13 Dracii aleargă prin Valahia

De pe dealul unde se găseau, câmpia Ialomiţei se vedea parcă ninsă, sub lună. Începuse întâia strajă de noapte – trei ceasuri după asfinţitul soarelui – și Vlad, de pe o muche râpoasă, împădurită, privea neclintit spre tabăra turcească, având în jurul său cetele.

În primul rând, alături de el – între alţi boieri și căpitani de oaste – se puteau vedea logofătul Lazăr, comandantul Xalom, căpitanul Neagoe și, puţin mai încolo, în costume ostășești, prietenii noștri.

După ce o puseseră la adăpost pe micuţa Oltea, în Cetatea Bucureștilor, la o femeie de nădejde, binecunoscută de Tit, tuspatru alergaseră să-și plece genunchii în faţa domnitorului. Luaseră parte la o mulţime din acele mici lupte de hărţuială, pe care oștenii lui Vlad le dădeau de câteva ori pe zi cu trupele otomane în marș, arzându-le carele și luând o mulţime de prizonieri.

Băiatul își câștigase repede, în aceste lupte, o faimă binemeritată, pentru curajul său cu totul deosebit, asemănător numai cu acela al lui Vlad. Împreună cu Bucur și Mihailo – dar întrecându-i pe amândoi în vitejie – pătrundea în mijlocul urdiilor turcești. Uneori, luau cu ei ursul, răspândind groaza între otomani.

Turcii începură să-i numească pe băieţi «Dracii din Valahia», poate pentru că în vreo două rânduri luptaseră cu un fel de furci, cu care meșterii domnitorului îi înzestraseră în ultima vreme pe oșteni, din lipsă de alte arme, sau pentru că atacurile lor erau fulgerătoare, însoţite de ţipete și chiuituri, ce aveau darul să-i bage în sperieţi pe oștenii lui Mahomed.

Uneori băieţii se întorceau cu câte doi sau trei otomani ţinuţi în furci. Ursul avea și el în braţe câte un turc.

Așa alergau de-a lungul coloanelor turcești. Atunci osmanlâii, cuprinși de frică, începeau să strige:

— Dracii aleargă prin Valahia… Dracii aleargă prin Valahia…

De la această poreclă, în mai puţin de o săptămână se răspândi în rândul osmanlâilor superstiţioși zvonul că domnitorul valah ar avea în slujba lui câţiva diavoli adevăraţi, și de aceea nu poate fi nici prins, nici învins.

Băieţii – auzind ce se vorbește în tabăra otomană – făceau un haz nemaipomenit. Şi Tit, priceput cum era, se gândi să le facă un fel de veșminte de diavoli, ca să-i înfricoșeze și mai mult pe musulmani.

— Oastea măriei sale fiind mică, nici unu la zece faţă de turci – le spuse Tit băieţilor – vitejia nu ajunge. Este nevoie și de câte un șiretlic…

Şi le făcu veșminte care să le dea, atât lor, cât și ursului, o înfăţișare de draci.

Nu apucă însă păpușarul să-și înfăptuiască gândul, pentru că, în dimineaţa următoare, Băiatul îl zări – din spatele unor copaci, până unde se furișase, urmărind toată vremea coloanele otomane în marș – pe Radu cel Frumos.

Sultanul pornise războiul sfânt cu atâta cheltuială și tărăboi, înarmând – cum spune poetul otoman Enveri, în vestita sa operă «Cartea vizirului» ⁸ – «o oaste pe care abia o ducea pământul», cu ţelul de a preface Valahia în pașalâc. Având în stăpânire deplină Valahia, cetatea Chilia și Belgradul, ar fi putut cuceri întâi Ungaria și teritoriile locuite de germani, pe urmă întreaga lume.

Totuși, fiind inteligent și prevăzător, știind și ce păţiseră înaintașii săi din partea valahilor, îl luase cu sine și pe Radu cel Frumos.

«Dacă nu voi izbuti, prin cine știe ce întâmplare, să-mi fac Valahia pașalâc, va trebui să mă mulţumesc să-l pot înlocui, cu ajutorul marilor boieri, pe Vlad cu Radu cel Frumos, se gândea Mahomed, și tot va fi mai bine decât acum!…»

La sunetul din corn al lui Vlad – când aflase de începutul războiului «sfânt» pus la cale de Mahomed – se adunaseră toţi ţăranii bărbaţi în stare de a purta arma, unii aducându-și, după cum se povestește, și băieţii mai mărișori, ba chiar și unele fete, îmbrăcate în veșminte ostășești. Vlad nu vrusese la început să-i primească, însă stăruiseră și se rugaseră să rămână – și de ei, deprinzându-i să poarte armele, se îngrijiseră căpitanul Neagoe și Tit. Adevărul este că acești copilandri, primiţi la început cu neîncredere, făceau destulă pagubă oștilor încercate și bine instruite ale sultanului.

Ceilalţi oameni de rând, bătrânii, bolnavii, femeile și copiii mai mici, care nu puteau mânui armele, se zbăteau să hrănească și să dea alte ajutoare oștirii de ţară domnești.

Prinzând mai mulţi bărbaţi, femei și copii, care aduseseră merinde cetelor lui Vlad, turcii îi judecaseră și-i căsăpiseră cu iataganele. La judecată se auzise că luase parte și Radu cel Frumos.

— Vânzătorul! strigase Băiatul înfuriat, aflând despre această întâmplare. Ca să le facă pe plac stăpânilor lui osmanlâi și să le câștige încrederea, e în stare să-i taie el însuși pe ţărani. Să căutăm să-i venim de petrecanie.

Băieţii își făgăduiră între ei să-l caute pe Radu cel Frumos în luptă, oricum or ști, și să încerce să-l răpună.

Şi, într-o dimineaţă, după ce Băiatul pândise ore întregi, ascuns după un copac, în pădurea prin care treceau otomanii, iată, îl zări pe Radu cel Frumos.

Radu, îmbrăcat într-un costum oriental, cu un brâu lat, de care îi spânzura hangerul într-o teacă învelită în catifea, trecea încet, călare – împreună cu marele vizir Mahmut și o gardă bine înarmată de spahii – de-a lungul șirurilor de achingii, care poposiseră pentru prânz.

«I-a sunat, în sfârșit, ceasul ucigașului de valahi!» își spuse Băiatul, ridicându-și arcul și ochind cu grijă.

Deoarece era unul din cei mai buni ţintași din mica oaste a lui Vlad, Băiatul l-ar fi nimerit, fără îndoială, și l-ar fi doborât. Însă deodată se gândi:

«Nu, unui vânzător ca el, care a venit cu achingiii și ienicerii împotriva pământului, poporului și fratelui său, nu i se cuvine o moarte atât de ușoară. Trebuie să-l iau neapărat prins și să-l aduc la judecata măriei sale Vlad.»

Ca să smulgă din rândurile achingiilor, de lângă marele vizir și de sub ochii gărzii de spahii, pe omul atât de preţios sultanului Mahomed, se cerea o îndrăzneală și un dispreţ de moarte împinse dincolo de margini.

Dacă Băiatul ar fi fost un oștean mai în vârstă, poate ar fi cântărit lucrurile mai bine și s-ar fi mulţumit numai să-l răpună pe Radu cu o săgeată. Dar tinereţea, curajul și dragostea faţă de Vlad – care se arătase atât de bun, iertându-l la Târgoviște pentru fapta lui nechibzuită, dându-i drumul din turn și ajutându-l să plece la Stambul, în căutarea Roxanei – îl îmboldea să nu se mulţumească doar cu atât, ci să aibă o izbândă mai mare.

Trebuia să se avânte repede, pentru că altfel Radu,

Mahmut și garda de spahii se depărtau prea mult și nu i-ar fi putut ajunge. Pe deasupra, nu avea cal… Pe Negru îl lăsase într-un desiș, și el se strecurase pe jos, printre copaci, până lângă șirurile de achingii.

Chibzui repede. Își pregăti în stânga laţul, în dreapta sabia și, în timp ce osmanlâii se hrăneau liniștiţi, așezaţi pe iarbă, o luă la fugă spre locul unde își ţineau caii. Se repezi la paznicul lor, îl lovi, prinse de frâu armăsarul lui Ali-beg, comandantul achingiilor – cel mai bun cal din herghelie – încălecă dintr-un salt, cum avea obiceiul, și porni în galop, rotindu-și în mână laţul cu care avea de gând să-l prindă de grumaz pe Radu cel Frumos.

Paznicul de la cai, deși rănit, începu să ţipe.

— Valahii!… Valahii!…

Radu cel Frumos tresări. Își întoarse capul și îl văzu pe Băiat cu laţul în mână. Ochii lor se întâlniră pentru o clipă – ai lui Radu înfricoșaţi, ai Băiatului arzând de dorinţa de a-l lua prins. Dându-și seama de soarta care îl aștepta și bănuind că, în urma Băiatului, ar mai fi și alţi valahi, cu conștiinţa încărcată pe care o avea, Radu își uită de demnitate și prevedere. Se ridică în scări, își lovi calul cu picioarele în pântec, trase de frâu și, lăsându-i unde erau pe marele vizir și garda de spahii, porni în galop, chemându-i pe cei care îi întâlnea în drum, cu strigăte desperate, în ajutor.

— Nu-mi vei scăpa, vânzătorule! îl ameninţă Băiatul, cu glas tare, din urmă, îmboldindu-și și el calul…

Așa, ca o furtună, trecură amândoi pe lângă întreaga coloană de oșteni, pași, pașale, care, uitându-se zăpăciţi, nu pricepeau ce se întâmplă. Era numai un singur valah, sau erau mai mulţi?

Având un cal mai iute decât Radu, Băiatul, urcat în scări, îl ajunse. Laţul șuieră prin văzduh și îl cuprinse pe cel urmărit peste braţe.

— La judecată acum! zise Băiatul, și îl smuci de pe ca!…

Cu inima zbătându-i-se în piept de fericirea de a fi izbândit, îl trase, să-l aducă pe șaua lui.

Totul se petrecuse cu o iuţeală de necrezut. Marele vizir privise întâmplarea holbat și prostit, nemișcat și nescoţând nici un sunet.

Sfârșitul ar fi fost bun, dacă Ali-beg, comandantul achingiilor, nu s-ar fi dezmeticit.

— E un singur valah. După mine, achingii! ţipă, sărind pe calul unui oștean.

Cu un ropot ca de ploaie cu grindină, achingiii încălecară și porniră în urma lui Ali.

— Prindeţi-l viu! porunci și marele vizir, trezindu-se din amorţeală.

Gonind spre stânga, după Radu, Băiatul nu își dăduse seama că își tăiase singur drumul de întoarcere, vârându-se prea adânc în mijlocul trupelor otomane.

Dacă i-ar fi dat drumul lui Radu din ștreang, poate că ar fi putut încă scăpa. Dar nu vru să-și deschidă pumnul în care ţinea capătul frânghiei. Jucându-și calul și ridicându-l în două picioare, târându-l după el pe Radu, își roti sabia, trimiţând în raiul profetului o mulţime de suflete de gazii – luptători în războiul «sfânt» împotriva libertăţii ţărișoarei valahe.

Erau însă prea mulţi împotriva unui singur om. O suliţă îl lovi în umărul stâng. O săgeată i se opri în piept. Câteva laţuri îi vâjâiră pe deasupra capului.

— Luaţi-l viu! porunci încă o dată marele vizir.

Căzu de pe cal și, în mai puţin de o jumătate de oră, legat de sus până jos în ștreanguri, fu dus în faţa lui Mahomed.

Ştiind ce urmează, Băiatul se hotărî să primească senin moartea.

Rămase în picioare, uitându-se drept în faţă la călăul Roxanei. Vru chiar să-i spună ce gândește despre faptele sale; dar Mahomed, cu calmul său stăpânit, care băga însă groaza în sufletul oricui stătea cu el de vorbă, îl întrebă, aţintindu-l, printre pleoapele pe jumătate închise, cu o privire vie și otrăvitoare:

— Cum te numești, valahule?

— Numele meu este Băiatul, îi răspunse el… Prin grija luminăţiei tale, părinţii mi-au fost uciși înainte de a-i cunoaște.

Un murmur ameninţător se stârni între musulmani, faţă de răspunsul îndrăzneţ al Băiatului.

Mahomed se întoarse însă spre Radu cel Frumos, ca și cum ar fi vrut să-i spună o vorbă de duh. Şi toţi cei din jur știură că surâsul viclean care înflorise pe buzele subţiri ale sultanului ascundea în dosul său moartea.

Băiatul nu mai avea decât puţine clipe de trăit.

Lui Radu nu-i pierise groaza prin care trecuse și se simţea istovit. Încă răsufla greu și fruntea lui palidă, semănând în parte cu a lui Vlad – dar neavând nobleţea și lumina, pe care Băiatul le vedea numai pe fruntea domnitorului – îi era plină de sudoare. Broboane mari i se prelingeau pe obraji și îi picurau mai departe pe veșmântul turcesc. Totuși, văzându-l pe Mahomed că-i surâde, se simţi dator să-i răspundă, lingușitor, în același fel, deși numai de asta nu-i ardea.

Padișahul se întoarse însă către Băiat și îi puse cea de-a doua întrebare:

— Spune-mi, unde se află ghiaurul Vlad? glăsui el domol, încă surîzând, pentru că își cunoștea puterea și teama pe care o putea băga în oameni, și era sigur că tânărul rob valah până la urmă va fi silit să mărturisească.

— Pretutindeni și nicăieri, îi răspunse Băiatul numaidecât, și parcă în glumă – de fapt înfruntându-l pe padișah cu un curaj pe care cei din jur îl socotiră de-a dreptul nebunesc. Şi, deoarece Mahomed mai avea încă pe buze un surâs sleit, Băiatul îi zâmbi. Iar dacă înălţimea ta dorește să-l găsească, îi mai spuse, arătându-i cu capul în afara cortului unde fusese adus, n-are decât să se ducă să-l caute…

Toţi cei de faţă își deschiseră ochii cât cepele, siguri fiind că, la asemenea cuvinte, sultanul va chema de îndată călăul… În ce-l privește pe marele vizir, îi pieri răsuflarea, buza de jos îi căzu și, printre dinţi, i se văzu limba. Atât de fără teamă nu îi mai vorbise încă nimeni măreţului tekur – împăratului.

— Înălţimea ta… oftă Mahmut speriat, și tăcu, neștiind ce să facă și ce să mai spună.

— La moarte… la moarte… în chinuri… îndrăzniră totuși să-și dea cu părerea câţiva.

Mahomed le surâse din nou, mai bine-zis se sili să surâdă, fiindcă nu făcu lucrul acesta decât dintr-o parte a gurii, ceea ce îi strâmbă obrazul…

Trecea drept un om deosebit de iscusit în discuţiile cu trimișii străini sau cu învăţaţii, pe care-i plăcea să-i primească în palatul său din Stambul… Şi voia să le arate dregătorilor că poate rămâne biruitor și asupra acestui tânăr valah, rob, nu numai îndrăzneţ, ci și deosebit de inteligent, fără să fie nevoie să folosească forţa.

Deși nu trecuseră nici șase ani de când l-am întâlnit întâia oară, sultanul nu mai arăta așa de tânăr. Nasul i se mai lungise. În barbă îi răsăreau fire albe, pe care în zadar încerca să le smulgă sau să le cănească bărbierul său Giovanni, fiindcă necontenit i se iveau altele.

Firea îi rămăsese însă aceeași. Nimeni nu știa niciodată dacă sultanul era vesel sau necăjit, și nici nu putea ghici ce fel de gânduri măcina sub turbanul său roșu, în diferitele ore ale zilei. Pe neașteptate, în toiul celei mai mari petreceri, când părea foarte bine dispus, poruncea, de pildă, să i se taie capul cuiva fiindcă râsese, să zicem, prea tare, sau dimpotrivă, pentru că i se păruse mohorât. Alteori, când socoteai că ar fi supărat și gata să facă un masacru, în chip surprinzător cerea să-i vină așâcii-cântăreţii și să-l desfete cu versuri din «Cartea lăutei» ⁹ , versuri deosebit de gustate de el…

Așa și de data aceasta, unii nădăjduiau că va porunci schingiuirea Băiatului, în vreme ce alţii bănuiau că are alte gânduri.

Numai Băiatul se uita la el fără teamă și, dacă nu i-ar fi șiroit sângele din rănile de la piept și umăr, s-ar fi zis că stă cu sultanul de vorbă, ca între prieteni.

— Bine, dădu din cap padișahul… Nu vrei să ne spui unde este stăpânul tău. Mărturisește-ne măcar câţi oșteni are, pentru că asta nu înseamnă trădare. Trădare este numai când arăţi și unde se găsesc…

Băiatul ridică puţin capul și își mușcă buzele, ca și cum ar fi stat să facă o socoteală, și pe urmă îi răspunse:

— Mai puţin cu unul decât ar fi trebuit să aibă, fiindcă acela sunt eu. Iar dacă luminăţia ta nu mă crede, îl rog să se ducă să-i numere…

Pentru această nouă îndrăzneală, Mahomed, oricât se strădui, nu mai putu surâde, ci se încruntă și spuse printre dinţi:

— Ești foarte isteţ; dar isteţimea pe care ai fi putut s-o folosești altfel va pieri odată cu tine. Vei fi jupuit de piele. Pe urmă te vom așeza pe cărbuni. Şi, dacă totuși vei mai avea viaţă până într-un ceas, te vom tăia în două, pe îndelete, cu ferăstrăul…

Imaginându-și numai aceste chinuri, Băiatului i se încrâncenă carnea, dar fiindcă se hotărâse să le arate dușmanilor cum știe să moară un valah, avu tăria să mai răspundă:

— Așa mi se cuvine, de vreme ce m-am lăsat prins. Ba cred că ar trebui, pentru greșeala mea, să fiu pedepsit și mai crud…

— Cu toate astea – urmă sultanul, folosind altă cale, pentru că văzuse că nu reușise să-l înfricoșeze pe Băiat, și trecând de la cea mai cumplită ameninţare la cea mai dulce ispită – te-aș putea ierta, ţi-aș da un rang mare în oștirea musulmană, ai primi aur din belșug și cele mai frumoase cadâne, dacă te învoiești să lupţi alături de noi…

Băiatul dădu din cap.

— Luminăţia ta, nu te mai osteni, zise el… Pe un oștean al măriei sale Vlad nu l-ar putea face nici Dumnezeu, făgăduindu-i raiul, să-și vândă ce are mai scump pe lume: domnitorul și ţara. Poruncește deci să mi se jupoaie pielea, să fiu așezat pe cărbuni, sau ce mai dorește înălţimea ta, în nesfârșita sa bunătate și înţelepciune…

— Spune-mi, întrebă pentru ultima oară Mahomed, toţi oștenii lui Vlad sunt la fel de viteji ca tine?

— Nu, înălţimea ta, îi răspunse fără să șovăie

Băiatul… Ei sunt mult mai viteji. Eu nu sunt decât cel din urmă, cel mai netrebnic dintre toţi. Altminteri, trebuia să fiu ori mort, ori liber, în nici un caz un rob al înălţimii tale…

— Așa? se miră Mahomed, încruntându-și din nou sprâncenele, ceea ce îl făcu pe Radu cel Frumos să tragă nădejdea că, în sfârșit, padișahul va rosti cumplita osândă la moarte, prin jupuirea pielii, a aceluia care îl făcuse de râs în faţa otomanilor.

Sultanul făcu însă semn unui sclav să îl dezlege pe prizonier.

— Ești un adevărat viteaz, recunoscu el, rostindu-și rar cuvintele. Dacă n-ai fi ghiaur, ai fi putut ajunge mare vizir, iar dacă mi-ai fi fost prieten, te-aș fi făcut domn în Valahia! Tu știu că nu m-ai fi trădat. Şi, fiindcă nu preţuiesc nimic, pe pământ, mai mult ca vitejia și credinţa, îţi redau libertatea.

Băiatul fusese dezlegat. Își simţea mâinile libere.

Sângele îi curgea grăbit prin vine, dându-i furnicături.

«Sunt liber cu adevărat?» se întreba, nevenindu-i să creadă, temându-se de vreo cursă a padișahului, cercetând chipurile celor din jur, încercând să citească pe ele adevărul…

Însă înșelăciune nu era. Sultanul fusese, într-adevăr, uimit de îndrăzneala nemaiîntâlnită a Băiatului. Şi, vrând să le arate prin aceasta supușilor săi că așa ar trebui să se poarte și ei într-o împrejurare asemănătoare, săvârșea un lucru pe care nu-l mai făcuse și nici nu avea să-l mai facă vreodată în viaţă. Îi da drumul, scăpând în felul acesta din mâini, fără să știe, tocmai pe acela pe care îl căuta, cu înverșunare, de atâţia ani, și pentru a cărui prindere ar fi fost în stare să dea un munte de aur.

— Ești liber… Poţi pleca! îi repetă Băiatului. Dar bagă de seamă, își încheie cuvintele, îngroșându-și glasul și arătându-i pe cei din jur, în frunte cu Radu cel Frumos, care se uita la el cu o ură fără margini, nu te sfătuiesc să mai încerci vreodată să intri în tabăra mea…

— Eu nădăjduiesc dimpotrivă, luminăţia ta, că voi reuși să mă înapoiez cât de curând, își rosti Băiatul ultimul cuvânt, cu acea cutezanţă pe care numai un tânăr ca el o putea avea.

Sultanul își mușcă buzele, își încleștă pumnul pe hanger și fu gata să-și întoarcă vorba și să dea condamnarea la moarte. Dar gândindu-se că prin aceasta ar fi stricat tot rostul pilduitor al hotărârii de mai înainte, dete iarăși drumul hangerului dintre degete și, dezvelindu-și ușor dinţii, într-un fel de surâs, care de data asta semăna a rânjet, îi spuse:

— Atunci tot jupuit și pe cărbuni vei pieri!…

Băiatul se înclină, fără să se încovoaie prea mult, în faţa padișahului, se întoarse și plecă, ieșind din cortul unde fusese judecat, tăind de-a dreptul printre cetele de achingii și ieniceri, care îi făceau loc, urmărindu-l din priviri, dând nedumeriţi din cap și stăpânindu-se cu greu să nu-l taie cu săbiile sau să-l împungă cu lăncile.

Merse către pădure. Intră în ea. Ajunse în locul unde îl lăsase pe Negru. Încălecă cu greutate. Abia atunci își aduse aminte că e rănit. Se pipăi. Se văzu plin de sânge. Simţi că i se clatină capul… Aplecându-se, încolăci cu amândouă braţele grumazul credinciosului animal și îi șopti:

— Repede, Negrule… repede…

Gândurile i se învălmășiră, și nu se mai trezi decât în culcușul de paie în care îl îngrijea Tit.

Din fericire, rănile nu îi fuseseră prea grave și, bine îngrijit de Tit, în două zile Băiatul se ridică.

Despre întâlnirea sa cu Mahomed se vorbise mult și pe larg în întreaga tabără otomană, care de altfel își încetase înaintarea și se statornicise în lunca Ialomiţei, în apropiere de locul unde Băiatul fusese judecat de sultan.

De aici se pregătea apropiata intrare în Târgoviște, făgăduindu-li-se, mai ales ienicerilor și achingiilor, prăzi bogate, atât cât să trăiască în belșug tot restul vieţii, și fecioare mândre, valahe, pentru haremuri.

A doua zi, domnitorul, îmbrăcat în haine ienicerești și cunoscând bine limba și deprinderile otomane, pătrunse el însuși în tabăra lui Mahomed, cercetând-o, căutând să-i afle intrările, ieșirile și felul de așezare a corturilor.

Stătu de vorbă cu o mulţime de ieniceri, care habar nu aveau că în faţa lor se afla însuși domnitorul Ţării Românești. Cu prilejul acesta, află despre purtarea îndrăzneaţă și demnă a Băiatului, care îl pusese în uimire pe padișah și îl făcuse să-l elibereze, spre uimirea tuturor.

Chemându-l la sine, după ce se întoarse și el cu bine din tabăra otomană, Vlad îl lăudă.

Băiatul îngenunche și îi sărută mâna:

— Măria ta, aș vrea să mă trimiţi în luptă unde va fi

mai greu!

Vlad îl apucă de braţ, îl ridică și întinzându-i o sabie sclipitoare, de argint, zise:

— Te voi trimite, căpitane Ion!…

— Eu… căpitanul Ion?… Măria ta… e prea mult… Şi pentru că Vlad își înălţase mâna să-i potolească strigătele de bucurie și mirare, luă de îndată poziţie de salut, și cu toate că simţea un nod urcându-i-se până sus, în gât, îi spuse domnitorului: Căpitanul Ion, la poruncă, măria ta!

Acum sunt cu toţii pe deal, cătând, împreună cu domnul, spre tabăra otomană.

Ienicerii și achingiii și-au sorbit ciorba. Trâmbiţele au sunat prelung, tânguitor și înăbușit, așa cum se obișnuiește în vreme de război. Focurile au mai pâlpâit, ici-colo, câte unul, pe urmă s-au stins. O singură făclie, ca un suflet neliniștit, a mai alergat dinspre cortul lui Mahmut, marele vizir, către locurile de margine, unde străjerii vegheau șanţurile împrejmuitoare. Făclia, purtată de vreun curier-elci, a gonit de la șanţuri spre corturile călăreţilor Rumeliei și, întorcându-se la marele vizir, a tremurat puţin și s-a stins.

Luna, care ninsese câmpia, făcea să scânteieze undele clipocitoare și vesele ale Ialomiţei pe care cetele lui Vlad o zăreau de la distanţă, în petece strălucitoare, printre copaci.

— Boieri și căpitani! spuse Vlad, când în tabăra otomană se făcu liniște deplină. În faţa noastră se află oștirea lui Mahomed, ca un balaur căruia, chiar dacă i-am retezat unul din capete, mai are încă patru. De la bunicul meu Mircea cel Bătrân – ca și el de la strămoșii strămoșilor săi – am cuvânt, cu toate greșelile mele, și așa cum m-oi pricepe, să apăr pământul acesta, din veci în veci al nostru, să-l păstrez liber și astfel să-l încredinţez urmașilor. Pentru că alt mijloc nu mai avem să retezăm deodată balaurului cele patru capete cu limbi de foc ce i-au mai rămas, va trebui să-i lovim în noaptea aceasta inima – arătă domnitorul cu mâna spre corturile sultanului și ale pașilor, așezate în mijlocul taberei otomane, înconjurate întâi de spahii, apoi de ieniceri, achingii și oaste de dobândă și strânsură. Din pricina strâmtorii care domnește în tabără, și ca să ne fie mai la îndemână, vom ataca numai noi. Sunteţi cei mai viteji.

Mă uit la fiecare, și știu ce vă poate braţul… Şi totuși, continuă el, lungindu-și puţin cuvintele, dacă este cineva printre voi, care în clipa plecării la luptă se va gândi la moarte, să nu ne însoţească și să rămână aici…

Voievodul rămăsese cu obrazul luminat de lună, și, de sub coiful de fier împodobit cu un surguci de pene și pietre preţioase, părul blond îi flutura în vântul ce începuse să sufle dinspre râu.

Băiatul nu își mai putea lua ochii de la el… Se gândi că a venit clipa să-i dovedească lui Mahomed cum înţelege să-și ţină cuvântul, reîntorcându-se în tabăra otomană, și își dori din toată inima să poată ajunge până la cortul lui.

Toţi cei de faţă își ridicară săbiile și suliţele, spunând:

— Măria ta, du-ne să ne apărăm ţara, lovind inima vrăjmașului, balaurul cu limbile de foc de dinaintea noastră!…

— Atunci să pornim, porunci Vlad, sărind pe calul său alb.