4 Neuitata întâlnire din Râmnic

— Ha, ha, ha! se veseleau privitorii, unii ţinându-se cu mâinile de pântece, alţii abia mai putându-și mișca fălcile și curgându-le lacrimi pe obraz de atâta râs. Ha, ha, ha!…

Tit avea un meșteșug, adus pare-se de el pentru întâia oară în Ţara Românească (uitat multă vreme, din cine știe ce pricini, după moartea lui), dar care în zilele acelea, la târgul din Râmnic, îi pusese pe toţi în uimire.

Odinioară Tit fusese oștean. Căzuse prizonier la turci. Fusese vândut și ajunsese prin alte ţări depărtate ale răsăritului. De acolo fugise cu o corabie veneţiană până în marginea de asfinţit a pământului. Umblase prin Franţa, Germania și Spania, însoţind o ceată de cântăreţi rătăcitori, numiţi jongleri. Văzuse și învăţase câte nici nu-i putea da nimănui prin gând. Între altele, se deprinsese să facă păpuși de lemn, îmbrăcându-le și dându-le înfăţișări de boieri, călugări, târgoveţi sau ţărani. Păpușile le mânuia în fel și chip, făcându-le să vorbească (de bună seamă cu glasul lui, al lui Bucur și, în zilele din urmă, și cu acela al Băiatului), jucând cu ele diferite întâmplări hazlii.

Bărbaţii și femeile, câţi erau în târg, își spuneau:

— Veniţi să vedeţi ceva nemaipomenit! Niște omuleţi de lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi, vorbesc și se mișcă, de juri că sunt vii. Doamne, câte se mai pot născoci!

În felul acesta, toţi cei din târg, și mai cu seamă ţăranii, meșteșugarii și neguţătorii se adunaseră în faţa perdelei de crengi, din dosul căreia cei trei prieteni ai noștri își arătau priceperea în jocul păpușilor, până atunci necunoscut pe la noi.

Mai multe feţe boierești și călugări stăteau la o parte, de vorbă, nevrând să se amestece cu prostimea, cătând însă pe furiș la păpuși. Scenetele ce se reprezentau – ca să folosim un cuvânt obișnuit celor de astăzi – și care-i făceau pe oameni să râdă cu atâta poftă, se desfășurau cam așa:

Mai întâi se ivea de după perdeaua de crengi o păpușă zbârlită, prăpădită, cu un nas lung și ascuţit, având o pânză de sac pe spinare. Păpușa mergea șchiopătând, ţinându-se cu o mână de picior, văicărindu-se:

— Vai de mi-i-ne și de mi-i-ne. Mă nu-u-meam Fatih-Cu-u-ce-ri-to-o-rul… Lua-a-sem Constan-ti-no-o-po-lul și cre-deam că mer-ge tot așa… dar a ve-enit Ioan de Hu-u-ne-doa-ra și ce m-a bă-tut!… Ce m-a-a bă-tut!… A-lah!… Alah!…

Cuvintele le rostea pe o melodie tânguitoare, turcească, acompaniată, de după perdea, de un fluier și o tobă. Iar când spunea: «Şi ce m-a bătut!» păpușa ducea mâinile la partea cărnoasă de la spate și, îndoindu-se de șale, se ţinea de ea, ca și cum ar fi primit în acel loc bătaia. Şi pe urmă plângea.

— Hî-hî-hî… Hî-hî-hî… scâncea, și iar se apuca de șalvari. De ce m-a bătut așa? Hî-hî-hî… Hî-hî-hî…

— Mehmet!… Acesta e Mehmet… se prăpădea lumea de râs. Te doare, Mehmet? Ai încasat-o bine de la Ioan de Hunedoara?… Priviţi-l, e îmbrăcat în pânză de sac!…își toarnă cenușă pe cap!

Toată lumea știa că, în urmă cu două luni, Mahomed al II-lea – Mehmet, cum îi ziceau românii – mâncase, la Belgrad, din partea lui Ioan de Hunedoara, o bătaie soră cu moartea. Oastea de ieniceri și spahii îi fusese nimicită. Şi el însuși, cu o săgeată înfiptă în picior, abia scăpase cu fuga.

De supărare, Mahomed postise trei zile, învelindu-se ziua și noaptea în pânză de sac, presărându-și cenușă pe plete, și se mai îmbrăca așa și la data când Tit își juca păpușile în straie și turban cernite.

Lumea râdea de nu mai putea.

— Belgrad ţi-a trebuit?… Belgrad ţi-ai găsit!… Așa ai să păţești de-aici înainte peste tot… Şi îi făceau cu pumnii semne: «Sâc! Sâc!», mai răcorindu-și în felul acesta, măcar în faţa păpușii, năduful pe care îi aveau pe Mahomed, ce le pricinuise de câţiva ani încoace, în timpul domniei lui Vladislav, atâta rău.

După ce se sătură, văzându-l pe Mahomed scălâmbăindu-se și jelindu-se de pierderea oastei și de durerea din picior, mulţimea ceru să i se joace și altceva.

— Vreţi ceva de pe la noi? întrebă Tit, scoţând capul de după perdeaua deasă de crengi.

— Asta vrem! De la noi! ziseră oamenii.

— Bun! se învoi Tit. Să vedem dacă o să-i recunoașteţi…

Şi îndată se arătă o altă păpușă, închipuind un boier valah, trufaș, cu barbă căruntă.

La drept vorbind, Tit avea numai câteva păpuși făcute din bucăţele de lemn, cărora le schimba înfăţișarea, după cum avea nevoie.

Luate în mână de Tit sau băieţi, păpușile căpătau viaţă și privitorii puteau să jure că sunt slujitori, turci, tătari, femei – sau pe oricine întruchipau.

Așa se întâmplă și de data asta. Păpușa gătită în haine scumpe, cu un ghemotoc de câlţi la pântec – ca să semene cu un boier gras – de cum făcu primele mișcări, păru un om viu.

— Ăsta-i boierul Albu! îl recunoscură privitorii.

Albu era boierul cel mai bogat și puternic din Valahia. Voinţa lui era lege. De aproape un sfert de veac, domnea ca un al doilea voievod neîncoronat. Domnitorii se schimbau, unii își pierdeau capetele, doar el rămânea nemișcat, la fel de puternic și din ce în ce mai bogat.

De aceea era de mirare că păpușarul îndrăznea să joace pe boierul acesta numit, de prietenii și curtenii lui, Albu cel Mare, fiindcă avea o curte ca un adevărat domnitor – și erau siguri că până în cele din urmă a lui va rămâne puterea.

Lângă Albu cel Mare se arătă o altă păpușă. Se vedea cât de colo că păpușa nou-apărută înfăţișa pe un curtean al lui Albu, un om la fel de cunoscut de popor, căci la vederea lui mulţimea chicoti.

— Măi, că frumos iarmaroc mai este acesta din Râmnic! deschise vorba păpușa ce închipuia, cum simţise poporul, pe boierul Albu.

Cel care vorbea, pufnind din când în când pe nări, făcând mulţimea să clocotească de râs, era Tit.

— Ce forfotă!… Şi cât mai strigă oamenii! Unii au răgușit de-atâta ţipat și s-au făcut roșii ca racii fierţi… continuă să grăiască plin de măreţie boierul…

De câte ori se oprea întâia păpușă și se întorcea brusc, cea de-a doua făcea un ocol mare în jurul ei, s-o ajungă din mers, așa cum fac unii slujbași lingușitori, când sunt în preajma mărimilor.

— Ai dreptate, măria ta! zicea slugarnică păpușa a doua.

De fapt era tot Tit, care ţinea amândouă păpușile în mâini, din dosul perdelei, și își schimba puţin vocea când ele trebuiau să vorbească.

— Ia te uită, măria ta, la cojocarul acela!… și păpușa a doua arăta pe un om din mulţime, care era chiar cojocar și făcuse întocmai ce spunea mai departe păpușa.

— Îl văd, zicea prima.

— Uite-l, ia, cum și-a agăţat cojoacele în ramurile mai joase ale copacului sub care stă și trage pe trecători de mânecă. Le spune că, acuși, na, are să vină iarna, și să se grăbească să cumpere de la el cojoace…

Lumea fierbea de râs.

Cojocarul se făcu la obraz ca focul și, întorcându-și căciula în mâini, ca în faţa unui boier adevărat, răspunse înghesuit:

— Ei, lasă boierule, ce te legi și dumneata așa, pe nepusă masă, de mine… Fiecare își știe nevoile sale…

Vorbele lui îi făcură pe oameni să râdă mai tare. Dar hohotele se curmară, căci întâia păpușă, cu burta înainte, iţindu-se spre iarmaroc, mai cuvântă:

— Nu știu cum le-a părea unora dintre neguţători porunca dată, de dimineaţă, în târg, de slujitorii domniei, și anume că acela care va umbla cu vicleșuguri sau va cere pe ce are de vânzare cât nu face va fi pedepsit…

Şi păpușa cea grasă arătă cu mâna la beregată, în semn că vinovatul va fi ridicat în furci.

— Nici nu mai era nevoie să dea vestirea asta, zise a doua păpușă. De când s-a înscăunat fiul lui Vlad Dracul, tăindu-l pe Vladislav, sub cuvânt că se făcuse omul turcilor, nu e răscruce să nu se legene în spânzurătoare sau să nu stea înţepenit în furci câte un hoţ, fie de cei de drumul mare, fie de cei de tarabă. Vodă a pus la un izvor o cupă mare, scumpă și minunată, de aur, să bea oamenii cu ea, și nimeni nu îndrăznește s-o fure…

— Bine că a pierit hoţia, căci erau primejduite averile noastre boierești, ia din nou cuvântul întâia păpușă și se bate cu palma peste pântec. Se bate peste pântec o dată, de două, de trei ori. Își pipăie brâul… Şi începe să se jeluiască:

— Punga… Punga mea!… O mie de galbeni aveam în ea. Mi s-a furat punga!…

— Poate nu ţi s-o fi furat, ci numai oi fi pierdut-o domnia ta, boierule, zice păpușa a doua. Văd că băierile brâului sunt cam slabe…

— Sunt sau nu slabe, cui mi-o găsi-o sau cui mi-o aduce-o, vestește în târg că-i dau o sută de galbeni…

— Vai de mine, o sută de galbeni?! se miră o femeie.

Boierul Albu, zgârcitul zgârciţilor, să dea el cuiva o sută de galbeni?…

— Parcă n-aș crede, zice și cojocarul de adineauri.

— Nici eu… nici eu… își arată părerea alţii.

— Ssst… ssst!… îi îndeamnă la tăcere mulţimea pe limbuţi. Să vedem ce se mai întâmplă…

Păpușa a doua își făcu palmele pâlnie la gură și începu să strige din adâncul rărunchilor:

— Boierul cel mare, stăpânul nostru, a pierdut sau i s-a furat o pungă cu o mie de galbeni. Cine o are și n-o aduce o să fie înfipt în ţeapă. Dar cine i-o aduce primește răsplată domnească: o sută de galbeni.

— Mai vestește o dată, îl îndeamnă pe sfetnicul său boierul cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi? întrebă el mulţimea, aplecându-se peste perdeaua de crengi.

— Nu e, boierule, nu e! răspund oamenii, păpușii, mai în glumă, mai în serios, dându-se însă câţiva pași înapoi, căci cu boierii cei mari, chiar când sunt numai păpuși, nu poţi ști niciodată ce se mai întâmplă.

— Spuneţi drept, sau o păţiţi! zice păpușa.

— Nu minţim, boierule, zău nu minţim, se jură privitorii. Poţi să ne și cauţi. Pune mai bine sfetnicul să dea încă o dată de știre.

— Mai strigă o dată, cum ţi-am poruncit! ţipă boierul…

Şi păpușa a doua strigă iarăși cuvintele prin care ameninţă pe cei care-i ascund punga cu tragerea în ţeapă și făgăduiește celui cinstit suta de galbeni.

Nu apucă însă să-și isprăvească vorbele și, de după perdea, se ivește o a treia păpușă. Aceasta e îmbrăcată ca un ţăran și are o pungă doldora de galbeni, pe care o întinde boierului.

— Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce mânuia păpușa), uite, am găsit în drum punga asta.

Dacă e a dumitale, s-o stăpânești sănătos. Eu sunt om sărac. Am șapte copii, dar lucru străin nu-mi trebuie…

— E punga mea! se bucură boierul cel mare, înșfăcând-o.

— Ai văzut omul sărac? zice o fată tânără unui flăcău de lângă ea. Ia să fi fost un boier, mai da el înapoi punga?…

— Aș! Se făcea că n-a găsit-o! îi răspunde flăcăul…

Ăștia, de ce au, tot ar mai vrea…

— Ssst… ssst… îi mustră iar oamenii pe cei ce vorbesc. Dacă nu vreţi să auziţi, plecaţi și lăsaţi-ne în pace.

Flăcăul o înghionti pe fată. Amândoi tăcură.

Păpușa întâia se trase într-un colţ, numărându-și înfrigurată galbenii din pungă:

— Unu… doi… cincizeci… o mie… Eh! răsuflă boierul cel mare ușurat, cinstit om. Mi i-a adus pe toţi! Dar, își duse el mâna la tâmplă, acum ce fac? I-am făgăduit o sută de galbeni. Ce-i trebuie prostului și sărăntocului o sută de galbeni?

— Auzi, ce-i trebuie?! nu se putu stăpâni fata de adineauri. După ce i-a adus-o înapoi, zice că ce-i trebuie…

— Dă-i omului ce i-ai făgăduit! strigă către boierul-păpușă un olar din vestitul neam al Olăneștilor, numiţi așa fiindcă făceau olane smălţuite pentru domnie.

Dar boierul-păpușă nu se sinchisi de vorbele olarului.

Își continuă în liniște, cu glas tare, gândurile:

— Îi ajunge mojicului și un singur galben, și încă și acela e prea mult.

— E prea mult și un galben?… He, he… se supără o femeie cu un copil la sân. Iacătă, așa-s boierii, are dreptate fata asta, de o ţâstuirăţi adineauri.

— Așa e?! zise fata mulţumită că i se da dreptate.

Pe când fata și femeia vorbeau încă între ele, boierul începu să se aplece după perdeaua de crengi și să răspundă cuiva nevăzut:

— Ce zici, prietene? Ce să fac?…

Păpușa a doua se ţinea la o oarecare depărtare de cealaltă. Fiindcă boierul nu-l auzea destul de bine pe cel de după perdea, acesta se ridică până la urechea lui și lumea văzu că era un cap încornorat de drac.

Dracul era negru, cu coarne lucioase, și avea o coadă lungă de cânepă, pe care o tot azvârlea în sus.

Lumea izbucni în hohote:

— Dracul, măi!… Iote dracul!… Se sfătuiește boierul cu el…

Dracul, își mișca repede, repede, coarnele, de la o ureche a boierului la cealaltă; și boierul dădea din cap.

— Uite ce e, se întoarse boierul spre ţăran, după ce dracul pieri de unde venise, văd că sunt în pungă nouă sute de galbeni. Erau o mie. Însemnează că ţi-ai oprit suta făgăduită. Ţi-ai luat singur răsplata. Îţi mulţumesc. Pleacă sănătos.

— Măi, al dracului boier, ce caută să-l înșele pe ţăran!… Dacă o fi prost, s-o lăsa… murmură oamenii supăraţi.

Ţăranul stă puţin pe gânduri. Se scarpină în cap și-i răspunde boierului:

— Măria ta, eu n-am desfăcut punga. Galbenii nu i-am numărat. Cum am găsit-o, așa ţi-am adus-o.

— Pleacă, ţi-am poruncit! răcnește boierul cel mare.

— Pleacă până nu te urc în ștreang! îi dă brânci și boierul al doilea.

— Boierilor, eu mă duc, le răspunde ţăranul… Nu-mi pare rău că n-am primit suta de galbeni făgăduită, cât îmi pare rău că mă faceţi hoţ și mincinos. Pe hoţi și mincinoși vodă cel nou îi ridică în furci sau în ţeapă. Eu ţin la cinstea mea ţărănească și am să mă duc la vodă Vlad să-mi facă dreptate și să-mi spele obrazul de rușine…

Boierul cel mare își clătină burta de râs:

— Crezi tu c-ai să-ţi câștigi cinstea înaintea unui boier mare?… Prostănace! Unu’ e…

— Albu cel Mare!… rostește mulţimea, tot cu fereală, uitându-se să vadă de nu-i aud boierii cei adevăraţi, care stau mai la o parte, de vorbă, făcându-se că nu le place să vadă păpușile lui Tit.

— Du-te și la vodă, că nouă puţin ne pasă, dar pieri mai repede! zice și cea de-a doua păpușă..

În colţul dinspre pădure, se ivește acum un jilţ de lemn. Pe jilţ stă o păpușă înfăţișând un tânăr cu căciulă domnească pe cap și un toroipan cât toate zilele în braţe.

— Ăsta-i vodă… vodă cel nou… Vlad… murmură mulţimea.

Întâmplările și vorbele atât de îndrăzneţe ale păpușilor i-a prins în așa măsură pe privitori, încât pe tarabe, pe rogojini sau pe jos – fiecare după starea pe care o are – au rămas uitate mărfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai de departe, de neguţători, meșteșugari sau ţărani.

Şi doar la iarmarocul acesta fuseseră aduse mărfuri cu duiumul… Odată cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc, turcii nu mai îndrăzniseră să bată târgurile și iarmaroacele, să ia din ele ce doreau și la preţurile la care pofteau.

N-am să vă înșir ce feluri de mărfuri erau. Dar găsea inima tot ce râvnea, de la opinci, căciuli, ţesături de in, până la de-ale gurii: miere, legume, fructe sau grâne. Şi toate din belșug. De când se înscăunase Vlad, înţărcase bălaia pentru turci.

Mai grozav era că pentru uimitoarele păpuși ale lui Tit părăsiseră oamenii până și frunzarele – colibele de crengi în faţa cărora se turna din plin în ulcele mustul trandafiriu de Drăgășani și se frigeau pastrama de capră, puii de vară și, în ţepușe de lemn sau puși de-a dreptul pe jăratec, sfârâiau somnii grași, știucile lacome, șalăii argintii și crapii ca niște purcei, pescuiţi chiar atunci din Olt.

Turtele mari de făină proaspătă, tăvălite în fărâmătură de nucă și miere, ori plăcinţelele umplute cu dovleac dulce sau mere coapte, stropite cu smântână, aromeau tot atât de plăcut. Dar femeile și chiar copiii uitaseră de ele, numai și numai ca să privească teatrul lui Tit.

— Ce s-a întâmplat, cinstite feţe boierești? întreabă vodă de pe jilţul pe care sta. Şi tu, măi române, de ce te plângi?

Din mulţime se aud șoapte:

— Ei, să-l vedem și pe vodă ăsta nou cui o să-i dea dreptate? Boierului, sau ţăranului?… De, mai știi?…

Vorba bătrânească zice: corb la corb nu-și scoate ochii…

Să vedem…

— Măria ta! o ia înainte boierul cel ţanţoș. Mie mi s-a furat o pungă…

— În Valahia se mai fură? se miră domnul… Ştim că de când ne-am înscăunat noi, neguţătorii își lasă carele cu mărfuri nepăzite în mijlocul târgurilor, și chiar în locuri pustii, și nu se atinge nimeni nici de un cap de aţă…

— Sau am pierdut punga… nu știu… o încurcă boierul, bătându-se peste pântec. În pungă aveam o mie de galbeni. Am făgăduit cui mi-o aduce punga o sută de galbeni. Omul acesta – îl arătă el pe ţăran – mi-a adus punga, dar numai cu nouă sute de galbeni. Şi-a oprit singur răsplata făgăduită, ceea ce nu e frumos. Dar eu i-am mulţumit, și bună pace!

— Ia spune și tu, rumâne, îl îndeamnă vodă. Ce pungă ai găsit?

Ţăranul se pleacă înaintea domnului și zice:

— Asta de la brâul boierului am găsit-o, măria ta. Şi nici n-am desfăcut-o… Boierul mă face însă de hoţ și mincinos, zicând că am desfăcut-o și am luat din ea suta de galbeni. Mă plec înaintea măriei tale și te rog – nu să-mi dai suta de galbeni – ci să-mi speli obrazul înjosit de boierul…

— Albu cel Mare… Albu cel Mare… De ce nu-i spui pe nume boierului? îl îndeamnă oamenii ce stau mai aproape de perdeaua de crengi.

Vodă face, de după perdea, un semn cu capul spre mulţime, adică știe el cum se cheamă boierul, și să aibă oamenii puţină răbdare, că îi face ţăranului acuși dreptate.

— Boierule… întrebă vodă, câţi galbeni ziceai că ai avut în punga pierdută?

— O mie, măria ta! răspunde el repede.

— Şi în punga pe care ţi-a adus-o ţăranul câţi galbeni se găsesc?

— Nouă sute, măria ta.

— I-ai numărat bine?…

— Bine… măria ta.

— Atunci, dacă punga găsită de ţăran are numai nouă sute de galbeni, iar cea pierdută de domnia-ta avea o mie, însemnează că punga pe care ţi-a adus-o ţăranul nu e a domniei tale…

— Dar… măria ta… EU sunt cel mai mare boier al ţării…

— Nici un cuvânt mai mult, boierule cel mai mare din ţară! se supără vodă. În Valahia nu s-a mai pomenit să fure sau să mintă cineva. Nici ţăranul acesta nu fură și nu minte. Punga găsită de el a fost pierdută de altcineva.

Acel altcineva nu ne-a cerut-o. Deci ea rămâne a ţăranului. Dă-i-o înapoi…

— Măria ta… Măria ta… Aoleu… aoleu… punga mea!… se jeluiește boierul… Sunt cel mai mare…

— Dă-i-o, sau!… și vodă se scoală de pe jilţ, cu toroipanul în mână. Acuși te pocnesc, cât ești tu de cel mai mare boier!…

Boierul îi dă punga ţăranului și, de frică, o tulește după perdeaua de crengi.

Iar lumea râde, râde de o dor fălcile și-i curg lacrimile pe obraz, sau se ţine de pântec, de păţania boierului.

— Bine i-a făcut! Trebuia măria sa să-l și izbească… Asta-i trebuia! Să mai vadă și boierii gustul dreptăţii… Parcă s-ar mai fi schimbat puţin vremurile, oameni buni… Ha, ha, ha!…

În veselia aceea, oamenii uitaseră cu totul de feţele boierești și bisericești ce se găseau la o oarecare depărtare de ei, neauzind deci cum se cuvine cuvintele păpușilor. Râsul lor prea zgomotos le atrase boierilor atenţia.

— De ce guiţă atâta oamenii? se miră cu dispreţ unul dintre aceștia, un tinerel ce avea o bărbuţă semănând cu aceea a lui Mahomed.

Boierul acesta se numea comisul Ghilţ. Era de la Râmnic și se întâmplase să fie unul dintre boierii ce nădăjduiau cel mai mult în Albu cel Mare.

— Ei, prostime, ce știe ea?! rosti un altul… Râde de orice. Să ne spună un străjer…

Cheamă pe unul dintre străjerii târgului, un suliţaș cu căciula înfundată pe ochi, și acesta, abia putând să-și stăpânească râsul, le povesti ce glăsuise păpușa care făcuse pe vodă.

— Tăceţi din gură, mocofanilor! chiţăi Ghilţ spre mulţime – fiindcă de furie glasul i se subţiase peste măsură – și se îndreptă spre perdeaua de crengi, urmat de ceilalţi boieri, călugări și străji. Cine a îndrăznit să-și râdă de marele boier Albu?…

Şi, smulgând o suliţă de la un străjer, cu două lovituri bune dete la o parte perdeaua de crengi, să-l scoată la iveală pe Tit.

Din dosul perdelei răsăriră păpușarul și cei doi copii, ajutoarele sale, ce tocmai se pregăteau să iasă cu talgerele, să adune darurile de la privitori.

— Lăsaţi-i în pace, boierule! începu să murmure mulţimea. Ce-aveţi cu ei? N-au făcut nimic. Așa le e meșteșugul… Meșteșug nou și care ne place…

— Gura, mojicilor! se întoarse puţin Ghilţ către aceia care-i luau apărarea lui Tit. Nimeni nu e mai mare în ţara asta decât boierul Albu… Asta să știţi de la mine…

Mulţimea încremenise. Se făcu liniște. Şi în liniștea aceea se auzi deslușit glasul Băiatului:

— Ba vodă Vlad e mai mare decât boierii!…

Nu voia în ruptul capului să îngăduie altceva, fiindcă el însuși era acela ce mânuise păpușa care îl înfăţișa pe Vlad.

Lumea uită sfiala și izbucni iarăși în râs.

— Are dreptate Băiatul, șoptiră câţiva. Trebuie să fie un singur domnitor. Prea sunt mulţi în ţara asta. Fiecare boier face pe domnitorul în ţinutul lui…

Comisul își pierdu capul… Întoarse suliţa cu vârful în jos și voi să-l pălească pe Băiat.

Copilul o luă la fugă, sărind un prag ce fusese anume pus, ca să se sprijine pe el perdeaua de crengi. Ghilţ se luă după el… Se împiedică și căzu. În cădere, ajunse cu o mână într-o cofiţă, pe care chiar în dimineaţa aceea Tit o umpluse cu miere cumpărată din târg pentru urs. Se mânji pe mânecă și, când vru să-și șteargă obrazul, mierea începu să-i picure din barbă.

Văzând roșu înaintea ochilor, Ghilţ se hotărî să-l împungă pe Băiat. Își întoarse iar suliţa cu vârful ascuţit înainte. Şi, pentru că Băiatul fugise în coliba de crengi ridicată de Tit în poiană, se repezi după el…

— Nu da, boierule, nu da!… începu să se întărâte mulţimea.

Dar spaima oamenilor nu dură mult. Nu apucă boierul să facă primul pas în colibă, că se și întoarse, smulgându-și barba:

— Aoleooo!… Ursul… ursul… Ajutor… ajutor!…

În urma sa, călcând apăsat, cu ochii mici și sângeroși, îmbrăcat în blana lui neagră-cafenie, ursul venea repede, mormăind furios, căci își văzuse mierea cumpărată de Tit pentru el picurând din barba boierului.

Ursul era ţinut în lanţ de Băiat.

Ceilalţi boieri și călugări o luară și ei la fugă, urmaţi de femei și copii.

— Nu fugiţi! încerca Tit să liniștească mulţimea. Ursul e îmblânzit. Băiatul l-a adus afară, fiindcă e rândul lui să joace…

— Ha, ha, ha!… izbucniră oamenii, tăvălindu-se de râs. Bine aţi întors-o, măi păpușarilor. Uliuuu… ce fugeau boierii! Ce ziceţi, măi? S-au dus… Jucaţi ursul… au fugit boierii… au lăsat-o moartă…

Dar boierii nu fugiseră prea departe.

Comisul Ghilţ răcnea din răsputeri:

— Străjeri, după mine! Să-i tăiaţi… Să-i omorâţi… Au râs de boierul Albu…

Străjerii se adunaseră în rând. Şi, vrând-nevrând, își întinseseră suliţele. Mulţimea începu să se ferească. O fetiţă fu trântită peste un coș cu plăcinţele stropite cu smântână și, simţindu-se udă la spate, începu să plângă. Ursul mormăi descumpănit, cu labele ridicate, în mijlocul poienii. Tit înșfăcă o scurtătură de lemn. Băiatul se repezi la coliba de crengi și se întoarse în fugă, cu o sabie ruginită, pe care o avea Tit încă de când era oștean. Bucur puse mâna pe un bolovan.

Era să înceapă o bătălie la care, cu siguranţă, ar fi luat parte până la urmă și mulţimea, și nu se știe cum s-ar fi terminat.

Străjile înaintau cu pași regulaţi și suliţele întinse.

Boierii își scoseseră săbiile. Comisul Ghilţ tremura de furie.

— Înainte!… Omorâţi-i!… scrâșnea el… O să vă răsplătească boierul Albu…

— Opriţi-vă! tună atunci o voce pe deasupra mulţimii.

— Cine îndrăznește să-mi poruncească mie, că-l spintec cu sabia? ţipă trufaș boierul Ghilţ, acela care stârnise vrajba.

— Eu! îi dete răspunsul un tânăr înalt, cu nas vulturesc și o mustaţă bălaie, îmbrăcat în haine obișnuite de târgoveţ, ieșind din mulţime și făcând un semn poruncitor spre oșteni să încremenească unde erau.

— În genunchi în faţa domnitorului Vlad! rosti un alt bărbat cu o uitătură aspră, care îl urma pe voievod. (Acesta din urmă fiind logofătul Lazăr, care îl însoţise pe Vlad la sosirea din Transilvania.)

Mulţimea îngenunche. Comisul Ghilţ, după o scurtă șovăială, simţind cum frica îi pătrundea în oase, se aruncă la picioarele domnului:

— Iartă-mă, măria ta, pentru cuvintele necugetate.

M-a mâniat prostimea! Măria ta ești singurul stăpân al ţării…

Tânărul cu mustaţa bălaie se descoperi. Își dete jos surtucul de târgoveţ. De sub el răsări o haină de mătase liliachie, sub care se ascundea, desigur, cămașa de zale. Întinse mâna spre logofătul său, și el îi dete o sabie, luată la rându-i de la niște oameni de credinţă care-l urmau, tot așa înveșmântaţi în haine simple de târgoveţi, ca și stăpânii lor.

— Să trăiești, măria ta! răsună glasul puternic al mulţimii.

Bărbaţii cu capetele pletoase, îmbrăcaţi în sumane și cojocele, femeile învelite în broboade sau cu scurteici, oameni de rând, tineri și bătrâni îl salutau pe tânărul voievod – cel care venise foarte de curând, însă cu semne bune, din Transilvania – strigând cât îi ţineau piepturile:

— Să trăiești, măria ta!…

Vlad zâmbi și privi mulţumit marea aceea de oameni plecată și supusă noii sale domnii.

Își roti ochii, a căror privire ageră cuprinse locurile până departe.

Oltul curgea la vale, pe-o latură a târgului, îmbrăţișând parcă malul… O barcă plutea pe undele sale viorii. În depărtare se iveau munţii, ce se săltaseră lenevoși să vadă și ei încăierarea din iarmarocul de la Râmnic, stârnită de mânia boierului prieten lui Albu cel Mare împotriva păpușilor lui Tit.

— Ridicaţi-vă! rosti Vlad cu o voce plăcută, însă puţin tăioasă. Am venit să-mi văd ţara și să vizitez iarmarocul din Râmnic.

— Bine-ai venit, măria ta! strigară iar oamenii, ridicându-se. Şi o femeie se repezi de luă, de pe tarabă, o lipie și puţină sare, le puse pe un ștergar și i le întinse lui vodă, lângă un ulcior cu must de Drăgășani. Vodă întinse o bucăţică de pâine în sare, sorbi o înghiţitură din ulcior și zâmbi larg către mulţime.

— Bun domnitor o să fie! își șopteau oamenii unul altuia. Se vede mai blând ca tată-său, Dracul Voievod.

Băiatul lăsase sabia din mână și, trăgându-se lângă Tit, Bucur și ursul lor, nu-și mai putea lua ochii de la vodă.

Dacă el ar fi știut că bărbatul cu păr bălai, ce se afla înaintea sa, era chiar tatăl său, Vlad Ţepeș, ar fi alergat la pieptul lui, și multe ar fi fost schimbate.

Deocamdată Băiatul ședea în faţa domnitorului la numai câţiva pași depărtare, cu ochii pironiţi pe obrazul lui și cu inima cuprinsă de înfiorare.

Logofătul Lazăr îi arătă lui Vlad pe boierul ticăit și tremurând de la picioarele sale, și zâmbetul voievodului se stinse.

— Încă mâine, comise Ghilţ, să fii la judecata noastră, la Târgoviște, îi porunci boierului. Curând o să vie și vremea stăpânului tău…

— Am înţeles, măria ta… se ridică acesta în genunchi.

Vru să-i sărute mâna lui Vlad.

Dar tânărul voievod își feri mâna și se întoarse încolo, cu silă.

Comisul Ghilţ se lăsă în patru labe și așa se târî, călcând cu palmele printre opincile ţăranilor și botforii meșteșugarilor, până ieși la lumină și, încălecându-și calul, ce era ţinut de o slugă, o șterse către casă, înfricoșat până peste poate.

Vlad găsi acum prilejul să zâmbească și să-i destăinuie mulţimii:

— Am stat toată vremea aici, nebăgat în seamă, în mijlocul vostru.

Cei care-i fuseseră în preajmă, la auzul acestor cuvinte, își duseră mâinile la gură și râseră înăbușit, gândindu-se să nu fi rostit cine știe ce prostii și să-i fi auzit vodă.

— Aș vrea să văd păpușa care m-a închipuit pe mine și pe mânuitorul ei, își arătă el dorinţa.

Băiatul, care îi sorbea fiece cuvânt, se repezi, apucă păpușa căzută în învălmășeală pe jos, o scutură cu mâneca surtucului, suflă deasupra ei, să se ducă și ultimul fir de praf, și alergă să i-o arate lui vodă.

Vlad, chiar de pe atunci, deși era tânăr și prietenos, avea ceva care-i făcea pe cei din jur să nu se simtă întotdeauna în siguranţă. Anii grei de închisoare, cu lanţuri la mâini, răpunerea tatălui său și primejdia în care se aflase el însuși, încă din copilărie, îl făceau să aibă în ochi din când în când câte o străfulgerare de cruzime.

Cu toţii simţeau aceasta. Numai Băiatul alerga cu încredere la acela ce nu știa că-i era tată. Şi-i arătă păpușa.

Vlad o luă în mână și, întorcând-o pe toate părţile, începu să râdă.

— Nici nu-mi vine să cred, zise el, că ghemotocul ăsta de lemn și cârpă putea să aibă atâta viaţă în mâinile tale. Îl mângâie pe Băiat pe păr și adăugă: Mi-a plăcut curajul cu care l-ai înfruntat pe boier…

— Este un copil fără seamăn, măria ta, luă cuvântul Tit, făcând o plecăciune în faţa voievodului. Lucrăm împreună doar de o jumătate de an, dar Băiatul mânuiește păpușile mai bine ca mine. Când cântă din gură, din lăută sau din fluier, pare un heruvim.

Călărește și face pe cal acrobaţii ca un diavol și mânuiește armele ca un oștean încercat. Este în stare să se lupte și cu ursul…

Vodă îi zâmbi Băiatului:

— Să te vedem pe cal!…

— La poruncă, măria ta! zise Băiatul… Se întoarse puţin și-l fluieră pe Negru.

Negru veni în trap, nechezând, și se opri la numai un pas în faţa copilului.

Un freamăt se stârni prin mulţime.

Băiatul, de jos cum era, bătu o dată pământul, și sări în picioare pe cal… Pletele i se zbătură în vânt. Părul său, băgă de seamă mulţimea, semăna cu al voievodului. Un cerc mare se desfăcu înaintea călăreţului. Acesta, în picioare cum era, începu să-și mâne calul, fără să prindă frâul în mâini, numai cu niște strigăte ușoare:

— Înainte, Negrule!… în cerc…

Calul începu să alerge, întâi în trap, pe urmă în galop, fluturându-și coama. Din goana lui, Băiatul sări jos, și iar i se avântă pe spinare. Se prinse de ramura înaltă a unui copac. Se căţără pe trunchi până sus. Şi când calul, în galop, trecu pe la poalele lui, își dete drumul și căzu drept în șa. Se roti, se lăsă pe chingă, culegând din iarbă, cu gura, o floare. Apucă, din zbor, o suliţă de la Tit și, tot din zbor, prinse în vârful ei o căciulă aruncată de Bucur.

Ursul sări, în cele din urmă, în picioare, alături de el, pe spinarea calului. Băiatul se avântă pe umerii lui și se dete peste cap, ajungând cu picioarele în același loc. Apoi se prinse cu o mână de ţeasta fiarei și-și azvârli picioarele în sus. Calul își înteţi goana. Băiatul își schimbă mâna. Făcu un salt și ajunse din nou, în genunchi, la picioarele domnitorului, aplecându-și fruntea înaintea lui.

Voievodul râse încântat și-l mângâie din nou pe păr.

— Ești un călăreţ vrednic, ai putea să ajungi un oștean și mai vrednic! îl lăudă el… Cum te numești?

Băiatul își ridică fruntea, privi faţa tatălui său, și în același timp zări, prin rămurișul sub care se ţinea iarmarocul, cerul senin, albastru, străveziu și luminos.

Funigei scânteietori se legănau prin văzduh.

— Numele meu este Băiatul… Băiatul și-atâta tot, șopti el puţin rușinat.

— Părinţii nu și-i cunoaște, vorbi Tit în locul Băiatului. Este un copil oropsit.

— Băiatul?… Dar este cel mai frumos nume ce se poate da cuiva, glăsui vodă, cu gândul să-i risipească sfiala copilului. Dar, în aceeași clipă, simţi prin inimă o tresărire. Cam aceeași vârstă ca și băiatul acesta trebuia să fi avut și copilul lui pierdut. Apoi ochii aceștia… Chipul cu rotunjime caldă. Totul îi amintește de… Vodă nu îndrăznea nici în gând să pomenească numele mamei copilului pe care îl căuta peste tot. La răvașul trimis cumnatului său, Brad, nu primise nici un răspuns, deși așteptase atâta timp. Întorcându-se în ţară, aflase că răspunsul lui Brad fusese prins de Vladislav și înmânat turcilor.

Copilul își întinse mâna, prinse degetele lui Vodă și i le sărută, dar nu le dete drumul…

— Își caută pe o soră a lui pierdută, mai adăugă Tit.

— A! Ai o soră? zise vodă dezamăgit. Căci dacă băiatul avea o soră nu putea fi în nici un caz copilul său.

Își desprinse degetele din strânsoarea fierbinte a mâinii copilului. Îl mai mângâie o dată pe păr, și-i spuse:

— Caută-ţi surioara și, după ce o găsești, sau chiar dacă nu o găsești, vino la curtea noastră din Târgoviște. Ai să fii miluit.