12 Strigătul huhurezului

Caii fugeau cu o iuţeală neobișnuită. Faptul acesta îi făcea pe oameni să se uite miraţi pe urmele lor. De altfel aveau ce privi. Pe unul dintre ei călărea un urs. Așa ceva nu se vede oricând. Iar caii, se zărea cât de colo că erau de rasă și obișnuiţi cu goana îndelungată.

Tit cumpărase patru cai de la Galipoli ⁷ , unde debarcaseră. Vânzătorul unsese o înaltă căpetenie de spahii, și Tit avea bănuiala că toţi patru fuseseră furaţi din grajdurile sultanului.

Plătiseră pe ei o groază de bani.

De bani însă nu se plângeau. Aveau cât le trebuia, ba încă le și prisosea.

Era destul să scoată din săculeţ câte o bijuterie sau o piatră preţioasă, să o schimbe la cel dintâi neguţător sau cămătar, și primeau un pumn de galbeni.

Bijuteriile le aveau de la Roxana. Săculeţul purtat de Tit era plin. Cu ele ar fi putut să cumpere, dacă ar fi vrut, nu patru cai împărătești, ci patru grajduri a câte două sute de cai, cu îngrijitorii lor cu tot.

Numai cu nădejdea scăpării și a reîntoarcerii în ţară se învoise Roxana să primească darurile în bijuterii și pietre preţioase făcute ei de Mahomed și de alţi demnitari ai imperiului, dornici să-i câștige bunăvoinţa.

Dacă Tit ţinea pietrele scumpe și giuvaericalele, Băiatul ducea cealaltă comoară a Roxanei, pe micuţa Oltea.

La început, fetiţa se cam speriase de Băiat. În harem nu fusese obișnuită să vadă figuri bărbătești. Nici măcar hidoșii eunuci nu puteau intra în locul unde fusese ascunsă ea de Roxana.

Cât timp au călătorit pe corabie, de la Stambul până la Galipoli, s-a deprins însă cu Băiatul, și când se trezea dimineaţa îl lua de gât, cum făcea înainte cu Roxana, și nu voia să se mai despartă de el…

Nu avea nici cinci ani împliniţi, dar, cu simţul binecunoscut al copiilor, își dădea seama că Băiatul îi era cel mai apropiat ocrotitor.

Roxana îi spusese Băiatului că fără această fetiţă – pe care o iubise ca și cum i-ar fi fost o adevărată mamă – nu ar fi fost în stare să supravieţuiască dorului de ţară, nici rușinii de a fi ajuns roaba lui Mahomed. Şi Băiatul se simţea gata de orice sacrificiu pentru micuţa Oltea, singura și cea din urmă mângâiere a Roxanei în anii de restriște.

Să ne reîntoarcem însă în serai, atunci când Roxana, văzându-l pe Băiat, își pierduse cunoștinţa. Fata, stropită cu apă de Tit, dintr-o amforă de argint, își reveni.

Se uită din nou la Băiat, și parcă nici nu-i venea să creadă că flăcăul voinic, înalt și bălai, în braţele căruia se găsea, fusese copilul, tovarășul ei de zburdălnicii,

alături de care făcuse, cu ani în urmă, atâtea nebunii și se jucaseră în fel și chip pe pajiștile și în pădurile înflorite ale Tismanei sau în ograda liniștită a tatălui său, Voicul…

Îl privea fără să se sature, și după primele clipe de sfială, nu știa cum să-l mai mângâie și ce să-i mai spună.

Pe amândoi îi aduse la realitate Tit.

— Orele trec repede, le aminti. Veţi avea răgazul să vă spuneţi tot ce aveţi pe suflet în timpul călătoriei. Corabia ne așteaptă în port. Vântul este prielnic și, dacă nu ajungem la vreme, s-ar putea ca neguţătorul să-și schimbe gândul, să se lipsească de banii noștri, să ridice pânzele și să plece…

— Așa e, da, aveţi dreptate, o să avem timp destul să vorbim, după ce vom fugi de-aici, recunoscu Roxana. Însă trebuie să vă mai spun câteva lucruri, înainte de a părăsi această încăpere. Şi, într-un colţișor ferit din fundul haremului, le-o arătă pe Oltea.

Fetiţa dormea liniștită pe un divan mic, în dosul unei perdele de muselină.

— Este a ta? întrebă Băiatul, cu inima strânsă.

— Nu. Mama ei a fost furată dintr-un sat de pe la noi, după ce tatăl său a căzut în luptă, încercând să o apere.

Fiind frumoasă, a fost dăruită seraiului. Nu a trecut mult, și femeia a născut. Eunucii nu au prins de veste, iar cadânele și slujitoarele haremului, mișcate de soarta ei tristă, nu au destăinuit nimănui sosirea pe lume a fetiţei – botezată Oltea în amintirea pământului de unde se trăgea.

— Şi mama fetiţei unde e? vru să afle numaidecât Tit.

— La numai câteva luni după naștere, Mahomed a dat voie unui han tătar să-și aleagă câteva roabe din palat. Mama fetiţei a fost printre ele. Înainte de a pleca, sărmana femeie a venit la mine și mi-a căzut în genunchi. M-a rugat, prin trecerea pe care o aveam la palat, să fac orice ca fetiţa să ajungă din nou în ţara strămoșilor săi, și măcar ea să fie ferită de înjositoarea robie în haremurile osamnlâilor… I-am făgăduit… Şi iată, am pregătit totul ca fetiţa să ne poată însoţi.

Copilului i-am dat, cu puţin timp în urmă, să bea o licoare. Ea va dormi liniștită și nu vă va face nici un fel de încurcături, până ce vom ajunge pe corabie. Este cea mai mare rugăminte pe care v-o fac, zise la sfârșit, uitându-se spre Băiat. Aici sunt lucrușoarele ei, mai arătă o legăturică.

Tit rămăsese puţin pe gânduri, încercând să măsoare greutăţile; dar Băiatul se hotărî numaidecât:

— Orice ar fi, o vom lua pe micuţă cu noi.

— Bine, se învoi păpușarul, dându-și seama că acestei arzătoare dorinţe a Roxanei nu i s-ar fi putut împotrivi.

Roxana le dete săculeţul cel greu cu giuvaericale și un document semnat de însuși Nișangi-pașa, marele dregător al cancelariei sultanului – având desenată pe el turaua – monograma lui Mahomed. Prin el se poruncea tuturor sangiacbeilor – guvernatorilor imperiali, și cadiascherilor – conducătorilor religioși – să le înlesnească și să le ajute călătoria, fără să ceară nici o lămurire celor care îl înfăţișau.

Cine știe prin ce mijloace și cu câtă greutate reușise biata Roxana să dobândească documentul acesta!

Deocamdată trebuiau sa iasă cât mai repede și mai pe nesimţite din palat. Totul fusese chibzuit, de altfel, din vreme. Roxana desfăcu o ușă tainică din perete, pe unde, cu opt ani înainte, împărăteasa Bizanţului se putea strecura neobservată de slujitoarele sale. Ușa, descoperită de Roxana, în timpul lungii sale robii, nu era cunoscută de paznici.

Ieșiră într-un coridor mărginit de oglinzi, de acolo urcară pe niște scări întortocheate, până la o sală dosnică, terminată cu o terasă. Un străjer stătea în dreptul terasei. Băiatul își dădu drumul de pe marginea de sus a terasei, așa cum sărea din copac pe cal, căzând direct pe umerii străjerului. Nu se auzi decât o icnitură, și acesta, lovit cum trebuie de pumnul dibaci al Băiatului, rămase leșinat.

Tit aruncă de sus o frânghie cu noduri, și cea dintâi se coborî Roxana, primită în braţe de Băiat. Urmă păpușarul, aducând-o și pe micuţa Oltea.

Trecând pe aleile cele mai ferite și întunecate ale parcului, fugarii reușiră să ajungă, fără să mai întâlnească pe nimeni, până la zidul din spatele palatului.

Băiatul o ţinea în braţul stâng pe fetiţă, și cu dreapta o sprijinea pe Roxana; iar Tit încheia micul convoi, păzindu-l din spate de primejdie.

Cum înaintau pe alei, se auzi un ţipăt de huhurez. Era Bucur, care dădea semnalul că drumul e liber.

Furișându-se prin partea de dinafară a zidului, Bucur, Mihailo și ursul îi doborâseră, luându-i la rând, pe toţi cei șase paznici, aflaţi în acest loc, fiecare în dreptul câte unui contrafort, la distanţă cam de cincizeci de pași unul de celălalt.

După ce îi legaseră fedeleș pe paznici, ursul se căţărase pe trunchiul unui platan, sărise pe zid și ajunsese într-unul din cele două turnuri. Străjerul, luat de urs pe neașteptate, fusese trântit de-a dreptul în braţele băieţilor. Soţul său, aflat în turnul din celălalt colţ al zidului, păţise și el la fe!…

Îmbrăcându-se repede în hainele străjerilor doborâţi, Bucur și Mihailo se căţărară, cu ajutorul ursului, în cele două turnuri, și fiul păpușarului dăduse semnalul, tocmai când tustrei fugarii, în haine femeiești, se apropiau de zid.

Scăparea era deci sigură.

Băiatul aruncă un capăt al frânghiei cu noduri pe zid.

Capul frânghiei fu apucat de urs, care se supunea întrutotul poruncilor lui Bucur.

— Urcă-te tu, o îndemnă Băiatul pe Roxana.

— Ai grijă de fetiţă!

Parcul palatului imperial se vedea, în noapte, fantomatic, cu frunzișul său des, clătinat de vânt, și dincolo de zid se auzea marea.

Mai înainte de a începe să se caţăre pe frânghie, Roxana vru să se mai uite o dată la chipul copilei din braţele Băiatului, să vadă dacă încă mai doarme.

Dându-i la o parte învelitoarea de pe obraz, Roxana o privi. Dar o rază de lună rătăcită printre ramurile copacilor căzu pe ochii fetiţei. Şi, fie că puterea băuturii adormitoare trecuse, fie că raza de lună îi tulbură somnul, fetiţa se deșteptă. Văzându-se în braţe străine, se sperie și, ridicând mânuţele spre Roxana, începu să se zbată.

— Lasă-mă la mama… la mama mea!…

În tăcerea nopţii, glasul clar al fetiţei răsună până departe.

— Cine este? strigă un străjer, alergând pe culmea din stânga a zidului, spre turnul unde veghea Mihailo.

Acesta îl întâmpină și îl lovi cu suliţa; dar în iuţeala cu care se desfășurau întâmplările, lovitura nu fu destul de bine socotită. Străjerul, rănit ușor, căzu, începând să se vaiete. Şi o trâmbiţă se auzi dând alarma.

Cu ajutorul lui Tit, Roxana – slăbită de boală și înfricoșată – se căţără, tremurând ca o frunză, pe frânghia cu noduri, ţinută de urs.

Bucur, după ce lăsă o altă frânghie cu noduri în partea dinafara zidului, sări jos și o așteptă pe Roxana.

Tit îi urmă cât ai clipi, și Băiatul la fel…

— Fatma!… Au furat-o pe Fatma din harem!… A zburat cea mai mândră pasăre din colivia înălţimii sale sultanului!… ţipau ascuţit câţiva străjeri din parc, și coroanele negre ale copacilor, iluminate de făcliile din mâinile urmăritorilor, începură să strălucească feeric, luând parcă, de atâta vâlvoare, foc.

— S-a sfârșit… s-a sfârșit… murmură Roxana. Şi eram încredinţată că totul va merge bine…

— N-ai nici o grijă, vom scăpa, încercă s-o liniștească

Băiatul, scoţându-și de sub veșmântul femeiesc sabia.

— Căutaţi-o pe Fatma… Să nu ne scape Fatma… pasărea scumpă… mărgăritarul haremului… răsunau tot mai deslușit vocile.

Roxana, înfrigurată, se împiedica la fiecare pas, știind ce pedeapsă o aștepta, dacă ar fi fost prinsă.

— N-ai grijă, repeta Băiatul, încleștându-și dinţi. Şi tu și fetiţa veţi fi salvate…

Dar Roxana nu mai credea.

De atâtea spaime, simţea că se sfârșește.

— Uite-i! răcni un oștean turc, alergând, urmat de alţii vreo patru, înaintea fugarilor.

— Cel care vine e fostul nostru comandant de ortă,

Mustafa, mai avu vreme să i-l arate Băiatul lui Mihailo pe oșteanul turc care alerga în frunte.

— Oho! îmi place întâlnirea cu el, se bucură Mihailo, de câteva ori m-a bătut cu biciul pe pielea udă. Şi, întâmpinându-l pe Mustafa, îl izbi cu suliţa în piept, făcându-l să se prăvălească.

Încercând să-i înconjoare, din spatele lor veneau alţi cinci sau șase străjeri. Tit și Băiatul se întoarseră spre aceștia, lăsându-i pe Mihailo, Bucur și Ursul să se bată cu cei dinainte.

Bucur și Mihailo începură să-i ia în suliţe pe vrăjmași, în vreme ce ursul, nelăsându-se nici el mai prejos, prinse doi străjeri deodată în braţe, zdrobindu-i unul de altul, trântindu-i jos și călcându-i apoi cu picioarele.

Spre norocul lor, garda palatului, de când plecase sultanul și mai toti oștenii fuseseră luaţi la război, era foarte mică.

Numai vreo treizeci de străjeri se aflau pe la porţi și uși. Dintre ei, o parte nici nu îndrăzniseră să-și părăsească locurile de pază, rămânând să vegheze restul haremului, tezaurul și celelalte încăperi.

La sunetul trâmbiţei, alergaseră numai cei de la intrarea în camerele Roxanei și câţiva de la poarta din spate. Cu toţii erau cel mult zece sau doisprezece oameni.

Până să fie treziţi și să se echipeze ceilalţi oșteni ai gărzii, care, potrivit obiceiului turcesc, se duseseră să se culce după cântarea de seară a muezinului, mai rămânea un răgaz. Şi dacă Tit și băieţii luptau vitejește, puteau să-i doboare pe otomanii care încercau să-i încercuiască, și aveau timp destul să fugă.

Printre cei care îi încolţeau pe Băiat și pe Tit se găsea și Daud.

— Împreună cu Fatma, mărgăritarul haremului, a fost furată și Aișé, se văicărea el, în timp ce alerga spre grupul de fugari. Socrul meu îmi ceruse îngăduinţa să vină și ea la palat, ca să se minuneze de frumuseţea cadânei stăpânului nostru, încercă să se dezvinovăţească.

— Dacă nu o vom prinde pe Fatma, mâine dimineaţă ai să te urci în ţeapă, împreună cu socrul și mireasa ta, îi rosti ameninţător alt oștean.

— Care dintre femeile acelea o fi Aișé? răcni Daud, zărindu-i prin întuneric pe Băiat și pe Tit. Dacă o prind, o voi târî de coade tot Stambulul, până am s-o ucid.

— Uite-mă aici! îi strigă Băiatul, lăsând-o din braţe pe fetiţă și încredinţând-o Roxanei.

Daud, uimit și întărâtat, se luă după Băiat. Băiatul nu voia să-l ucidă, gândindu-se că – deși

Daud nu făcuse lucrul acesta cu vreo intenţie bună – lui i se datora că reușise să pătrundă în harem. Ar fi vrut deci doar să-l sperie și să-l pună pe fugă.

Încercând să-l înfricoșeze pe Daud, Băiatul, cu o singură lovitură de sabie, îi reteză turcului turbanul, apoi, dându-i un picior în spate, îl trânti la pământ.

Daud căzu cu capul pe pietre, își mușcă limba, dar, fiind oștean încercat, se rostogoli pe lângă zidul palatului și fu din nou în picioare.

Văzând-o pe Roxana, prin întuneric, crezu că e Băiatul și o lovi în piept cu sabia.

Roxana, cu o mișcare domoală, lunecând pe lângă zid, căzu la pământ.

— Câine! strigă Băiatul și, învârtindu-și sabia prin văzduh, îi zbură lui Daud capul…

Capul lui Daud se rostogoli în praf, și Băiatul, nemaiţinând seama de nimic, se aplecă asupra Roxanei.

— Ai grijă de fetiţă… îmi făcusem atâtea visuri… îi zâmbi ea și rămase așa, cătând – fără să mai vadă nimic – spre marea argintie, clătinată de vânt.

Înfricoșată de noaptea aceea cumplită, când săbiile și suliţele se ciocneau între niște oameni încruntaţi și necunoscuţi, făcând să ţâșnească din ele scântei și să sară capete de pe umeri, fetiţa se trânti asupra trupului fără viaţă al Roxanei, apucându-l de umeri, încercând să-l ridice, plângând cu sughiţuri:

— Mamă… nu mă lăsa… să fugim…

Îndârjiţi peste fire de moartea Roxanei, după ce fuseseră atât de aproape de salvarea ei, Tit, Mihailo și Bucur se avântară ca niște tigri asupra străjerilor palatului împărătesc. De fapt, dintre cei câţi îi înconjuraseră la început nu mai trăiau decât patru, însă zgomotele dinlăuntrul parcului împărătesc lăsau să se înţeleagă că în curând vor veni și alţii.

Bătălia se desfășurase de altfel cu repeziciune.

Cei patru otomani își dădură și ei viaţa – doi răpuși de Mihailo, unul de Tit, și cel din urmă, de Bucur.

Folosindu-se de această biruinţă, la îndemnul lui Tit, care rămăsese mai în urmă, să le acopere retragerea, băieţii – ducând cu ei trupul neînsufleţit al Roxanei și pe fetiţă – se cufundară în noapte și se îndreptară în goană spre locul, destul de apropiat, unde lăsaseră o barcă priponită de ţărm.

Urcându-se în barcă, vâsliră până la corabie.

Genovezii obișnuiau de multe ori să primească, pe punţile corăbiilor lor, creștini care fugeau din imperiul otoman. Însuși Vlad se salvase odată, agăţându-se, la Galipoli, de un vas asemănător.

Numai că neguţătorul care era stăpânul corăbiei avea un suflet hapsân.

El auzise zgomotele luptei și trâmbiţele de alarmă și, motivând că primejdia pentru vasul său crescuse, le ceru o sumă aproape încă o dată mai mare decât fusese la început vorba.

Neavând încotro, plătiră, și neguţătorul, poruncind să se ridice pânzele, corabia începu să plutească.

Cea dintâi grijă a Băiatului, odată ajunși pe corabie, fu să-l vadă pe Negru. Calul fusese adus dinainte pe punte. De asemenea, în cală se găsea ascunsă, unde a și rămas până la debarcarea ei la Galipoli, vestita lecuitoare din Beyoglu, o bătrână al cărei chip nu i-l putuse nimeni vreodată zări și al cărui nume iarăși nu i se cunoștea. Se povestea doar despre ea că ar fi fost o principesă bizantină, fugită cândva dintr-un harem. Ea se învoise ca Tit, îmbrăcat ca femeie, să intre în locul ei în harem, cu făgăduiala de a primi pentru asta o plată foarte mare și de a fi dusă, după aceea, cu corabia, la Galipoli.

Şi Tit, cel care orânduise totul, se ţinuse de cuvânt.

În zorii zilei următoare, Băiatul o sărută pe fosta lui mică tovarășă de joacă pe frunte. Faţa ei palidă se luminase. Era, în sfârșit, liberă; dar libertatea nu-i mai era de nici un folos. Ochii celor de faţă se umplură de lacrimi.

Învelită într-o pânză albă – albă, așa cum îi fusese și sufletul – trupul Roxanei fu aruncat în mare.

Pentru că atârnaseră de el o piatră, se duse îndată la fund.

Spre norocul lor, corabia, după ce porni, nu fu urmărită și nu întâlni pe mare decât niște vase mici de pescari. Aproape toate corăbiile otomane fuseseră trimise înainte, încărcate cu trupe, prin Marea Neagră, spre Dunăre. Porturile turcești erau pustii.

De asemenea, nu întâmpinară decât o singură furtună, în apropiere de Galipoli. Scăpară însă cu bine și debarcară, corabia genoveză urmându-și drumul pe mare, prin Dardanele, către insula Chios.

Pretutindeni pe unde trecură apoi călări, văzură urmele jafurilor și silniciilor otomane.

O femeie cu minţile rătăcite plângea la o răscruce de drumuri, chemându-și zadarnic înapoi soţul și cei trei feciori, luaţi în sclavie și trimiși să vâslească pe catarga – galerele militare ale lui Mahomed.

Copii flămânzi, fără părinţi, lipsiţi de un acoperiș, se adăposteau prin munţi, laolaltă cu sălbăticiunile.

Trecerea prin Balcani fu nespus de grea.

Potecile erau întortocheate și stâncile prăpăstuite, răvășite ca sub mâna unui uriaș.

Dincolo de munţi însă, pe câmpiile Bulgariei, mugurii trandafirilor se deschideau într-o revărsare ameţitoare de parfumuri și culori. În copaci, cireșile începeau să se coacă. Pâraiele murmurau. Vântul domol îi răcorea.

Fetiţei îi plăcea din ce în ce mai mult această călătorie, întâia din viaţa ei. Se cuibărea în braţele Băiatului și, uneori, cât era de mică, începea să cânte vechi cântece oltenești, învăţate de la Roxana.

Pe la popasuri, aflau știri din ţară. Oamenii povesteau că Vlad preţuia și păzea cu atâta strășnicie cinstea, încât în Valahia se putea lăsa o casă plină de comori deschisă, și nimeni nu ar fi pătruns fără voia stăpânului înăuntru. O pungă cu galbeni, pierdută pe uliţă, rămânea neatinsă, așteptându-l pe păgubaș.

Domnitorul îi răsplătea din plin pe cei cinstiţi și viteji, și îi pedepsea cu asprime pe trădători și pe lași.

Cu prilejul unei bătălii, în care avangarda otomană, condusă de însuși marele vizir, fusese învinsă de o mână de oșteni valahi, se istorisea că domnitorul poruncise ca toţi oștenii lui răniţi să fie adunaţi laolaltă. Cercetându-i pe fiecare, văzuse că unii erau răniţi în piept și alţii în spate. Pe cei răniţi în piept îi răsplătise, dându-le ranguri de boierie, moșii și aur, dar pe ceilalţi îi ridicase în furci, spunând că rănile din spatele lor erau o dovadă sigură că încercaseră să fugă.

Pe măsură ce se apropiau de Dunăre, Tit și băieţii întâlneau tot mai mulţi fugari greci și bulgari, scăpaţi din lanţurile robiei otomane.

Desculţi, zdrenţuiţi, cu urme de răni pe trupuri, aceștia strigau:

— Binecuvântat să fie Vlad! De s-ar uni toate popoarele creștine sub steagul lui, i-ar putea nimici până la unul pe otomani…

În seara următoare ajunseră la Dunăre. Fetiţa, văzând fluviul, bătu voioasă din palme.

Apa era scăzută și limpede. În Valahia fusese secetă.

— Oștile otomane, le povestiră și aici oamenii, se revarsă pe pământul valah, sleite de foame și sete, pentru că măria sa Vlad a ars în calea lor bucatele și-a otrăvit fântânile. Ciuma a început să bântuie între ienicerii și achingiii sultanului. Iar oștenii ţărani ai lui Vlad, ca niște duhuri răzbunătoare, lovesc trupele lui Mahomed, nevăzuţi, din dosul fiecărui trunchi de copac, din spatele fiecărei moviliţe, împuţinându-le necontenit rândurile…

Noaptea, pe o plută bulgărească, trăgându-și caii de dârlogi, înot, după ei, Tit, băieţii, micuţa Oltea și ursul ajunseră în Ţara Românească.