntă, dar firească în acele timpuri, când năvălirile din afară, jafurile și crimele nu mai conteneau. Pedeapsa trebuia să fie pilduitoare.

Ţepile se tăiară – după gradele ostășești și demnităţile celor ce trebuiau să urce în ele – de diferite mărimi. A lui Hamza era cea mai înaltă și aurită în vârf.

Ţepile, frumos rânduite pe unităţi de achingii, spahii și ieniceri, în frunte cu comandanţii lor, păreau o oaste în marș.

Din numeroase sate fuseseră aduși ţărani goi, flămânzi, sălbăticiţi de trudă și lipsuri, ca și de veșnica ameninţare cu moartea din partea otomanilor, să vadă cum erau pedepsiţi aceia care călcau întruna pământul Ţării Românești.

Nici unul dintre osândiţi nu-și avea cugetul curat. Fiecare săvârșise nenumărate cruzimi. Pe unii, ţăranii îi recunoșteau.

— Tu mi-ai ucis feciorul! striga o mamă deznădăjduită, smulgându-și părul de durere.

Alţii le cereau socoteală osmanlâilor pentru casele arse sau bătăile îndurate.

Dacă nu ar fi fost de faţă oștenii lui Vlad, care păstrau cu strășnicie rânduiala, ţăranii – bărbaţi și femei – s-ar fi repezit la turci, rupându-i în bucăţi, într-atâta nu mai puteau îndura suferinţele pricinuite, fără nici o milă, de oștile și dregătorii sultanului.

Mai ales pe pașa îl ura mulţimea, și ţăranilor nici nu le venea să creadă că trufașul și neîndurătorul Hamza, ale cărui fapte pline de cruzime le cunoștea oricine, se afla acolo, în faţa lor, cu hainele murdare, tras la obraz, îngheţat, jeluindu-se fără încetare și gata să lingă tălpile oricui, numai să-și poată ușura cât de cât soarta.

— Daţi-ni-l nouă! se rugau ţăranii de Xalom. Îi facem noi de petrecanie.

— Nu… Mai bine în ţeapă… începu să strige pașa, auzind vorbele ţăranilor.

— Voia ţi se va împlini, răspunse rece Xalom, cu toate că nu meriţi această milă.

Când totul fu gata, tobele răpăiră. O trâmbiţă sună îndelung. Pașa își dădu seama că vesteau tragerea sa în ţeapă.

Un urlet nefiresc de subţire, și care nu înduioșă pe nimeni, ieși din pieptul lui, în vreme ce era înșfăcat de trabanţi.

— Alah!… Alah!… bolborosea Hamza, simţind cum se apropie de el ascuţita unealtă, născocită de turci și folosită odinioară de mii de ori de el, ca să-i tortureze pe alţii.

Băiatul își întoarse ochii încolo și le spuse prietenilor:

— Aș fi vrut să nu fiu de faţă… Cred că niciodată nu voi fi în stare să privesc liniștit cum moare un om…

— Un om, da… îi șuieră Tit. Însă Hamza a fost o fiară.

Şi fiarele ucid doar ca să mănânce sau să-și hrănească puii. Nu își chinuiesc victimele. Pe când Hamza săvârșea nelegiuiri numai din dorinţa de a face rău. Pentru el cea mai mare desfătare era să-i vadă pe alţii cum suferă…

Locul osândei se găsea într-o poiană, nu prea depărtată de Târgoviște, până unde fuseseră aduși prizonierii, în pas alergător, mânaţi de la spate de călăreţi.

Alegerea acestui loc se făcuse din două pricini. Întâi, deoarece pașa se lăudase că joi, cel mai târziu, va fi în apropierea Târgoviștei, în marș, cu trupele. Şi vodă Vlad vrusese să-i arate în ce fel putea să-și împlinească Hamza această dorinţă. Şi apoi, fiindcă voia ca pădurea de ţepi să rămână, pentru multă vreme, un fel de pildă dată oricărui năvălitor care ar mai fi cutezat să se îndrepte cu urgie spre capitala Ţării Românești.

Vestea despre victoria lui Vlad și tragerea în ţeapă a aceluia care râvnise să-i umple pielea domnitorului cu paie, iar capul, înfipt în suliţă, să i-l ridice pe turnul cetăţii Giurgiu, se răspândi tot joi, nu numai în Târgoviște, ci și în celelalte cetăţi. Marii boieri, care-și puseseră toate nădejdile în uneltirile lui Hamza, la auzul acestei știri împietriră.

Boierii cei mici însă și mulţimile de târgoveţi și ţărani nu se sfiiră, cu acest prilej, să își arate bucuria pentru izbânda lui Vlad. Ţarinile și livezile puteau deci să fie muncite și îngrijite, cu încrederea că roadele se vor culege în folosul lor. Tot așa meșteșugarii și neguţătorii aveau acum liniștea să-și vadă mai departe de treburi.

În Cetatea Bucureștilor, unde Vlad plănuise să-și mute capitala, avu loc chiar o petrecere. Oamenii se veseliră și chiuiră, cu toate că se găseau în post. Numai la Târgșor, Câmpulung, Curtea de Argeș și, mai ales, la Târgoviște, curţile boierești rămaseră închise și mohorâte, și la fel marile conace din satele din jur.

Stăpânii lor nu își mai scoaseră capetele prin orașe, decât ca să treacă de la unii la alţii – atunci când nu aveau la îndemână tunele subterane prin care să se poată strecura nevăzuţi de mulţime – și să stea de vorbă.

Vremea se îmbunătăţise, de parcă viforul n-ar fi șuierat în urmă doar cu câteva zile, ca în toiul iernii.

Soarele începu să zâmbească iar vesel, păsărelele să cânte și tufișurile să înflorească.

Se aștepta intrarea grabnică a lui Vlad în Târgoviște. Dar domnitorul, auzind că vreo câteva cete turcești răzleţite, care trecuseră Dunărea nu se știe pe unde, încercau să se apropie de București, porni grăbit într-acolo – și prietenii noștri îl însoţiră.

O urdie de ieniceri poposise pe malul drept al Dâmboviţei, în apropiere de cetate. Căpetenia lor se spăla la mal, străjuit de oșteni. Sârbul Mihailo, înotând din susul râului, pe sub apa încă rece ca gheaţa, ajunse lângă căpetenie și o străpunse cu sabia. Ienicerii își pierdură capul și căzură prinși.

Bucur făcu altă ispravă, îndemnându-i pe oamenii unui sat să ardă crengi ude și gunoi, din mai multe părţi deodată, și să stârnească astfel nori de fum în jurul drumului pe care o ceată de achingii se îndrepta spre Snagov, unde aflaseră ei că își ascundea domnitorul averea. Înăbușiţi și orbiţi de fumul care-i înconjura de pretutindeni, achingiii și caii lor se învălmășiră. Unii dădură de-a dreptul în foc. Alţii se rătăciră prin pădurile pe unde trecea drumul, și ţăranii, înarmaţi numai cu coase, seceri, furci, topoare și pietre, îi nimiciră până la unul…

Satul s-a numit de atunci Afumaţi.

Băiatului îi plăcea să călărească și să ia parte la luptă numai în preajma măriei sale Vlad.

Vineri de dimineaţă iscoadele valahe nu mai aflară nici un picior de turc, și domnitorul se opri pentru două zile în Cetatea Bucureștilor, ca să i se odihnească oștenii.

Seara, oștenii se adunară să-și povestească de-ale lor, să-și spună păsurile și să-și destăinuie bucuria că în curând se vor întoarce pe la vetre. Băiatul sta însă tot pe gânduri, și prietenii săi greu îl scoaseră din muţenie.

— Mie îmi spune inima, le grăi el deodată, că tot o să dau de Roxana. Cât am fost la turci n-am putut-o căuta. În drumul spre ţară n-am dat de nici o urmă. Nici prin târgurile pe unde am trecut împreună. Pe urmă m-a luat valul luptei. Acum, când lucrurile se așază iarăși în matca lor, vreau să plec prin ţară să mai cercetez. Numai eu i-am rămas pe lume…

— Te-om însoţi și noi, îl încredinţară prietenii.

— Dar până atunci n-ar fi rău să mai întrebăm și pe aici, prin cetate, își urmă gândul Băiatul… Cine știe de unde poate să ne iasă norocul în cale. O fi scăpat din mâinile turcilor și, crezând că eu m-am prăpădit în iureșul acela de la Tismana, s-o fi pripășit la vreo casă de om cumsecade, cine știe pe unde…

A doua zi, Băiatul i se plecă domnitorului și-l rugă să-i îngăduie să întrebe prin cetate dacă nu a auzit cineva, în acești ani, de vreo tânără fată Roxana. Ceru această îngăduinţă pentru că nimeni nu avea voie să umble fără rost prin cetate.

Vlad îi dete încuviinţarea cerută, sfătuindu-l ca, îndată după asta, dacă nu va afla nimic, să se ducă împreună cu soţii săi la Târgoviște. Să stea de vorbă, în numele lui, cu Xalom, singurul care se reîntorsese la Cetatea de Scaun, după pedepsirea lui Hamza, și să-i ceară ajutorul…

— Xalom, îi spuse vodă, are prin toate cetăţile, târgurile și satele oamenii lui de credinţă. Ei vor afla lesne dacă fata a trecut prin acele târguri și sate sau nu.

Şi tot el vă va porunci ce trebuie să faceţi mai departe.

Băiatul alergă să le spună prietenilor ce hotărâse măria sa Vlad.

— Într-adevăr, la asta nu m-am gândit! zise păpușarul… Nimeni nu poate afla mai bine decât Xalom ce se întâmplă în ţară. Așa am putea da de urma fetei.

Şi pentru că în București nu reușiră să afle singuri nimic, porniră cu toţii călări, cu grabă, către Cetatea de Scaun.

Numai că tot în dimineaţa aceea, nu se știe cine și cum răspândi vestea la Târgoviște că măria sa Vlad a fost rănit în piept și zace în cetatea sa de pe râul Dâmboviţa, unde se simte mai ocrotit.

Către amiază știrea înflori, se spuse că domnitorul ar fi cu sufletul la gură și că logofătul Lazăr ar sta la capâtâiul lui cu o lumânare, gata să i-o aprindă în fiecare clipă.

Boierii aflaţi de partea lui Flor, după asemenea zvonuri atât de înveselitoare pentru ei, ieșiră îndată la iveală, pe uliţă sau la biserică, cum răsar ciupercile după ploaie. Ba chiar începură să se plimbe cu rădvanele, privind dispreţuitori palatul domnesc. Iar când locţiitorul Nicolae vru să se ducă la Mânăstirea Dealu – așa cum era obiceiul în Vinerea Mare – boierii, cu soţiile și copiii lor, puseseră la cale să-l batjocorească.

Împreună cu numeroși slujitori înarmaţi, marii boieri îl așteptară la trecerea peste râul Ialomiţa. Lor li se alăturară mai mulţi târgoveţi, dintre cei mai înstăriţi – dornici să se pună bine cu marii boieri, în mâinile cărora se auzea că se va întoarce puterea – și cu toţii îl huiduiră pe locţiitorul domnesc Nicolae, care, neascultând sfatul lui Xalom, nu își luase decât puţini însoţitori. Cu toate că nu era fricos, nu știu cum e mai bine să se poarte. Faţa sa lungă, slabă și împodobită cu o mustăcioară bălaie, i se subţie și mai mult, și de supărare mâinile începură să-i tremure.

Xalom, care era alături, îl îndemnă să călărească înainte, făcându-se că nu i-a auzit pe boieri huiduindu-l… Nicolae îl ascultă de astă dată, și călări mai departe, ca și cum nu el ar fi fost ţinta huiduielilor.

Boierul Flor izbucni atunci în râs, îl numi laș și trimise un slujitor călare, cu mare grabă, la Dealu, învăţându-l pe egumenul Sisoe să-l primească și el pe tânărul locţiitor tot în bătaie de joc.

Egumenul Sisoe, făcându-se că a uitat ceremonialul, nu îl pofti pe Nicolae în jilţ, așa cum se obișnuia, tot timpul cât dură slujba, iar la sfârșitul ei ieși pe ușa din dos și pieri în chilii.

O asemenea jignire nu mai fusese încă niciodată adusă vreunui locţiitor domnesc. Şi un trabant trimis de Xalom îl înștiinţă, despre tot ce se petrecuse, pe Vlad, care se afla, cum știm, sănătos tun, pregătindu-se să se înapoieze în Cetatea de Scaun.

— Şi zici că boierii au ieșit să-l ocărască pe fratele meu, împreună cu femeile și copiii lor? îl întrebă Vlad pe trabant. Şi că li s-au alăturat și unii dintre târgoveţii bogaţi?

— Întocmai; și-au dat toţi arama pe faţă, măria ta, îi răspunse trabantul…

— Atunci se cuvine să le dăm tuturor o răsplată! zâmbi Vodă.

— Se cuvine, măria ta! glăsui hotărât trabantul…

Sâmbătă de dimineaţă, Băiatul i se înfăţișă lui Xalom, aducându-i cuvântul lui Vlad și rugându-l să-l ajute s-o găsească pe Roxana.

Xalom, deși prins până peste cap cu vânzoleala boierilor și toate câte se petreceau în oraș, îl primi cu bunăvoinţă și-i făgădui că, îndată după întoarcerea domnitorului în Cetatea de Scaun, după sărbători, se va îngriji să-i împlinească dorinţa, și, dacă Roxana e în ţară, o vor afla negreșit.

Băiatul mai era încă acolo, când un trabant veni să-l înștiinţeze pe comandantul gărzii că în oraș veștile despre măria sa Vlad au sporit. Se spunea, astfel, că domnitorul ar fi murit, dar logofătul Lazăr păstrează taina. De asemenea, că o armată turcească, ce înaintează pe ţărmul Dunării, va sosi la Târgoviște unde, înlocuindu-l pe domnitorul Vlad, îl va înscăuna pe Radu cel Frumos.

— Vezi? se întoarse Xalom spre Băiat. Trebuie să mai ai puţină răbdare. Se născocesc atâtea zvonuri. Numai că boierii, înfierbântaţi, au început să ia drept bune și adevărate ceea ce nu sunt de fapt decât dorinţele lor.

Din porunca lui Flor și a celorlalţi mari boieri, în oraș începură să se facă pregătiri pentru primirea turcilor și a lui Radu. Se scoaseră covoarele cele mai frumoase, acoperindu-se cu ele tot drumul – de la poarta de miazăzi a orașului și până la palatul domnesc. Se împodobiră casele și porţile pe de-a rândul cu stofe scumpe, ramuri și flori, de parcă nu ar fi așteptat să primească la Târgoviște o urdie păgână, căreia trebuia să i se dea îndată un tribut de zece mii de galbeni și cinci sute de băieţi pentru taberele de ieniceri.

Locţiitorul domnesc, călcându-și pe inimă, îi chemă pe marii boieri la palat și-i întrebă pentru a cui primire împodobesc cu atâta sârg orașul… Flor luă cuvântul și tot în batjocură îi aminti că în noaptea de sâmbătă spre duminică, venind Pastele, se va sărbători învierea Domnului.

— Ei și? se făcu locţiitorul domnesc că nu ar înţelege unde bătea Flor.

— Dacă va fi învierea domnului… nostru – continuă boierul, vorbind cu două înţelesuri și apăsând dinadins pe cuvântul «nostru», gândindu-se de fapt la Radu cel Frumos, a cărui înscăunare o socotea o adevărată «înviere» pentru marii boieri – nu trebuie să împodobim orașul? Şi, încântat de cuvintele sale cu care credea că îl înfundase pe locţiitorul domnesc, izbucni în hohote de râs.

Ceilalţi mari boieri, care erau de faţă, rânjiră și ei.

— Asta e, domnia ta, locţiitorule Nicolae, încheie Flor.

Ceea ce ai vrut să cunoști, ai aflat!…

— Nu știu dacă la învierea domnului «nostru» o să vă pară atât de bine cum credeţi, rosti la rândul său Xalom, care era de faţă, apăsând și el pe cuvântul «nostru», însă, desigur, cu alt înţeles.

— O să ne pară… o să ne pară… râse din nou zgomotos Flor – și, întorcându-i spatele locţiitorului domnesc, părăsi împreună cu ceilalţi boieri încăperea.

— A intrat spaima în ei, se îmbărbătară marii boieri, ieșind din palat, își petrec doar cele din urmă ceasuri de mărire. Dar până una alta, ca să fie cât mai pe placul viitorilor stăpâni, să trecem peste poruncile locţiitorului domnesc și, pe ascuns, să începem, prin slujitorii noștri, să strângem repede, de prin satele din jur, cei cinci sute de băieţi pentru taberele de ieniceri.

— Nu mai domnește Vlad! strigau aspru slugile boierești ţăranilor scotocindu-le bordeiele. Scutirea nu mai stă în picioare. Trebuie să vă daţi copiii pentru taberele de ieniceri.

— Nu mai domnește Vlad? se înfricoșau oamenii.

Şi ţăranii rămâneau împietriţi, privind la nenorocirea care se abătuse asupra lor, sau își strângeau pumnii, cu o neputincioasă mânie, știind că nu aveau cum se împotrivi puterii boierești. Iar mamele plângeau și, târându-se la picioarele slujitorilor, încercau în zadar și fără nici un rost să-i înduplece, rugându-i cu ţipete sfâșietoare să le cruţe copiii – toţi între trei și șase ani.

Nici unul dintre slujitorii boierești, bineînţeles, nu le dădu ascultare, și satele rămaseră în întuneric, durere fără seamăn și lacrimi.

La curţile boierești, și mai ales la aceea a lui Flor – de data asta nu la conacul de la ţară, ci în oraș – lucrurile stăteau însă cu totul altfe!… Petrecerile, la care boierii nădăjduiau că aveau să ia parte și comandanţii osmanlâi, trebuiau să întreacă în strălucire, belșug de bucate și veselie, tot ce se cunoscuse până atunci. De aceea căruţele nu mai conteneau să care zi și noapte, hodorogind pe drumurile de ţară și din oraș, aducând de la conace, din magazii și pivniţe, ce se găsea prin ele mai bun.

— Tată, eu te rog ca la petrecerea noastră să vină și păpușarii, se alinta copila lui Flor.

— O să-i aducem și pe ei, se învoi boierul, care dăduse poruncă să i se așeze în ogradă un leagăn, un scrânciob și alte mijloace de petrecere.

În sâmbăta Paștilor, Tit se găsea la o tabără a unui neguţător, tocmindu-se pentru o curea trebuincioasă la frâul lui Negru, când trei slujitori, care-l căutau de zor, sosiră lângă el și-i porunciră ca în ziua următoare să se înfăţișeze, cu tot tacâmul păpușăresc, ursul și caii, la curtea lui Flor.

— Vom veni negreșit, răspunse Tit, surâzând pe sub mustaţă, pentru că el și băieţii, fiind acum cu totul în slujba lui Vodă, aflaseră câte ceva din cele care aveau să se petreacă la curtea lui Flor, și invitaţia cădea cum nu se putea mai potrivită și mai pe gândul lor.

Petrecerea începu chiar la miezul nopţii.

Deși boierii se arătau atât de bucuroși și plini de speranţe, orașul era tăcut.

În noaptea aceasta nu se vedea pe uliţe aproape nimeni, în afară de slujitorii domnești care treceau călări agale, vorbind liniștiţi între ei.

De altfel, de când se răspândise zvonul morţii lui Vlad și al sosirii unui alai turcesc în oraș, care să-l aducă pe Radu cel Frumos, cei mai mulţi dintre târgoveţii mărunţi, ca și ţăranii, nu-și arătaseră pe faţă simţămintele, și la întrebările iscoadelor marilor boieri nu voiau să răspundă decât: «Să fie așa cum ne este scris!» și altceva nimic.

Petrecerile boierești începură însă cu și mai mare vâlvă decât cele de la Florii.

La Târgoviște, în vederea schimbărilor așteptate, veniseră și o mulţime de alţi boieri din celelalte cetăţi și orașe, și o mare parte dintre ei fuseseră poftiţi la conacul lui Flor.

Pe ascuns, se vorbea și de o apropiată căsătorie între Voiena și comisul Ghilţ, despre care se auzise că ar fi ajuns, la Stambul, unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi ai lui Radu. Încă nu se știa că murise la Giurgiu.

Noaptea trecuse, chiar orele strălucitoare ale dimineţii se scurgeau cu repeziciune.

Vremea – atât de curioasă, când caldă, când rece – părea să fie în ziua aceea ca de vară, deși erau abia în aprilie. Mesele se mutaseră, de dimineaţă, în ogradă. Peste tot răsunau râsetele pline de mulţumire ale boierilor. Flor se plimba din grădină în casă și din casă în grădină, cu mâinile la spate și pântecul înainte, nemaiavând răbdare și râzând mulţumit, în așteptarea sosirii lui Radu.

Voiena la început îl ocoli pe Băiat.

Băiatului i se păru însă, de data asta, fata mai frumoasă decât oricând și, văzând-o că îl ocolește, se înciudă și începu să se ţină după ea.

— Ce tot te ţii scai după Voiena? îl mustră Bucur, pe când se pregăteau să-și înceapă, în faţa boierilor, exerciţiile de călărie.

— Este o prefăcută! își dete cu părerea Mihailo. Tu fă cum vrei, dar cred că lucrul cel mai cuminte este să n-o bagi în seamă!

— Să mă încredinţez întâi… Poate c-așa sunt fetele, puţin ciudate… murmură Băiatul…

Şi deodată, când nici nu mai nădăjduia, o întâlni pe Voiena într-un colţ.

Vru să-i vorbească aspru. Dar ea i se lipi de piept. Îl prinse de gât și-l sărută apăsat.

— Prostule!… îi spuse râzând nu numai cu gura, ci și cu ochii atât de frumoși, verzi și cu firișoare de aur. Nu știi că mă mărit?

— Te măriţi?!… rămase Băiatul uluit, ca și cum ar fi fost vreodată vorba să rămână a lui, ca și cum nu știuse de la început că între ei nu putea și nici nu trebuia să existe vreo legătură statornică.

— Da, mă mărit! râse ea ascuţit.

Îl sărută din nou și fugi.

«Va să zică se mărită!… Şi mi-o spune așa, râzând…» se mâhni Băiatul…

— Ce-i cu tine? se apropie Bucur de el… Ce s-a întâmplat?

— Se mărită… rosti Băiatul, și Bucur nu îl mai întrebă nimic.

Boierii petreceau, în cântecele lăutarilor. Boieroaicele se dădeau în leagăn și în scrânciob făcând o larmă fără pereche. Însă o grijă boierii tot aveau, măcar că se prefăceau nepăsători. Se vedea asta din felul cum trăgeau cu urechea spre miazăzi, încercând să audă cu o clipă mai devreme sunetul ascuţit și vioi al trâmbiţelor ce trebuiau să vestească aducerea la domnie a lui Radu cel Frumos de către otomani.

— De ce or fi întârziind atâta? se neliniști un boier cu o faţă mare, pătrată, în timp ce ciocnea un ou roșu cu vecinul său. Şi mă întreb dacă nu ne vor cere socoteală otomanii, când vor sosi, de ce nu le-am ieșit înainte pe drum?

— Cum o să ne ceară – grăi altul cu niște ochi șireţi și o barbă cenușie, ascuţită – când noi trăim aici, la Târgoviște, încă sub spaima trabanţilor lui Xalom? Şi nu ni s-a poruncit să nu ne mișcăm și să ne facem că nu știm nimic până ce va intra în oraș măria sa Radu cu turcii? De altminteri, râse el tare, acum avem și noi mare trecere înaintea lui Mahomed… doar am mai povestit unor prealuminate feţe boierești despre lucrul acesta…

— Prin ce și cum?… Despre ce fel de trecere este vorba? Nu vrei să ne istorisești și nouă, celor care încă nu cunoaștem povestea spusă de domnia ta altora? începură iar să se învioreze mesenii.

— Ba cum de nu! răspunse boierul… Şi, așezându-se mai bine în jilţ, lăsându-și gâtul să i se cufunde adânc sub gulerul de stofă scumpă, albastră, gâlgâi de râs:

Trecerea noastră la înălţimea sa sultanul se datorește dragostei sale pentru o cadână…

— Dragostei?… Ah, dragostea!… se minunară cu ochii deodată aprinși jupâniţele, și printre ele Voiena, care-și linse pisicește buzele roșii, știindu-și-le ispititoare, poate ca să-l înnebunească și mai mult pe Băiat.

— Da, da! bătu cu palm boierul în masă. Când am fost, încă în urmă cu un an, la Stambul, am aflat că Mahomed avea în harem o favorită după care era nebun, cu totul nebun…

— Şi ce e cu favorita asta… ce legătură poate avea cu noi? se mirară iar jupâniţele, curioase.

— Are, se mângâie boierul pe bărbuţă, pentru că acestei favorite se zice că i-ar împlini sultanul orice dorinţă, în afară, bineînţeles, aceea de a o pune în libertate. Pe când mă aflam încă la înalta Poartă, însuși măria sa Radu, auzind de această trecere a cadânei pe lângă înălţimea sa sultanul, a încercat să ajungă până la ea și i-a trimis daruri, pe care însă frumoasa le-a refuzat – sau așa i s-a spus, că le-a refuzat… Şi o să mă întrebaţi de ce a vrut să ajungă măria sa Radu neapărat până la această cadână…

— Da, da! chicotiră jupânesele, parcă gâdilate de cineva. De ce și-a ridicat măria sa Radu ochii la cadâna cea frumoasă a lui Mahomed?

— Pentru că – își pregăti printr-o scurtă pauză, boierul nemaipomenita surpriză – cadâna este de-aici, de la noi, de prin părţile Tismanei, prealuminaţi boieri. Şi măria sa Radu se gândise că, fiind de-a noastră, o să-l ajute. A fost răpită în urmă cu vreo câţiva ani de o ceată de achingii și se numește…

— Roxana! strigă deodată Băiatul care, auzind povestirea, se apropie de masă, privindu-l ca hipnotizat pe boier. Nu se numește Roxana? întrebă el, așteptând cu inima strânsă răspunsul…

— Roxana, da! căscă ochii mari povestitorul… De unde îi cunoști numele cadânei împărătești? Pentru că turcii îi zic Fatma…

— Roxana!… Roxana, surioara mea!… striga înfrigurat, din ce în ce mai tare, Băiatul… În haremul sultanului?… Roxana, surioara mea, favorita sultanului?… Nu-i cu putinţă! Mă duc s-o scap, chiar de-ar fi să-mi las oasele acolo…

Nu își mai putea stăpâni cuvintele. Vestea fusese atât de neașteptată, că Băiatul nu mai știa nici ce să spună, nici ce să facă, și puţin îi păsa că se găsea în faţa marilor boieri.

— Vom merge și noi cu tine! îi șoptiră Tit, Bucur și Mihailo, venind lângă el… Nu te vom lăsa!…

— Hai, liniștește-te, îl povăţui și Tit. Nu trebuie să te dai în vileag în faţa boierilor despre ce ai de gând.

— E sora lui? începură să-l întrebe boierii și jupâniţele, pentru o mai deplină încredinţare, pe Tit, care le răspundea în doi peri. Tânărul acesta este deci – nici mai mult, nici mai puţin – decât cumnatul sultanului!

— O, atunci Băiatul ar putea și domni! Ar putea ajunge voievod! S-a mai văzut! îi spuseră Voienei fetele de la masă.

— Dacă-i așa, vino, așază-te aici! începură să-i facă loc jupâniţele, iar Flor întinse mâna să ia un jilţ și să i-l pună alături.

Dar mișcarea lui rămase neterminată. De la poarta de miazăzi a cetăţii, răsună glasul multașteptat al trâmbiţei, lung și triumfător, ca un semn al victoriei. Boierii își întoarseră capetele, râzând bucuroși unii către ceilalţi. În sfârșit, Radu Vodă și otomanii veneau! Iar drept întărire a faptului că auzul nu-i înșela, din partea de jos a orașului clocotiră urale.

— Trăiască măria sa Radu! izbucniră și ei, spărgând parcă cerul cu glasurile, și o luară la goană spre porţi.

— Strigaţi și «trăiască luminăţia sa Mahomed», nu uitaţi că Radu vine în numele sultanului, îi îndemnă boierul care le povestise despre Roxana.

— Trăiască luminăţia sa sultanul Mahomed!…

Trăiască măria sa Radu! se întreceau care mai de care să strige – boierii, jupânesele și jupâniţele lor, spărgându-și piepturile, roșii la chip și nădușiţi ca niște raci fierţi – bărbaţii fluturând în mâini ramuri verzi, iar fetele și femeile buchete de flori.

Curând, din jos, spre uliţa domnească, tropotele, răsunând înfundat, din pricina covoarelor groase și moi pe care caii călcau, se auziră bubuind aproape de tot.

— Trăiască luminăţia sa sultanul Mahomed!…

Trăiască măria sa Radu!… își înteţiră, cu cele din urmă forţe, vocile răgușite de băutură și râs, cei grămădiţi la porţi, avându-l în mijloc pe Flor.

Şi, de îndată, după colţul pe care zidul curţii lui Flor îl făcea cu uliţa domnească, grupul de călăreţi se ivi, însoţit pe margini și urmat de o mulţime gălăgioasă de târgoveţi și ţărani.

În fruntea cetelor de călăreţi cu halebarde, topoare, suliţe, săbii și buzdugane, sosind de la cetatea Bucureștilor, se afla Vlad, într-o haină verzuie de brocart, stând drept în șa, pe calul său alb, nearuncând nici o privire către boieri.

Aceștia – mai îngroziţi de nepăsarea voievodului, pe care-l crezuseră mort și împotriva căruia complotaseră, decât dacă i-ar fi privit sfidător – începură să tremure din tot corpul și să clănţăne din dinţi, ca apucaţi de friguri, măcar că pe cer plutea un soare nespus de blând și de luminos. Ramurile verzi și buchetele de flori le căzură din mâini. Câteva jupânese și jupâniţe, de frică, leșinară – și între ele boieroaica lui Flor.

Numai câţiva, cei mai nerușinaţi, încercară – cu glasuri, este adevărat, aproape neauzite, însă și asta tot de frică – să strige spre domnitor:

— Trăiască măria sa Vlad!

Mulţimea trecu pe lângă grupurile de boieri, îmbrâncindu-i cu coatele, și unii le dădură cu tifla:

— Așa?… Trăiască măria sa Vlad?… îi luară ei în râs.

O să-l vedeţi voi îndată pe măria sa Vlad! Dar parcă nu mai sunteţi așa de semeţi. V-aţi mai muiat!… De ce nu daţi poruncă să ne lovească? A înviat domnitorul Vlad. Priviţi-l și ţineţi-vă firea! clocoteau glasurile lor. A înviat adevăratul și singurul nostru domn! Ulciorul nu merge de multe ori la apă…

Între-acestea, porţile palatului se deschiseră. Din spatele lor se iviră, înveșmântaţi de sărbătoare, locţiitorul domnesc Nicolae, alţi câţiva boieri de credinţă și comandantul gărzii, Xalom, întâmpinându-l pe voievod cu pâine și sare.

Domnitorul și fratele său Nicolae se îmbrăţișară.

Oștenii se înșiruiră pe uliţa domnească, rămânând călări și cu armele în poziţie de luptă.

Vlad intră în curtea palatului. Dar înainte de a se închide porţile, ieși dinlăuntru comandantul Xalom.

Şi, până să se dumirească bine boierii ce se întâmplă, se văzură înconjuraţi.