9 În ţeapă cu ei, măria ta!

Începuse să amurgească de-a binelea, când iscoadele îl înștiinţară pe pașa că grupul de călăreţi, din care făceau parte Vlad, logofătul Lazăr și o mână de trabanţi, împreună cu Catavolinos și suita lui, ajunseseră la Vadul Budenilor, pe apa cea leneșă a Neajlovului, făcând acolo un popas pentru masa de seară, și ca să soarbă o cană cu vin fiert.

Hamza își frecă mâinile. Așadar, planul îi izbândea. Sultanul va fi mulţumit. De prea multă vreme, el, Hamza, nu mai fusese înaintat.

Visul său era să ajungă vizir.

Privi încă o dată împrejur, și ochii mărunţi, înecaţi în grăsime, îi clipiră de plăcere. Totul fusese orânduit așa cum se cuvine. În mijlocul cetăţii, lângă geamie, fusese pus jilţul, de unde avea să-l judece el însuși pe domnul din Valahia – Eflak, cum suna împuternicirea adusă de Catavolinos din partea lui Mahomed. Butucul pentru tăiat pe el capetele valahilor se găsea alături. După ce avea să-l învinuiască pe Vlad de hainie și dușmănie faţă de Poartă, pentru că nu plătise tributul și nu dădea nici cei cinci sute de copii anual pentru oștirea ienicerească, îl va ucide numaidecât. Capul retezat al ghiaurului va fi înfipt într-o suliţă lungă, și suliţa ridicată pe turnul de pază al cetăţii, de unde muezinul anunţă în fiecare zi ceasurile de rugăciune. Iar pielea sa, jupuită de pe trup și umplută cu paie, va fi agăţată pe palatul domnesc din Târgoviște.

Astăzi pe la amiază, după câteva zile calde, în această primăvară cu toane, în chip neînţeles se reîntorsese iarna. Începuse să ningă, apoi dăduse un îngheţ.

Furtuna șuiera peste Dunăre.

Cu toate că era atât de frig, judecata lui Vlad trebuia făcută în mijlocul cetăţii, ca să poată lua parte la ea și oștirea și să se bucure de izbândă.

Hamza își strânse pe el haina groasă, îmblănită, și timpul începu să i se pară prea lung. Nu mai era totuși mult, și ceata trebuia să se pună din nou în mișcare. În curând vor ajunge la Comana, și de acolo, la numai un pas, Vlad va fi înconjurat de spahiii și achingiii ascunși în pădure.

Ca să treacă vremea mai repede, Hamza porunci să i se înșeueze calul… Se urcă pe el și, urmat de câteva căpetenii de oaste, ieși din cetate, îndreptându-se spre locul unde erau așezate corturile ienicerești.

Aici intră în cortul așezat lăturalnic și bine adăpostit, ferit de vânt și de primejdii, al comandantului ienicerilor. Ceru să i se aducă masa de seară, mâncă până simţi că gâtul, prea mult îndesat, nu îi mai primește pilaful cu carne de berbec, și se culcă pe o sofa, poruncind să fie aprinsă în cort o făclie și să fie vestit când vor fi aduși, legaţi, prizonierii.

Ca să-i fie cald, i se aduse un lighean cu cărbuni, înteţiţi din când în când de ienicerul de pază.

Fiind atât de ghiftuit, de fără grijă, mulţumit, învelit în haina de blană și lângă ligheanul cu cărbuni aprinși, Hamza simţi că îl cuprinde o moleșeală plăcută. Deși se hotărâse să rămână treaz, aţipi și începu să sforăie înfiorător.

Cât dormi, visă că îl prinsese pe Vlad, și călăul îl jupuia de piele. Domnitorul valah se ruga să fie iertat, dar pașa îl lovea cu toiagul, și oștenii lui se prăpădeau de râs, zguduindu-se în așa măsură din pricina hohotelor, încât le zăngăneau armele.

Zgomotul fiind totuși foarte puternic, pașa se trezi.

Deschise un ochi și îl văzu lângă el pe comandantul garnizoanei din Giurgiu zgâlţâindu-l de umăr.

Socoti că valahii au fost prinși, și legaţi în lanţuri au fost aduși la cetate. Deschise și celălalt ochi și, scărpinându-se în barbă, porunci:

— Afurisitul Drăculea și valahii lui să fie ţinuţi în genunchi, în lanţuri. Sosesc îndată la judecată, numai să mi se pună puţin veșmintele în ordine.

Dar comandantul cetăţii îl privea pe pașa holbat, de parcă nu îl mai văzuse niciodată în viaţă, și nu da poruncile mai departe.

— Înălţimea ta, îngăimă el, tremurând, valahii… și nu mai apucă să spună nimic, pentru că Xalom, comandantul gărzii domnitorului Vlad, plin de sânge și cu sabia în mână, pătrunsese în cort.

În urma lui, ienicerii de pază ai cortului fuseseră culcaţi la pământ.

După ce plecaseră în zori de la conacul lui Flor, prietenii noștri se împărţiseră în așa chip, încât să-i poată întâmpina și prinde pe toţi cei patru trimiși boierești. Tit rămase de pază pe drumul ce ducea la Târgoviște – orașul în care locuiau cei mai mulţi dintre marii boieri. Băiatul luă în primire calea către Curtea de Argeș, și Mihailo – aceea spre Câmpulung. Drumul către a doua reședinţă domnească, Târgșor, îi fu încredinţat, spre străjuire, lui Bucur. Iar ursul rămase în adâncul pădurii, veghindu-l pe solul lui Radu cel Frumos.

Nu trecu mult, și cel dintâi trimis al lui Flor se văzu pornind spre Târgoviște. De cum ajunse în dreptul pădurii, Tit își aruncă laţul – un meșteșug în care nu-l întrecea nimeni. Laţul îl prinse pe slujitor de gât, luându-i aproape răsuflarea. Simţind că se îneacă, trimisul ridică mâinile, în înţelesul că se predă.

Păpușarul îl trase de pe cal și îl aduse la picioarele sale. Cu un căluș în gură, ca să nu ţipe, îl vârî, precum ședea și solul lui Radu cel Frumos, într-un sac.

Dând apoi un ţipăt de huhurez, păpușarul îi vesti pe cei trei tineri că primul dintre trimiși, cel plecat spre Târgoviște, căzuse. Tocmai atunci Băiatul, de pe ramura groasă a unui stejar, unde ședea de veghe, văzu că înspre Curtea de Argeș plecaseră doi trimiși, nu unu!… Pesemne că în fosta vestită cetate de scaun erau mai multe răvașe de dus.

Drumul trecea pe sub copacul în care se găsea el… Unul dintre călăreţi, un bărbat subţiratic, cu căciula trasă pe ochi, tânăr și voinic, galopa înainte, pe drumul îngust. La brâu, prinsă cu un lănţug de argint, îi spânzura o sabie scurtă, tătărască. Celălalt, vârstnic și cu o urmă de rană adâncă pe obraz, îl urma.

Prin frunzișul de un verde mustos și fraged, soarele își cernea, dintr-o parte, săgeţile aurii. Dâmboviţa sticlea pe vale. Conacul lui Flor, cu acoperișul înalt, se vedea parcă zugrăvit pe fundalul întunecat al pădurii. «Boierii încă benchetuiesc… Ce-o face Voiena?» îi trecu Băiatului prin minte. Își alcătui apoi planul… Va sări în spinarea celui dintâi călăreţ și îl va doborî. Cu cel de-al doilea se va lupta călare.

Nu mai era decât o clipă, și călăreţii ar fi trecut pe sub ramura stejarului, pe care se găsea el… Se încordă, gata să sară, ca un înotător înainte de a-și da drumul în apă, când Negru, ascuns mai încolo, între copaci, necheză.

— Stai!… Stai!… strigă călăreţul vârstnic.

Amândoi se opriră. Cel din faţă își scoase sabia.

— Unde să fie calul care a nechezat? întrebă tânărul, cercetând cu privirea locul din preajmă și înaintând prevăzător.

— Află de la mine că acolo unde este un cal în pădure se află și un călăreţ, rosti înţelepţește cel vârstnic.

— Uite-l, rosti iar tânărul, descoperindu-l pe Negru. O mândreţe de armăsar…

— Apucă-l de frâu și adu-l încoace, îl îndemnă omul cu cicatrice pe obraz. Eu o iau înainte, la pas. Mă ajungi tu.

Slujitorul cel tânăr, călare cum era, o luă printre copaci și, ajungând lângă Negru, întinse mâna să-l apuce de frâu, dar calul își întoarse într-o clipă botul și-l mușcă.

Călăreţul dete un ţipăt, fiindcă Negru îl apucase strașnic, zdrobindu-i două degete – și, de mânie, își ridică sabia să-l lovească.

Dar Negru nu rămase pe loc și, săltându-se în două picioare, se lăsă cu copitele din faţă peste slujitorul lui Flor, trântindu-l din șa.

Băiatul își dete și el drumul de pe ramura de stejar. Din numai câţiva pași, ajunse lângă trimisul lui Flor. Acesta sări în picioare și își ridică sabia. Armele se rotiră prin aer, împrăștiind scântei. Printr-o mișcare dibace, Băiatul își lovi potrivnicul, făcând să-i cadă sabia din mână. Îi înșfăcă de jos arma și încălecă pe Negru.

Slujitorul o luă între timp la fugă, printre copaci. De spaimă, se împiedică însă de o rădăcină uscată și căzu.

Şi fiindcă Negru, călărit de Băiat și venind pe urmele sale, îl călcă pe gleznă, începu să se tăvălească prin iarbă, urlând de durere.

Al doilea călăreţ, deși înaintase o bucată bună de drum, auzind zgomotul de luptă și temându-se să nu fie mai mulţi oameni în pădure, se hotărî să se întoarcă la conac și să-l vestească pe Flor. Băiatul prevăzu acest lucru și, lăsându-l în plata Domnului pe cel rănit, ieși din desiș și porni în goană după vârstnic.

Negru era un cal cu totul deosebit, dar nici armăsarul trimisului boieresc nu era de lepădat. Depărtarea dintre ei, cu toate astea, se micșora. Nu mai era decât o goană de câteva minute, și urmăritul ar fi ajuns la conac. Băiatul îl strânse pe Negru între pulpe.

— Încă un salt, și l-am ajuns! îi spuse calului.

Negru întinse gâtul, ascultător, ţâșnind ca o săgeată pornită din arc. Ajungându-l din urmă pe slujitorul lui Flor, Băiatul se ridică în picioare pe șaua lui Negru și sări în spatele celui urmărit. Amândoi se prăvăliră în praf; dar Băiatul, fiind mai iute în mișcări, îl prinse pe slujitor de grumaz și-l strânse până ce acesta, gemând, leșină. Îl apucă apoi de brâu și îl așeză cu burta pe ca!…

Se întoarse în pădure, unde avusese loc lupta cu cel dintâi slujitor și, ameninţându-l cu sabia, îl urcă și pe acesta, la fel, pe celălalt cal… Pe urmă strigă și el ca huhurezul, însă de două ori – în semn că are în mână doi prinși, și, călare pe Negru, cu ceilalţi doi cai de dârlogi, porni să-i întâlnească pe tovarășii săi.

Bucur și Mihailo cam în același minut dădură și ei de veste că și-au îndeplinit îndatorirea. Feciorul păpușarului îl lovise în cap pe slujitorul care gonea către Târgșor, cu o piatră bine zvârlită din praștie, doborându-l numaidecât. Iar Mihailo, folosind un străvechi mijloc de luptă sârbesc, legase, între doi copaci, un curmei, la o cotitură, pe drumul unde urma să treacă trimisul către Câmpulung.

Calul, din fugă, se împiedicase. Îl trântise pe călăreţ, și Mihailo îl prinsese de-a dreptul în braţe, îi dăduse câteva lovituri bune și îl vârâse în sac.

După ce se adunară laolaltă, avându-i în saci pe cei cinci slujitori și solul lui Radu cel Frumos, păpușarul îi îndemnă:

— Să ne grăbim, băieţi!

Se mai uitară o dată la felul cum ședeau prizonierii în saci, încălecară iarăși pe cai și, într-o întinsoare, porniră către Târgoviște.

Fapta lor îndrăzneaţă a fost, într-adevăr, de folos domnitorului. Ajungând la palat, înarmaţi cu zapisul de liberă trecere, pe care logofătul Lazăr i-l dăduse Băiatului, fură primiţi de Xalom.

Spre uimirea și mâhnirea lor, totodată, aflară că domnitorul plecase, încă din după-amiaza trecută, cu Catavolinos și suita diacului. Noaptea aceasta aveau s-o petreacă în noua cetate de pe Dâmboviţa, și mâine porneau către Giurgiu.

Pe vremea cât lipsea, și pentru orice întâmplare cu putinţă, Vlad îl lăsase la Târgoviște, locţiitor de domn, pe fratele său Nicolae, despre care mulţi nici nu auziseră, deoarece el fusese mai mult plecat, slujind ca trimis al lui Vlad prin unele ţări străine, pe care domnitorul nădăjduia să le poată uni în lupta împotriva lui Mahomed.

De la solul lui Radu cel Frumos și sluiitorii boierești, care între timp își veniseră în fire, Xalom află cu ușurinţă – prin mijloace nu dintre cele mai blânde, însă cu mult mai omenești decât cele folosite îndeobște de conducătorii otomani și tătari în împrejurări asemănătoare – niște amănunte dintre cele mai însemnate.

Solul lui Radu cel Frumos mărturisi că Vlad urma să fie prins și legat în lanţuri, de cum ar fi trecut de apa Neajlovului.

Domnitorul își luase, ce e drept, unele măsuri. Se prefăcuse în faţa diacului împărătesc că nu are habar de nimic și îl crede că ar fi vorba doar de o întâlnire cu Hamza, în vederea încheierii unei înţelegeri cu privire la hotarele raialelor turcești. Însă, în taină, poruncise ca o ceată bine înarmată de oșteni, cu copitele cailor învăluite în cârpe și paie – ca să nu li se audă tropotele – să îl urmeze de la o oarecare depărtare.

Un lucru nu izbutise însă vodă să-l afle, cu toate străduinţele sale, până în ceasul plecării din Târgoviște, și anume locul unde se pregătise înconjurarea lui de către cetele otomane, și asta îl neliniștea cel mai mult pe credinciosul Xalom.

Aflând acum din gura solului lui Radu cel Frumos că mișelia trebuia să aibă loc după ce vodă și însoţitorii lui ar fi trecut de apa Neajlovului, Xalom ceru învoirea locţiitorului de domn să pornească el însuși și să-l vestească pe Vlad.

La drept vorbind, Xalom vrusese chiar de la început să-l însoţească pe Vlad.

Domnitorul nu se învoise, pentru că numai Xalom putea să-l sfătuiască și să-l sprijine pe fratele său Nicolae la nevoie, păzindu-i totodată cu strășnicie palatul și cetatea Târgoviște de uneltirile marilor boieri.

Căci de nimic, în afară de Vlad, nu se temeau mai mult marii boieri decât de sabia și de pedeapsa comandantului gărzii de trabanţi.

Prilejul acesta era deci cum nu se poate mai nimerit, ca totuși Xalom să poată pleca pe urmele voievodului, nădăjduind să-l ia prizonier, în bătălia ce va urma, pe Hamza.

Auzind de hotărârea comandantului gărzii, băieţii și Tit îi cerură îngăduinţa să-l însoţească. Şi pentru că ei fuseseră aceia care-i prinseseră pe slujitorii boierești, Xalom le dete voie să meargă împreună cu el, dar numai dacă vor fi în stare să-l urmeze în cel mai iute galop.

Bineînţeles că primiră bucuroși învoiala care era și pe placul lor, și iată-i gonind cu toţii călare către apa Neajlovului.

Neţinând seama de greutăţi, dorind să scurteze drumul, ca să ajungă la timp, tăind prin păduri, peste ape și dealuri, Xalom și ceata care-l însoţea ieșiră pe la Călugăreni, o luară de-a lungul Neajlovului, și ajunseră la Grădiștea înaintea lui Vlad.

Arătându-se ca un simplu călăreţ de olac – pe când ceilalţi se ascunseseră într-un bordei ţărănesc, după porunca și planul lui Xalom – Băiatul îl întâmpină pe domn.

Voievodul îl văzu și – înţelegând că era trimis de Xalom – se prefăcu că nu-l recunoaște. Îi strigă totuși, poruncindu-i să se apropie și, fără să descalece, să-i spună unde se ducea.

Băiatul îi răspunse de faţă cu Catavolinos că venea de la Turnu și se ducea la Târgoviște după hrană. Apoi, când vodă îl chemă la o parte, îi povesti tot ce se petrecuse, cum prinseseră pe trimișii lui Flor și ce aflase Xalom de la ei.

— Dincolo de Comana, îi șopti el, în pădurea care se întinde spre stânga, se află spahiii și achingiii cu subașiul de Rusciuc. Când Catavolinos își va scoate năframa și o va flutura, călăreţii au să năvălească. Iar în preajma cetăţii, în corturi, se află o armată de ieniceri, în frunte cu Hamza. După ce ai fi căzut în cursă, măria ta, această oaste trebuia să pătrundă în ţară…

— Întoarce-te degrabă, îi porunci domnitorul, vorbindu-i cu glas scăzut. Oștenii noștri să scoată legăturile de cârpe și paie de la copitele cailor, ca animalele să poată alerga în voie. Tu să stai de strajă, nevăzut, în urmă, și când Catavolinos își va flutura năframa, dar mai cu seamă când vei vedea și semnul meu, să-i vestești pe Xalom și pe ceilalţi căpitani. Ai înţeles?

— Am înţeles, măria ta, zise el, întorcându-l pe Negru dintr-o singură răsucitură de frâu și pornind în galop, înapoi.

Vlad se uită după Băiat, zâmbind, până ce calul dispăru în zare. Se întoarse atunci și îi spuse lui Catavolinos:

— Să mergem înainte, preacinstite diace și bei de

Silistra, și fiecăruia dintre noi să-i dăruiască soarta ceea ce merită!…

Cuvintele acestea, și mai ales tonul cu care fuseseră rostite, nu-i plăcură deloc lui Catavolinos. În ele i se păru că sună și ceva ca o ameninţare. Numai că totul fusese pregătit pentru prinderea domnitorului valah. Izbânda era mai mult decât sigură, iar aurul pe care-l aștepta din partea sultanului îl îndemna să nu se oprească.

— Să mergem, măria ta! se linguși el…

Trecură de Comana. În stânga se ridica pădurea, tăcută și neagră.

Vlad se uită într-acolo și, printre copaci, cu toate că se întunecase aproape de tot și începuse din nou să ningă, văzu lucind arme. Se auzeau, de asemenea, nechezat de cai și glasuri omenești.

— Ce-i asta, Catavolinos, nu știi cumva domnia ta? se făcu că se miră vodă.

— Nu știu, măria ta! îi răspunse diacul cu obrazul galben ca ceara, scoţându-și năframa, chipurile ca să se șteargă pe faţă, și fluturând-o.

Vodă se ridică în șa.

— Nemernicule! îl osândi. Îi vinzi pe ai tăi în folosul lui Mahomed? Şi, până să-i răspundă diacul ceva, îl lovi cu garda săbiei în ceafă, trântindu-l năucit de pe cal…

Străjerii săi se năpustiră asupra oamenilor lui Catavolinos. Cei ce se împotriviră plătiră cu viaţa. Restul fură legaţi.

Domnitorul dădu semnul de luptă. Băiatul îl dete mai departe lui Xalom și celorlalţi căpitani de oaste. Şi un tropot înspăimântător, îndreptându-se spre pădure, pe urmele voievodului Vlad, răsună.

Domnitorul și oștenii săi, furioși că dușmanii voiseră să-i răpună, nu în luptă dreaptă, ci prin înșelăciune, se prăvăliră peste ei ca un trăsnet.

Cei ce voiseră să-l nimicească, îngroziţi de neașteptata năvală a valahilor, de ploaia de săgeţi și de lănci ce cădea peste ei, începură să se împrăștie. Comandantul lor, subașiul de Rusciuc, fu luat în copitele cailor, târât peste câmpuri, și căzu într-o mlaștină care începuse să prindă o pojghiţă de gheaţă – întocmai ca un urmaș al său, Sinan, peste o sută șaizeci și patru de ani, sub sabia lui Mihai Viteazul…

Bătălia povestesc cei bătrâni că ar fi avut loc aici, între Comana și un sat care, după moartea domnitorului, a căpătat numele de «Vlad Ţepeș». Iar trei ani mai târziu, tot în amintirea acestei lupte, la Comana, voievodul a ridicat o mânăstire ce se mai vede și azi.

Turcii au fost cu desăvârșire zdrobiţi.

— Fugiţi!… Fugiţi!… începură să dea porunci căpeteniile de achingii și spahii, văzându-l pe subașiul ce-i comanda căzut în mlaștină. Să alergăm sub zidurile cetăţii! Acolo ne vor scăpa ienicerii lui Hamza…

Urdiile atâta așteptară. Întorcându-și caii cu spatele la valahi, porniră în galop spre cetate, uitându-l pe subașiu în mlaștină, de unde fu scos cu grijă de Tit și adus de el în șa, ca să nu scape de osândă pentru mișeleasca faptă de a pândi și a încerca să lovească și să ucidă pe niște oameni pașnici, poftiţi de turci la Giurgiu, la Ierkoku, cum îl numeau ei, ca oaspeţi.

Din spate, năvala românilor îi mâna pe otomani cu atâta repeziciune, încât mulţi dintre ei își pierdură papucii și șalvarii în drum.

Străjerul din turnul cetăţii, văzându-i pe spahii și achingii sosind în galop, nu-și putu închipui, la început, prin întuneric, că erau goniţi de valahi. Ţipetele lor de frică le socotea mai degrabă chiuituri, în cinstea victoriei. Şi vru să ducă trâmbiţa la gură și să vestească, cum suna porunca dată de Hamza, că erau aduși prizonierii.

Pașa încă mai sforăia, în cortul lui, mistuindu-și hrana, și visa. Sforăitul său era atât de puternic că acoperea zgomotele luptei.

Străjerul băgă totuși de seamă, până la urmă, că otomanii erau goniţi de valahi, și fiindcă nu știa ce e mai bine să facă într-o asemenea împrejurare, începu să strige spre cei de jos, înștiinţându-i despre primejdia ce se apropia.

Spahiii și achingiii, cu ajutorul ienicerilor aflaţi sub zidurile cetăţii, mai încercară la porţi o ultimă împotrivire. Dar trei sferturi dintre ei pieriră luptând înverșunat, însă neputând opri în nici un chip atacul vitejesc al valahilor.

Comandantul garnizoanei Giurgiu dădu poruncă să se deschidă porţile. O parte dintre oamenii învinși încercară să se salveze în dosul zidurilor. O luară la goană peste pod și, intrând în cetate, coborâră în urma lor porţile.

Mare le fu însă mirarea văzând că odată cu ei – în furia lor fără margini – apucaseră să pătrundă în cetate și o serie de oșteni români, cărora li se alăturară Băiatul, Mihailo, Bucur și ursul…

Într-un cântec de demult se spunea că ursul s-ar fi purtat în această bătălie la fel de îndrăzneţ și cu folos, ca un om. De-a călare cum venea, alături de Bucur, ursul prindea în braţe, pe rând, câte un achingiu sau spahiu, îl strângea până otomanul își pierdea răsuflarea, pe urmă îl azvârlea jos. Cei răpuși în acest fel se povestește că ar fi fost foarte mulţi. Şi alte isprăvi se zice că ar fi făcut ursul, dintre care una le-a întrecut pe toate.

Văzându-i pe valahi în cetate, se răspândise din nou spaima între turci. Cei care se crezuseră scăpaţi cu viaţă, în spatele zidurilor, începură să fugă, târându-și șalvarii, azvârlindu-și turbanele și încercând să se ascundă pe unde puteau. Atunci Mihailo, Bucur și ursul se întoarseră la porţi. Cu câteva labe zdravene ale ursului și câteva împunsături de suliţă ale lui Bucur și Mihailo, oștenii de la porţi fură trântiţi la pământ. Şi porţile se deschiseră larg înaintea domnitorului Vlad și a valahilor săi biruitori.

De cum intră în cetate, voievodul porunci să fie căutaţi și aduși înaintea sa Hamza Pașa și Radu cel Frumos.

Numai că, spre marele său noroc, Radu nu vrusese să fie de faţă la omorârea lui Vlad. Se găsea încă la Nicopole, de unde urma să vie a doua zi, când, împreună cu Hamza și oastea otomană, trebuia să plece la Târgoviște, să fie înscăunat.

În schimb, printr-o întâmplare aproape cu totul de necrezut, ursul îl mirosi pe comisul Ghilţ. Spunem aproape de necrezut, pentru că trecuseră atâţia ani de la întâmplarea din Râmnic. Pe deasupra, nevrednicul boier, ca să nu fie recunoscut, se îmbrăcase în haine turcești și făcea, în numele stăpânului său, Radu cel Frumos, pe umilita slugă a dușmanilor ţării.

Ursul se luă după comis, încercând să-l prindă. Comisul își încordă arcul și trase o săgeată, dar fără să-l nimerească.

De ciudă, îl blestemă pe urs și, fără să se gândească, rosti cuvintele în românește.

Româneasca atât de fără cusur a unui oștean turc îl făcu pe Bucur, care tocmai se ivise în preajmă, să tresară. Feciorul păpușarului îl recunoscu și i-l arătă Băiatului pe trădătorul boier. Acesta hotărî să-l prindă singur pe acela care-i vânduse turcilor, și să i-l aducă voievodului la judecată.

Urmărindu-l, străbătură întreaga cetate – ale cărei toate patru porţi ajunseseră în stăpânirea valahilor, în vreme ce otomanii erau peste tot dezarmaţi și luaţi prizonieri. Trecură podul spre insulă, și Băiatul se luă după Ghilţ pe scările cetăţuii.

Ghilţ da înapoi, încercând să se apere, cu toată tăria pe care i-o da deznădejdea și frica de moarte, ca unul care știa că pentru faptele sale nu se putea afla iertare.

Luptându-se, ajunseră până în turnul cetăţuii. Valahii, în vremea asta, trecuseră fluviul, sub conducerea unui alt căpitan, Neagoe, și loveau oștile turcești de dincolo de Dunăre.

Comisul, ajungând în turn, își făcu socoteala să sară pe marginea îngustă a zidului, silindu-l astfel pe Băiat să se ia după el, și atunci să-l îmbrâncească în apă. Dar cine sapă groapa altuia de obicei cade el în ea. Rănit cum era de Băiat, la braţe și la piept, când sări pe marginea zidului nevrednicul boier nu izbuti să se ţină în cumpănă, mai ales că viforul bătea cu putere; și, cu un răget înfiorător, se prăbuși în valuri. Singur își dăduse pedeapsa pe deplin meritată pentru viaţa lui plină de nelegiuiri, dusă în trădare și crimă.

În ce-l privește pe Hamza, l-am văzut încă de la începutul acestei povestiri încolţit de Xalom.

Ţinându-l agăţat de brâu și târându-l cu capul prin pietre, după ce îl biruise într-o scurtă luptă cu sabia – ca și pe comandantul garnizoanei Giurgiu – Xalom sosi înaintea voievodului și i-l aruncă pe pașa de Nicopole la picioare.

Pașa, de cum se văzu scăpat din mâna lui Xalom, sări în genunchi și, sărutând vârfurile cizmelor lui Vlad, pline de praf și de sânge, începu să se roage pentru cruţare, făgăduind în schimb câte-n lună și-n stele.

Gemetelor și rugăciunilor sale li se alăturară îndată acelea ale ticăitului subașiu de Rusciuc – pe care îl adusese la judecată, scoţându-l din mlaștină, Tit – ale lui Catavolinos și ale atâtor alte căpetenii turcești.

Deodată, Vlad ridică mâna, poruncind să se facă liniște. Se întoarse către Xalom, care sta aspru și tăcut deoparte, și-l întrebă:

— Ce pedeapsă îmi ceri tu, slugă de credinţă și prieten, pentru acela care ţi-a răpit copila și ţi-a ucis-o azvârlind-o ca hrană peștilor?

Pașa, la auzul acestor cuvinte, gemu din rărunchi, ca și cum ar fi fost străpuns de o suliţă, lipindu-și iar buzele de o cizmă a lui Vlad.

— Iertare, icni el… Iertare…

Vlad își dete, cu scârbă, la o parte cizma care, atinsă de buzele pașii, păstrase o pată ca aceea lăsată de mersul bălos al unui melc.

— Cer tragerea în ţeapă a crudului și mișelului pașă, încetul cu încetul, ca moartea să-i vie în chinuri cât mai grele, răspunse Xalom crunt. Numai așa mă voi răcori, iar fiica mea și celelalte nefericite fete răpite, necinstite și ucise de el, își vor putea găsi liniștea în locul unde se găsesc…

Vodă dădu din cap, în semn că se învoiește cu pedeapsa cerută de comandantul său de trabanţi. Fruntea îi era încruntată.

— Şi cu ceilalţi ce facem? îl întrebă Xalom, arătându-i prizonierii care ședeau în genunchi, în viforniţă, cu capetele plecate, umplând ograda cetăţii, deosebit de aceia aduși de căpitanul Neagoe și de alţi căpitani, aflaţi în afară de ziduri, înconjuraţi de oșteni și așteptând hotărârea măriei sale Vlad.

— Să fie trași în ţeapă și ei! glăsui scurt vodă. După cum tot în ţeapă doresc să ajungă toţi cei care vor mai lovi vreodată, fără pricină, poporul valah, sau îi vor jefui pământul străbun!

— În ţeapă cu ei, măria ta! strigară oștenii domnești într-un singur glas, aruncându-și în sus căciulile de bucuria izbânzii. Să piară toţi câţi vor lovi, fără de pricină, poporul valah, câţi vor mai încerca să-i jefuiască vreodată pământul străbun!…