11 După cântarea de seară a muezinului

— În sfârșit, spuse într-o dimineaţă Tit, intrând pe portiţă, în ograda cocioabei pe care o locuiau, într-o margine a Stambulului, cred că s-a făcut…

Băiatul răsturnă, fără să vrea, vasul larg de pământ, unde se spăla, și, gol până la mijloc, ieși înaintea lui Tit.

— Adevărat? îl întrebă, încă nevenindu-i să creadă.

— Adevărat! zâmbi Tit. Diseară, după cântarea muezinului, vom pătrunde în harem și, dacă totul merge bine, așa cum nădăjduiesc, la noapte suntem în drum spre ţară…

— Oh!… făcu Băiatul, respirând din adâncul plămânilor, deschizându-și larg braţele și ridicându-și capul spre cer. Credeam că n-o să mai ajung să trăiesc clipa asta. Pe urmă se repezi la păpușar și îl îmbrăţișă:

— Îţi mulţumesc, Tit. Niciodată n-am să uit ce-ai făcut pentru mine…

— Lasă… lasă… încercă el să se desfacă din strânsoarea Băiatului, simţind că i se umezesc ochii. Acum rămâi aici. Odihnește-te, ca să ai destule forţe pentru diseară. Eu trebuie să mă întorc, să mai vorbesc o dată cu corăbierul… Să trec și să-i anunţ pe Bucur și Mihailo.

Bunul Tit se întoarse grăbit spre portiţă și plecă șchiopătând de piciorul drept, așa cum mergea în ultima vreme.

Băiatul se așeză, sleit de emoţie, pe butucul de lângă poartă, privind în depărtare, spre malul de miazănoapte al golfului Cornul de Aur, din faţa Stambulului. Acolo era renumitul cartier genovez. Fără ajutorul dat pe ascuns de neguţătorii genovezi lui Mahomed al II-lea, în schimbul păstrării anumitor drepturi de comerţ, poate că ar mai fi întârziat căderea Constantinopolului. Drept răsplată pentru ajutorul dat, sultanul lăsase cartierul neatins, cu bisericile sale înalte și strălucitoare, cu casele bogate, împodobite și înconjurate de grădini, în vreme ce Constantinopolul, devenit Stambul, se otomaniza cu repeziciune.

Deasupra Galatei și a mării aerul albăstriu și limpede tremura.

În cartierul acesta se ascunseseră Tit și băieţii, după ce sosiseră în capitala puternicului imperiu mahomedan.

Cum trecuse vremea de iute, și totuși câte urme lăsase în sufletul Băiatului!…

O întâmplare pe care nu o putea uita cu nici un chip era aceea din ziua de Paști, la Târgoviște.

Intrând în curţile unde, în așteptarea otomanilor, dușmanii lui Vlad, marii boieri și cei care li se alăturaseră lor, benchetuiau, oștenii domnești le răsturnaseră mesele, iar pe cei vinovaţi, împreună cu jupânesele, feciorii, jupâniţele și slujitorii lor îi aduseseră în faţa palatului.

Capii complotului trebuiau să împărtășească soarta stăpânului pe care îl slujiseră, Hamza. Ceilalţi urmau să plece pe jos, la Curtea de Argeș, și de acolo, în munte, la o cetate a lui Vlad, Poienari, să o mărească și să îi întărească zidurile cu cărămidă, în vederea noilor lupte cu turcii.

Când oștenii îi înconjuraseră, Voiena se strecurase printre ei, o zbughise, se repezise la Băiat și, apucându-l de umeri, începuse să-l roage:

— Scapă-mă!… Scapă-mă!…

— Am să te scap! îi răspunse el…

— Nu face nebunia asta! îl sfătui Bucur.

— Nu! zise și Mihailo. Nu-ţi pune pielea în joc pentru una ca ea!

— Trebuie să plece împreună cu ceilalţi. Să ispășească, ticăloșii! mormăi Tit.

— Ea nu e vinovată! rosti Băiatul, apucând-o de după umeri. Şi apoi e fată. Cum o să care pietre la cetate?…

— L-a însoţit pe tată-său și pe ceilalţi boieri când l-au batjocorit pe locţiitorul domnesc! se mânie Bucur. Am văzut-o chiar eu. Să-i însoţească și la cetate…

— Nu e adevărat… nu e adevărat… minţi!… îi strigă fata lui Bucur, uitându-i-se în ochi – deși așa era, flăcăul spunea adevărul, Voiena luase parte, împreună cu Flor și cu toţi ceilalţi, la batjocorirea lui Nicolae.

— Am să-l rog pe măria sa Vlad s-o cruţe! mai rosti Băiatul, în loc de orice alt răspuns. Poate că atâta trecere merit! se fuduli el puţin.

— Nu meriţi nimic! se necăji Tit.

— Înţelege! îl mai rugă Mihailo. Porunca domnească trebuie împlinită. Xalom știe prea bine ce trebuie să facă…

Era întâia oară când între Băiat și tovarășii săi de suferinţă se năștea o asemenea discordie și se rosteau cuvinte atât de aspre. Şi asta din pricina Voienei.

Băiatul nu știa prea bine ce-l apucase și cum de îndrăznea să se așeze împotriva unei porunci a domnitorului. Voiena îi cerusă însă ajutorul, și el se simţise dator să i-l dea. Pe de altă parte, voia să-i arate că are destulă trecere la Xalom și chiar la domnitor.

Dar un trabant veni tocmai atunci să i-o ceară pe fată. Era un oștean spătos, purtând o cască rotundă, lucioasă, pe cap.

— Dă-mi-o, îi spuse, fără altă lămurire, oșteanul, întinzând mâna s-o apuce.

— Nu mă lăsa! ţipă Voiena.

— Mă voi duce la Xalom, zise Băiatul, ţinând-o pe fată ocrotită cu dreapta, și cu stânga încercând să-l împingă încolo pe trabant. Răspund de ea!

— Nu răspunde nimeni de nimeni! îi spuse tăios trabantul… Tu du-te la Xalom, dar fata trebuie să intre în rânduri, împreună cu ceilalţi ticăloși. Nu calc porunca lui Xalom pentru nimeni.

— Dă-te la o parte! scrâșni Băiatul…

— Atunci ești omul boierilor, și o să ai ce ţi se cuvine, se înfurie trabantul…

În jurul lor se strânse o mulţime de alţi oșteni, fără să mai punem la socoteală pe Tit și pe băieţi. Se iscă învălmășeală. Până la urmă apăru și Xalom.

— Ce s-a întâmplat?

Trabantul îi spuse că Băiatul se împotrivește poruncii domnești.

— Fata nu-i vinovată! întări Băiatul faţă de Xalom.

— Tu nu ești în cădere să judeci poruncile măriei sale, îi răspunse Xalom. Sunt fapte și măsuri mai presus de înţelegerea ta.

— Cruţaţi-o pentru mine, stărui el…

— Ești nebun!… îi șuieră Bucur la ureche.

Tit se uita încruntat. Coloana celorlalţi boieri se pusese în mișcare, împinsă de la spate și de pe lături de oștenii domnești.

— Nu avem dreptul să cruţăm pe nimeni! mai glăsui cu răbdare Xalom. Luaţi-o! porunci el trabanţilor, arătând-o pe fată.

— Nu, nu mă duc! ţipă ea. Şi fiindcă trabanţii o apucaseră totuși de subţiori și o târau spre coloană, îi strigă lui Xalom: Te urăsc… câine de pază domnesc! Ai să plătești pentru asta!…

Băiatul se zbătu între aceia care îl ţineau și îi legaseră mâinile la spate.

— Ești fără milă, Xalom! îi strigă comandantului. Am ţinut la tine…

— Taci!… Taci!… îl sfătuiau, în șoaptă, îngroziţi, Tit și băieţii.

— De astăzi înainte te-am șters din inimă! Du-mă în faţa măriei sale Vlad să dau socoteală de ce-am făptuit…

— Închideţi-l în turn! le porunci comandantul…

— Ești crud și neomenos! continuă să-i strige Băiatul, întorcându-și capul, în timp ce era împins spre turnul din curtea domnească. Nu te mai cain pentru ce-ai îndurat…

Trabanţii îl aruncară într-o cămăruţă din turn, cu pereţii foarte înalţi și o ferestruică, în partea de sus, la care nu se putea ajunge.

În prima zi nu i se dădu nimic să mănânce. În cea de-a doua i se aduse o fiertură de mei, apoi începură să-l hrănească mai bine.

Dormea pe jos, învelindu-se cu haina. Peste câteva zile i se aduse și un așternut.

Îi părea rău de ce făcuse. Prin purtarea lui, lipsită de stăpânire, stricase tot. Trebuia să o fi îndemnat pe Voiena să se întoarcă în rândurile boierilor, cum suna porunca domnească, și el să se fi plecat în faţa măriei sale Vlad, rugându-se în genunchi pentru ea.

«Nu pentru că o iubesc! își spunea. Voiena m-a uitat; dar mi-a dăruit și câteva clipe frumoase. Şi dacă mi-a cerut ajutorul, eram dator să i-l dau.»

Cel mai rău îi părea că, fiind închis, nu putea pleca s-o scape pe Roxana din haremul lui Mahomed, unde știa acum, în sfârșit, că se află. După atâta zbucium, zădărnicise totul…

Pe măsură ce trecea timpul, gândul acesta i se înrădăcina din ce în ce mai mult și, cu toate că o asemenea faptă era aproape cu neputinţă de împlinit, luase hotărârea ca, de îndată ce ar fi ieșit din închisoare, să ceară învoirea măriei sale Vlad să plece la Stambul…

«Dacă Tit și băieţii, cărora cred că le-am pricinuit destule necazuri cu purtarea mea nesăbuită, or vrea să mă ajute, bine, de nu, plec singur. La Roxana trebuie s-ajung.»

Şi apoi, în minte, începu să-și facă tot felul de planuri, care de care mai îndrăzneţe, cum se va duce la Stambul, va pătrunde în harem, se va întoarce cu fata, îi va clădi o căsuţă, unde fusese conacul tatălui ei Voicul, și unde Roxana va trăi liniștită. El își va închina toată viaţa slujirii măriei sale Vlad.

«Poate că și eu, Tit și băieţii ne vom adăposti, cu vremea, în căsuţa aceea, se mai gândea el… Bucur și Mihailo își vor întemeia familii și vom vieţui cu toţii fericiţi.»

În închipuire vedea casa, grajdurile unde își vor ţine caii, pe Negru, ursul, și toate câte se mai pot vedea într-o minte înflăcărată, când stai închis într-o cămăruţă din turn, te gândești pe îndelete la toate și visezi cu ochii deschiși.

Trecuseră aproape trei săptămâni, și Băiatul nu fusese încă dus să dea socoteală în faţa măriei sale Vlad.

Într-o seară însă un oștean îi deschise și îl trimise, fără pază, la domnitor. În drum îl întâlni pe Xalom. Şi, pentru că în săptămânile cât stătuse închis înţelesese cât greșise faţă de comandantul trabanţilor – care în ziua cu pricina nu își făcuse decât datoria – îl salută, se opri în faţa lui ostășește și îl rugă să-l ierte.

Xalom îi puse mâna pe umăr și îi răspunse că l-a iertat de mult.

Mișcat, Băiatul plecă mai departe și intră în aceeași încăpere unde îl mai primise Vlad.

Ca și atunci, domnitorul ședea la masă, și în faţa lui pâlpâia o lumânare groasă, verzuie, înfiptă în același sfeșnic cu trup de balaur.

Lângă Vlad mai erau locţiitorul Nicolae, logofătul Lazăr, căpitanul Neagoe, pe care l-am întâlnit în bătălia de la Giurgiu, și un boier destul de bătrân, cu barbă albă, necunoscut.

Băiatului i se păru că atât domnitorul cât și logofătul Lazăr aveau feţele mai ostenite, și se gândi că asta e din pricina atâtor lupte pe viaţă și pe moarte, date cu turcii, și a atâtor uneltiri boierești.

Plin de căinţă, își lăsă un genunchi în faţa domnitorului, pe lespedea de piatră, și rămase așa, cu capul plecat.

— Tot mai vrei să lupţi cu oștenii mei pentru copila lui Flor? îl întrebă Vlad după câteva clipe de tăcere, și în glasul lui simţi o undă de mâhnire.

— Cred că oricine are datoria să lupte pentru o fată care îi cere ajutorul! îi răspunse el, fără să ridice capul…

— O iubești?

Băiatul se roși.

— Nu… dar am o datorie faţă de ea.

Logofătul Lazăr se rezemă cu coatele de masă și, întinzându-și puţin gâtul, ca să-l poată vedea pe Băiat, îi vesti:

— Voiena nu mai are nevoie de ajutorul tău.

Băiatul ridică fruntea.

— S-a logodit la Poienari cu fiul spătarului Barbălată, cu Aloiz, urmă logofătul Lazăr. Mai înainte se gândise la Ghilţ. De altminteri, alaltăieri, femeile și fetele au fost lăsate să plece. Bărbaţii vor mai rămâne în cetate până la toamnă. Au hotărât să facă nunta la toamnă…

Cuvintele logofătului căzuseră pe capul său ca niște pietre, totuși se gândi că acum nu mai avea nici o datorie faţă de Voiena și putea să pornească neîntârziat, în imperiul turcesc, să o elibereze pe Roxana.

— Am aflat că ai o soră, cadână în haremul lui

Mahomed! glăsui în clipa aceea, parcă ghicindu-i gândurile, Vlad. Şi că ai vrea s-o scapi. Este un lucru nespus de greu și primejdios. Ai putea să-ţi pierzi viaţa!

— Aș dori să-ncerc, dacă măria sa îmi dă voie, spuse

Băiatul… După aceea mă voi întoarce, și nu am altă dorinţă mai mare decât să-l slujesc, cu credinţă, pe măria sa, până la capătul zilelor mele.

— Bine! surâse Vlad. Noi te vom ajuta. Iar prietenii tăi, Tit, Bucur și Mihailo, sunt gata să te-nsoţească.

— Măria ta!… deschise ochii mari Băiatul…

Însă vodă făcu un semn. O ușă din peretele lateral se deschise, și cei trei prieteni ai Băiatului intrară.

— Mergem și noi cu tine, măria sa ne-a dat voie, spuseră ei.

— Uite, luaţi asta, rosti Vlad, și le dădu o pungă mare și grea, plină cu galbeni.

Peste două zile Tit și băieţii plecaseră. În ajun o văzuse pe Voiena, trecând într-un rădvan prin Târgoviște, dar ea își întorsese capul încolo, ca și cum nu l-ar fi cunoscut.

Băiatul simţise, în prima clipă, o săgetare în piept. Îndată însă după aceea, inima i se ușurase și mai mult decât înaintea lui Vlad.

Voiena nu mai avea nevoie de ajutorul nimănui și nici nu mai voia să-l cunoască.

Era într-adevăr liber să plece numaidecât la Stambul…

Trecuseră Dunărea cu greutate, pentru că plouase mult în ultima vreme, apele veniseră mari, aveau o mulţime de vâltori și curentul era foarte puternic.

Nici nu se apropiaseră însă bine de munţi, și fură atacaţi de o unitate de achingii, care îi răniră pe Tit și urs, le luară banii și caii, îi despoiară de veșminte – și puţin lipsi ca să nu le scurteze viaţa.

Din fericire, Negru scăpă, nu se știe cum, de la achingii. Cu simţurile sale ascuţite reuși să-și regăsească stăpânul și pe soţii lui, la niște ţărani, care-i adăposteau și încercau să-i lecuiască pe Tit și pe urs de grelele lovituri primite în luptă, de la achingii.

De aici înainte, mai prevăzători, călătoriră numai noaptea și ocolind locurile unde se aflau garnizoane turcești.

Drumul fu lung, anevoios și plin de capcane. Iarna o petrecură în Rumelia ⁶ . Nu mai aveau decât un cal, și Tit rămăsese șchiop.

Jucându-și ursul, cântând sau dând mici reprezentaţii cu păpușile, reușiră să se strecoare prin păienjenișul sutelor de primejdii, câștigându-și plinea de toate zilele. În primăvara următoare – după o scurtă oprire în cartierul Galata, la un prieten de nădejde al lui Vlad și cu ajutorul acestuia – se așezară într-una din marginile Stambulului mahomedan.

Teatrul de păpuși, cu veche tradiţie în Orient, se pare că a avut încă din cele mai vechi timpuri o mare trecere la turci. Şi privitorii se prăpădeau de râs când Tit lăsa să se înţeleagă, din cuvintele rostite, chipurile, de păpușile lui, că ar fi vorba de marii demnitari turci, de viziri și chiar de Mahomed.

Încasările mergeau bine, și Tit, vistiernicul «teatrului», strânsese o mulţime de bani. Pe deasupra, mai primi o sumă însemnată de la prietenii lui Vlad din Galata. Aceștia îl înștiinţaseră însă că nu era primejdie mai mare pentru cineva, decât să se afle despre el că îl slujește, sau măcar că îl sprijină, pe domnitorul valah.

Atâta îl ura sultanul pe voievodul muntean, încât poruncise să li se taie capetele tuturor celor ce se găseau în închisori, bănuiţi că ar fi sau măcar ar fi fost cândva oamenii lui Vlad. Între cei despre care aflară că ar fi fost uciși în închisoare se aminti și numele pârcălabului Brad.

Cât îl căutase Băiatul prin ţară, și iată-l unde și cum se sfârșise!

Prin moartea lui, se ducea ultima nădejde ca Băiatul să-și mai poată afla vreodată taina nașterii sale, despre care îi vorbise Bătrânul înainte de moarte.

Dar nu asta îl îngrijora atunci cel mai mult, ci Roxana. Cu banii strânși, începură să mituiască pe o mulţime de paznici, eunuci, slujitori și slujitoare de la palat. Femeia a cărei cocioabă o închiriaseră era spălătoreasă, se înţelegeau cu ea bine, pentru că pătrundea într-o mulţime de locuinţe, le aducea fel de fel de știri și le crea numeroase legături. Avură totuși nevoie de aproape șase luni ca să o poată înștiinţa pe Roxana de prezenţa lor la Stambul, și de încă pe atâtea ca ea să găsească un mijloc sigur de a-i întâlni.

Prilejul veni numai odată cu începerea de mult anunţatului război sfânt – gaza al lui Mahomed împotriva necredincioșilor din Valahia, cu ţelul de a transforma această ţară în pașalâc turcesc.

În fruntea a peste un sfert de milion de oameni, pentru a căror înarmare cheltuise suma uriașă de trei sute de mii de galbeni, Mahomed porni cu mare tărăboi din Stambul…

Paza la palatul imperial slăbi. Roxana le putu trimite mai multe vești. În ultimul an fusese mereu bolnavă. I se aduseseră felurite leacuri, dar toate în zadar. Boala ei era pricinuită de dorul de casă, de Băiat, de șederea prelungită atâţia ani în străini.

— Trebuie să ne grăbim! spusese Băiatul aflând de boala Roxanei. Când va ajunge în ţară, aerul Valahiei o va lecui. Afară de asta, trebuie să ne întoarcem la timp, ca să apucăm să-l slujim pe măria sa în războiul cu Mahomed.

Acum totul se aranjase. Se terminaseră cele din urmă pregătiri, la care Băiatul, în ultimele două săptămâni, nu putuse să ia parte, pentru că se prefăcuse în… fată.

Uitasem să spun că, din pricina nenumăratelor recrutări – devșirmé, înteţite la Stambul, băieţii erau nevoiţi mereu să-și schimbe înfăţișarea, ca să nu fie trimiși la armată.

Gândul le venise în urmă cu câteva săptămâni, când niște oșteni turci îl înhăţaseră, de pe o stradă a Stambulului, pe Mihailo. Fusese nevoie de o luptă, în care era gata să-și piardă viaţa Băiatul, ca să-l poată scoate înapoi la lumină pe tovarășul lor sârb din tabăra de ieniceri, unde și fusese dus.

La puţin timp după aceea, prin iscusinţa lui Tit, Bucur și Mihailo se prefăcuseră în bătrâni, iar Băiatul în fată. Tit făcuse lucrul acesta și în vederea îndeplinirii planurilor de a pătrunde în seraiul împărătesc.

Lucrul nu era prea greu, pentru că, deși cu scurgerea anilor crescuse înalt și cu mușchi de oţel, Băiatul rămăsese subţire și mlădios. Avea ochi scăpărători și chipul îi împrumuta din ce în ce mai mult, la această vârstă, trăsăturile și frumuseţea nefericitei sale mame.

Se întâmplă însă ceva neașteptat. Băiatul, îmbrăcat în veșmânt de fată, trecuse de câteva ori pe dinaintea palatului împărătesc, ca să cunoască împrejurimile și cu nădejdea că o va vedea, cumva, la vreo fereastră, pe Roxana.

Unul din străjeri îi admiră mersul și, cum spunea el mai târziu, frumuseţea ochilor. Cum tocmai își terminase slujba, se luă după presupusa fată, o urmări pe străzile Stambulului și văzu unde locuia.

La început se temură, pentru că străjerul veni la Tit, întrebându-l cine era fermecătoarea copilă, subţire ca trestia și mlădioasă ca o căprioară, care locuia în cocioaba lui. Tit, fără să-și piardă stăpânirea de sine, îi răspunse ostașului, potrivit felului de a vorbi oriental, că fata pe care o urmărise nu era altcineva decât «lumina ochilor, bucuria vieţii și mângâierea bătrâneţelor sale, dulcea lui fiică Aișé».

Băiatul făcu mult haz de răspunsul acesta; dar gluma se îngroșă, deoarece peste alte câteva zile turcul îi mărturisi lui Tit că, în cazul când… părintele nu ar avea nimic împotrivă, el ar dori să-și întemeieze o familie. Are destulă avere. Luase parte la câteva năvăliri în ţările ghiaurilor – și între acestea numi în primul rând Ţara Românească – și fusese în stare să aducă de acolo destulă pradă. Fiind oarecum în vârstă, dorea să nu mai plece pe viitor în război, de aceea se gândise s-o ia de soţie pe Aișé. Cele șaisprezece primăveri ale ei par a fi numai potrivite pentru un ostaș de patruzeci și patru, câţi avea el…

În urma unei îndelungate chibzuinţe între tuspatru, prietenii noștri luară hotărârea ca… părintele, Tit, să primească cererea în căsătorie a lui Daud, cum se numea străjerul; dar… să amâne nunta până după ramazan – postul cel mare din a noua lună a anului musulman – sperând bineînţeles, ca până atunci ei să fi și izbutit să ajungă la ţelul pe care îl urmăreau.

Roxana – înștiinţată între timp, printr-un eunuc cumpărat de Tit – pregătea, luându-și mii de măsuri, întâlnirea și apoi fuga împreună cu Băiatul…

De când aflase că era la Stambul, Roxana trăia într-o neliniște îngrozitoare.

Ar fi fost bucuroasă să-și fi dat nu știu câţi ani din viaţă, numai să sosească mai repede ceasul când îl va revedea pe Băiat. Încerca să și-l închipuie cum mai arată. Apoi gândul îi fugea la munţii unde se născuse, la apele lor reci și limpezi, la florile care cresc acolo mai

înmiresmate decât oriunde pe pământ.

Datorită încrederii pe care o avea în Băiat, nu se temea de nimic. Era sigură că totul va merge bine și ea se va reîntoarce la Tismana, de unde fusese răpită, în urmă cu peste cinci ani, închisă în temniţa cu gratii de aur a haremului lui Mahomed și supusă unor umilinţe de neîndurat pentru o fată valahă.

La întâlnirea cu Roxana se gândea și Băiatul, atunci când privea visător spre Galata. pe deasupra apelor ce scânteiau argintii sub lumina plăcută și binefăcătoare a soarelui.

Muezinul vestise ceasul rugăciunii de seară. Ecourile glasului său tânguitor încă mai vibrau prin aerul fierbinte, abia ușor împrospătat de briza amurgului, când, pe drumul larg, mărginit de platani, ce ducea la poarta dinspre mare a palatului imperial, se văzură două femei.

Femeia mai în vârstă, cu spinarea puţin aplecată, și care pășea șchiopătând ușor înaintea celeilalte, zvelte și graţioase, se opri în dreptul oșteanului de pază și îi arătă zapisul de liberă intrare în palat.

Amândouă trecură pe sub portalul înalt de piatră, pe care era sculptată o semilună poleită cu aur, intrară într-un gang luminat de făclii, ce miroseau plăcut a esenţă de trandafiri, și urcară pe niște scări întortocheate, până la catul întâi al palatului.

Călăuzite de un alt oștean gras și încruntat, rătăciră pe o mulţime de culoare, străbătură săli înalte, podite cu marmură – totul de un lux oriental obositor – și ajunseră la intrarea propriu-zisă în harem.

Aici, patru oșteni cu ilice găitănite și turbane uriașe, împletite din fâșii de mătase albastră și roșie, având în mâini suliţe, stăteau lângă zid, câte doi de o parte și de alta a ușii, nemișcaţi ca niște statui. Unul dintre ei, primul de lângă ușă, în stânga, mustăcios și cu buzele groase, era Daud.

La fiecare trei săptămâni îi venea rândul să facă în locul acesta de pază.

Văzând-o pe… aleasa inimii sale venind, Daud se făcu stacojiu la obraz și începu să transpire. Nu își mai lua ochii de la… logodnica sa, căreia, potrivit asprelor datini musulmane, nu avusese încă îngăduinţa nici măcar să-i vorbească.

În schimb, pe băiat îl izbi altceva. Comandantul gărzii de la intrarea spre încăperile Roxanei – locuite odinioară de împărăteasa Bizanţului și acum hărăzite fostei sale micuţe prietene – nu era altul decât Mustafa, neîndurătorul Mustafa, fostul său comandant de ortá, numit în această nouă slujbă de la palat, după ce scăpase cu viaţă, rănit, fugind iepurește din bătălia de la Giurgiu.

Luând patalamaua imperială de liberă trecere din mâna femeii vârstnice, Mustafa îl întrebă pe Daud:

— Uită-te bine la ele. Le recunoști?

— Le recunosc! se bâlbâi Daud, cu ochii pironiţi la… logodnica lui. Femeia mai în vârstă, urmă el, este vestita lecuitoare din Beyoglu, care îi va alina nemeritatele suferinţe trupești ale florii florilor inimii slăvitului nostru sultan, luminăţia sa. Iar cealaltă este… logodnica mea Aișé. Ea îi va da ajutor lecuitoarei… pentru că se pricepe la fel de bine… da… da, la fel de bine ca și bătrâna, în astfel de treburi, se grăbi să adauge străjerul, văzându-l pe Mustafa șovăind.

— Pe răspunderea ta, le dăm drumul, glăsui, în sfârșit, Mustafa, cercetând încă o dată patalamaua. Tu vei fi tras în ţeapă, nu altul, dacă nu va fi totul în ordine și se va ivi vreun bucluc…

— Eu să fiu tras în ţeapă! zise Daud, care de fapt nu se uitase nici o clipă la femeia vârstnică și rămăsese cu ochii numai la frumoasa lui Aișe.

De aici înainte, nu mai trecură decât câteva minute și, călăuziţi mai întâi de un eunuc cu cercei mari, de aramă, în urechi, pe urmă de o bătrână zbârcită, călcând peste covoare persane atât de moi că se îngropa piciorul în ele, până aproape de glezne, sosiră, printr-un coridor lung, în faţa unei perdele de atlaz gros.

Perdeaua fu dată la o parte de Tit – pentru că el era femeia cea vârstnică, ușor aplecată și care pășea șchiopătând. Şi în faţa ochilor li se ivi o femeie neînchipuit de frumoasă, dar palidă și subţire ca un lujer, îmbrăcată în șalvari albaștri, cu un brâu aurit, bătut în pietre scumpe, iar peste umeri cu un văl ţesut dintr-un fir mai fin decât firul de păianjen. Băiatul își dete la o parte feregeaua de pe obraz și își desfăcu veșmântul larg, lăsând să se vadă hainele bărbătești de dedesubt și sabia cu care era încins. Fata își duse mâna la frunte și se clătină.

— Roxana! murmură el, recunoscând-o numaidecât și ţinând-o să nu cadă.