5 Ienicerii, Ahmet și Iusuf

Noaptea ce a urmat va rămâne pentru totdeauna în amintirea Băiatului.

La venirea serii, se culcaseră pe paturile de mușchi, din coliba de crengi.

Întâmplările din timpul zilei și, mai ales, întâlnirea cu voievodul Vlad, care le luase atât de hotărât partea înaintea comisului Ghilţ, îi impresionase pe tustrei, peste măsură.

Băiatul nu putea uita chipul domnitorului, privirea lui scrutătoare și felul părintesc cum îl dezmierdase pe păr.

În taină, își mângâia palma. I se părea că simte încă, lipită de ea, mâna puternică și cu degete lungi, a lui Vlad.

Îl rugase pe Tit să-i povestească tot ce știa despre tânărul domnitor, și păpușarul primise cu bucurie.

Ca vechi oștean, cunoștea câteva legende ce se alcătuiseră despre Vlad și tinereţea lui zbuciumată.

O mireasmă puternică de ierburi umede venea din pădure. Oltul curgea la vale, doinindu-și vechile lui povești. Prin deschizătura de la intrarea colibei, se vedea lumina rece a stelelor. Un cal fornăia pe nas și necheza prin somn.

Cel care dăduse de știre că se apropia o primejdie fusese ursul… Mormăise și-și zornăise înciudat lanţul, ridicându-se în două picioare.

Numaidecât răsunară tropotul cailor și zgomotul armelor.

Nenorocul a fost că ursul era legat cu lanţul de trunchiul copacului pe care se sprijinea coliba. În felul acesta nu le putuse fi de nici un ajutor.

Tit ieșise afară, dar asupra lui se repezise o ceată de oameni.

Încordându-și mușchii, vechiul oștean îi răsturnă în iarbă. Din spate, săriră alţii. Se rostogoliră ca un ghem, până pe malul râului. Luptând, se prăvăli, împreună cu cei care se sileau să-l lege, în valuri.

Între timp, copiii încercau să se descurce singuri. Băiatul, cu sabia în mână, dăduse câteva lovituri bune slugilor boierești. Unuia îi tăiase urechea. Acesta ţipa ca din gură de șarpe.

Bucur puse mâna pe cofăieșul cu miere și i-l aruncă boierului Ghilţ în cap. Comisul crezu că i l-a aruncat Băiatul, și cum pe el avea cel mai mare necaz, fiindcă îl înfruntase în faţa lui Vlad, începu să-i ameninţe pe oșteni:

— Dacă nu-mi veţi prinde pe împieliţatul acela, am să pun să vă bată la tălpi!

Băiatul, urmărit de slugile boierești, se agăţă sprinten de ramura unui copac. Sărind ca o pisică și legănându-se printre crengi, trecu în altul… Ar fi putut să ajungă astfel, din copac în copac, căci pădurea era foarte deasă, până în locul unde se găseau legaţi caii. Dezlegându-l și încălecând pe Negru ar fi putut să scape.

Dar la lumina faclelor cu care venise ceata lui Ghilţ, îl văzu pe Bucur zbătându-se ca un pește în vârșe, între doi gealaţi. Aceștia încercau să-i lege mâinile la spate. De sus, își dete drumul în capul lor. Gealaţii căzură. Bucur o luă la goană, Băiatul după el… Numai că în faţă le ieșiră alţi slujitori. Din spate, unul îi aruncă Băiatului un sac în cap. Altul îl legă cu un ștreang peste braţe. Vru să strige, dar o lovitură în tâmplă îl ameţi.

Când se trezi era într-o căruţă, împreună cu Bucur, legaţi amândoi fedeleș. Căruţa sărea prin bolovani, și capul Băiatului se lovea, ca o minge, de marginea ascuţită a unui butoi. Privi spre Bucur și văzu că soţul lui de suferinţă era încă leșinat și avea un căluș în gură. Capul i se lovi încă o dată tare de marginea butoiului, și își pierdu cunoștinţa.

Abia târziu și-a revenit.

Amândoi, Bucur și el, au fost duși cu căruţa până la ţărmul Dunării. Câţiva turci i-au luat în primire și i-au azvârlit într-un caic. Caicul era înţesat de copii între unsprezece și cincisprezece ani. Dintre ei, cei mai mulţi erau sârbi, albanezi, bulgari și greci.

Comisul Ghilţ îi vânduse turcilor.

Tit se înecase în Olt. Cel puţin așa credea Ghilţ. De cai și de urs, boierul nu mai avusese timp.

Pe același caic, Ghilţ împreună cu câţiva slujitori trecuseră la osmanlâi, de teama pedepsei domnești.

Vlad făcuse greșeala de a-l lăsa pe comis să se înfăţișeze singur la judecata de la Târgoviște.

Greșeala aceasta i-a fost domnitorului de învăţătură pentru toată viaţa.

După o călătorie, care băieţilor li se părea că nu se va mai sfârși, caicul ajunse la străvechiul Constantinopol, numit de turci, de când îl cuceriseră, Stambul… În fundul vasului, fuseseră înghesuiţi aproape două sute de copii, într-un loc larg pentru cel mult treizeci.

Dintre copii, cei mai slabi se prăpădiseră pe drum. Lipsa de aer, oboseala și rănile pricinuite de ștreangurile cu care fuseseră legaţi îi făcuseră să-și dea sufletul…

— Asta le-a fost soarta – Kismet, ziseseră turcii nepăsători și îi aruncaseră în mare.

La Stambul, copiii fură călăuziţi în curtea luminoasă a unei foste mânăstiri grecești, transformată în moschee, unde primiră fructe din belșug și apă rece pe săturate.

Se spălară pe mâini, pe obraz și pe picioare, lucru care nu se mai întâmplase de când fuseseră răpiţi, și se simţiră deodată învioraţi.

După aceea, un turc, spân și slab ca o scobitoare, semănând cu o babă stafidită, în grija căruia fuseseră daţi, începu să le cerceteze vânjoșenia, îndoindu-le și dezdoindu-le braţele, deschizându-le gurile, să le vadă dinţii, așa cum fac neguţătorii de cai prin iarmaroace.

În timp ce-i măsura și-i încerca în fel și chip, boscorodea cu ajutorul tâlmacilor, fericindu-i pe copii că-și părăsiseră ţările de baștină, destinate pieirii, și le spuse că vor fi duși într-o tabără-școală de ieniceri. Ien-cer în limba turcă înseamnă oștire nouă, le tâlcui el, fiindcă ei vor fi oștirea cea nouă, formată din copii răpiţi din alte ţări, care vor stârpi până la unul pe ghiauri.

Adevărul este că sultanului Mahomed îi plăcea de multe ori să se laude că va lua în stăpânire întreaga lume, dar nu vărsând sângele turcesc, ci pe al copiilor din ţările pe unde călcau oștile lui.

Când veni și rândul lui Bucur, acesta se împotrivi să deschidă gura ca un cal… Slăbănogul îi strânse fălcile cu degetele ca într-un clește. Atunci Bucur îl mușcă. Turcul, cu degetele însângerate, dete un răget, sărind de durere într-un picior.

Băiatul găsi că venise clipa prielnică de a încerca să scape. Îi trase turcului turbanul pe ochi și îi dete un brânci.

Amândoi băieţii o luară apoi la fugă, sărind peste gardul de piatră al moscheii, căci porţile fuseseră închise. După ei se luară o mulţime de copii, sărind de asemenea gardul…

În curte nu rămăseseră decât unii mai fricoși și câţiva prinși de slăbănog când se înghesuiau pe lângă gard.

Restul se împrăștiară ca un stol de potârnichi.

În spatele clădirii se aflau cei doi paznici înarmaţi, care-i însoţiseră pe băieţi din port până la moschee. Dar aceștia, obosiţi și toropiţi de căldură, se culcaseră la umbră, pe iarbă, și adormiseră tun, cu fesurile pe ochi.

Auzind ţipetele stolului de copii și strigătele de ajutor ale slăbănogului, săriră în picioare. Nedezmeticiţi însă și neînţelegând ce se petrece, nu știau încotro s-o ia, pierzând astfel o bucată de timp.

Copiii alergau pe străzile orașului și glasurile lor ascuţite treziră din somn toţi câinii Stambulului, făcându-i să latre înverșunaţi.

Le-au trebuit turcilor câteva zile ca să-i poată aduna pe copii, fiindcă unii reușiseră să fugă până departe, în cartierul genovez, Galata, alţii se furișaseră pe coastele mării și se ascunseseră prin scobiturile și găurile dintre stânci. Vreo câţiva, cinci sau șase, n-au mai fost găsiţi. I-a adăpostit și i-a ascuns populaţia greacă, genoveză sau armeană? S-au înecat în mare? Ce s-a întâmplat cu ei n-a putut să mai afle nimeni!

Întorcându-ne la băieţii noștri, aceștia o luară pe o ulicioară, săriră peste un perete de piatră, nimeriră pe niște trepte tot de piatră, și, de acolo, într-o străduţă întunecoasă, unde se cunoșteau încă urmele pustiirilor făcute de osmanlâi cu trei ani în urmă, când cuceriseră orașul… Pe străduţă văzură o saca, în care se aducea apă. Sacagiul lipsea. La saca era înhămat un cal răpciugos.

— Să-l deshămăm și să fugim călare! fu de părere Băiatul…

Unde? Nu știau nici ei. Totul era să fugă.

Numai că, neavând hamuri, sacagiul, un armean bătrân, își legase mârţoaga cu niște ștreanguri înnodate în fel și chip. Minutele treceau, și ei nu reușeau sau nu știau să desfacă nodurile.

Din capul uliţei, se auzeau zgomotele celor care îi vânau pe copii. Renunţară deci la cal, și o luară iarăși la sănătoasa.

Neștiind încotro să fugă, nimeriră în port. Spre ghinionul lor, aici întâlniră câţiva spahii. Dacă băieţii și-ar fi potolit pasul și s-ar fi dat la adăpostul unor ziduri de case, poate călăreţii nu i-ar fi dibuit. Dar băieţii, văzându-i pe spahii, se întoarseră speriaţi.

Spahiii porniră după ei. Își aruncară arcanele. Îi doborâră și îi aduseră târâș la moschee.

Așa a început lungul prizonierat al celor doi copii.

Erau cât pe-aci să fie spânzuraţi. Şi dacă aga ¹ ienicerilor n-ar fi băgat de seamă cât sunt de voinici, și că s-ar putea scoate din ei doi ieniceri foarte buni, altfel s-ar fi întâmplat, și povestea noastră s-ar fi sfârșit aici.

Au fost cruţaţi de moarte, hotărându-se, în schimb, ca băieţii să fie trimiși în cea mai aspră tabără-școală de ieniceri din câte se găseau în imperiul turcesc. Clădirea și ograda așa-zisei tabere erau înconjurate cu niște ziduri groase, și dincolo de ele se găsea un șanţ adânc și lat de peste douăzeci de metri, unde se ţineau tigrii. În tabără trebuiau să rămână poate mai mult de trei ani, așa cum aflară când sosiră acolo.

Cei ce se arătau supuși, învăţau Coranul ² pe de rost și mărturiseau că doresc bucuroși să devină robi ai sultanului – fiindcă ienicerii erau după lege robi ai sultanului – primeau o plată și daruri bogate. Cine se dovedea însă că nu vrea să lupte pentru otomani era dat fiarelor, să fie sfâșiat.

Băieţilor noștri li se mai hotărî, drept pedeapsă, de către aga ienicerilor câte o biciuire zilnică, vreme de trei luni, cu «coada de pisică» – un bici făcut din douăsprezece frânghii împletite – pe pielea goală, udă.

— Ca să se cuminţească și să prindă frică, zisese aga ienicerilor, fiindcă, dintre toţi copiii de creștini, valahii ăștia mici, pe care reușim să punem și-așa atât de greu mâna, ne dau cel mai mult de furcă.

Băieţii n-au avut ce face. Au trebuit să se supună. Lunile au început să treacă.

Fiarelor nu li se dădea decât în zori să mănânce. Noaptea rămâneau flămânde, ca – dacă vreunui copil i-ar fi trecut prin cap să încerce să fugă – să cadă în șanţ și să ajungă sub colţii și ghearele tigrilor. Fiind flămânde, fiarele răgeau. Răgetele lor îi zguduiau pe copii. Câteodată le venea să se ducă și să se azvârle singuri în șanţ, și astfel să se sfârșească totul…

Dar când pe unul dintre ei îl apuca o astfel de stare sufletească dureroasă, celălalt îl încuraja. Bucur își amintea de tatăl său, Băiatul de Roxana, și își spuneau unul celuilalt că trebuie să trăiască, să se întoarcă acasă, ca pe de o parte să aducă mângâiere celor dragi, pe de alta să plătească răul ce li se făcuse.

Cel dintâi care trebuia pedepsit era comisul Ghilţ. El îi adusese, prin ura ce o avea faţă de domnie, în starea aceea nenorocită. Mai presus de orice, aveau însă datoria să lupte, până la moarte, împotriva asupritorilor necruţători ai ţării lor, aceia ce voiau să-i nimicească.

Uneori își mai răcoreau sufletele și cu câte o șotie, punându-și pentru asta pielea în joc, și chiar viaţa, pentru că osmanlâii aveau urâtul obicei, pe acea vreme, că nu știau deloc de glumă. Dar puii de valahi, mai ales când se trag din Oltenia – Valahia mică – nu se simt bine dacă nu fac și câte una din astea, chiar dacă îi pândesc, după aceea, primejdii.

Odată, pe la începutul întemniţării lor, viitorii ieniceri se găseau în moschee.

Hogea îi învăţa versetele Coranului. La învăţătură și la rugăciunile ce urmau, lua parte în acea zi și un pașă, venit anume de la Stambul să vadă cât au înaintat în studiul Coranului viitorii ieniceri.

Hogea își pregătise pentru ziua aceea cele mai frumoase versete din Coran, niște întrebări bine alese pe care să le pună viitorilor mahomedani ³ și se îmbrăcase în veșmintele cele mai bune.

Fiindcă ferăstruica dinspre Mare era deschisă, prin ea pătrundea din când în când câte o pală de vânt și îi clătina încoa’ și încolo barba subţire, lungă și galbenă ca fuiorul…

Flautul și instrumentele cu coarde cântau.

Hogea începuse să vorbească. Pe nesimţite, pe când vorbea, simţi o mâncărime ciudată pe piele. Se scărpină puţin cu degetele, de-a dreptul prin caftan, gândindu-se că trebuie să fie vreun blestemat de purec ce nu-i dă pace.

— Să nu uitaţi cât veţi trăi – rosti hogea cuvintele pregătite din vreme, anume ca să-l impresioneze pe aga – că aveţi cea mai mare cinste din câte se pot închipui pe lume, aceea de a fi slugile cuceritorului Mahomed!…

— N-o să uităm cât vom trăi! răspunseră, de astă dată, cum li se poruncise, viitorii ieniceri.

Mâncărimea însă se înteţea văzând cu ochii. Hogea își băgă mâna – fie ce-o fi – pe sub caftan, să se scarpine pe picior.

— Veţi fi derviși – propovăduitori ai Coranului…

Glasul, din pricina mâncărimii, în loc să arate bucuria cuvenită într-o asemenea împrejurare, îi era din ce în ce mai jalnic. Pe piele simţea o arsură, transformată, încetul cu încetul, într-un foc mistuitor. Îi venea să lase totul baltă. Să alerge într-un suflet până la mare și, aruncându-și caftanul de pe el, să-și dea drumul în valuri, doar, doar se va mai răcori.

«Ce-o fi?» se întreba deznădăjduit bietul hogea, începând să-și mănânce cuvintele, să sară frazele atât de bine alese, scurtându-și cuvântarea și întrebările, dornic să se sfârșească totul mai repede și să scape odată din iadul acela de mâncărimi.

— Veţi face parte din ordinul bectașilor, al acelora care, luptând cu armele, sub steagul verde al profetului Mahomed, îi vor nimici pe nevrednicii ghiauri… se tângui el mai departe.

Şi, deodată, nu se mai putu stăpâni. Se descheie la caftan și începu să răcnească spre pașa:

— Luminăţia ta, ard… Ajutor! Ard… Şeitan – diavolul mă arde de viu pentru păcatele mele…

Gemând, se repezi la ușă, sub ochii holbaţi ai trimisului împărătesc și, scărpinându-se de să-și rupă pielea, o zbughi pe ușă. În urma lui se îngrămădiră, uitând toată rânduiala ostășească, viitorii ieniceri.

— Şeitan mă arde… gemea hogea, fugind spre mare, cu aripile caftanului bătând văzduhul și semănând cu o pasăre mare, verde și schiloadă, ce se rostogolea pe pământ.

Ce-a fost este lesne de închipuit.

— Priviţi la hogea!… A înnebunit hogea!… strigau dracii de viitori ieniceri, râzând și nechezând ca niște mânji scăpaţi primăvara la pășune.

La cercetare s-a dovedit că în hainele hogii fusese răspândit un praf scărpinător și usturător, făcut din sămânţă de urzică și piele de broască râioasă, uscate și pisate.

Ca să spunem adevărul, nu fusese făcut câtuși de puţin din piele de broască râioasă, ci numai și numai din seminţe de urzică uscate. Băieţii noștri se strecuraseră, în ajun, în locul unde văzuseră că-și ţinea hogea veșmântul pregătit pentru slujbă. Bucur stătuse de strajă, și Băiatul presărase, pe de-a rândul, praful, în căptușeală. Făcuse asta, pentru că hogea îl vârâse pe Bucur la închisoare pe nedrept, într-o celulă mucedă.

Hogea îl învinuia pe Bucur că se încurcase la un verset, și îl dusese el însuși în celulă, după ce-l bătuse cu vergile.

Hogea fu pedepsit la rândul lui de pașa, fiind mutat din tabăra-școală de lângă Stambul, undeva departe, în fundul imperiului.

Făptașii nu fură descoperiţi și lucrurile merseră tot așa mai departe.

Şi iată că anii au trecut. Băieţii se întrebau, de multe ori, cum au putut să îndure atâtea umilinţe și chinuri, începând de la primele bătăi cu frânghiile împletite, pe spinarea udă, și până la necontenitele jurăminte pe care erau siliţi să le facă, pe Coran, sultanului Mahomed al II-lea, asupritorul patriei lor. Cum de nu au pierit? Cine le-a dat puterea să rabde și să reziste? Şi tot ei își răspundeau că puterea trebuie să le-o fi dat numai dorul de ţară și nădejdea de a o mai revedea.

Au crescut mari, Bucur al cărui nume ieniceresc era Ahmet, s-a lăţit în umeri. Braţele i-au ajuns la fel de lungi ca ale tatălui său, și poate la fel de puternice. Băiatul, Iusuf, cum îi ziceau turcii, a crescut înalt, subţire și mlădios. Este cel mai înalt tânăr din întâia ortá – companie. De aceea este și capul de coloană în compania lui. După el vine Bucur.

Afară însă de puful bălai de mustaţă, înflorit pe buza de sus, figura lui își mai păstrează încă farmecul și dulceaţa copilărească. Iar părul – sub turbanul mahomedan, făcut din bucăţi împletite de stofă albastră și albă – îi sclipește la fel de auriu.

Astăzi este ajunul plecării întâiei ortá de ieniceri, din care fac parte băieţii, către cetatea Nicopole, pe ţărmul Dunării, unde sunt trimiși, prin voia măritului sultan, să stea la porunca unui anume Hamza Pașa. Din pricina aceasta, comandantul companiei, pe nume Mustafa, i-a adunat pe terenul cel mare de exerciţii.

Ienicerii, încremeniţi, în haine verzi, groase, fiindcă bate vântul și este frig, cu turbane pe cap și hangere cu lamă scurtă, încovoiată, la brâu, ascultă cuvintele lui Mustafa.

Îmbrăcat într-o haină de aceeași culoare ca și ienicerii și niște șalvari purpurii, atât de largi că ar mai fi încăput înăuntrul lor încă unul ca el, învineţit la obraz de silinţa ce și-o dă ca să vorbească tare, fiindcă este cam răgușit, comandantul dă ultimele îndemnuri.

Mustafa, imamul – preotul – un bărbat scund și îndesat, cu o barbă creaţă, cenușie, și ajutoarele sale sunt adăpostiţi, după obicei, sub un soi de baldachin.

Baldachinul acesta este format dintr-un acoperământ de brocart scump de argint, ţinut pe patru stâlpi de lemn și având deasupra o semilună tot de argint, care este mereu zguduită de vânt.

La câţiva pași mai încolo, se găsește cazanul uriaș, de aramă, cu lingura înăuntru, din care se hrănește toată urdia, cazanul fiind simbolul oricărei tabere ienicerești.

Pe comandantul Mustafa, pentru felul nedrept de a se purta cu ienicerii, nu-l poate suferi nici un tânăr, și cel mai mult băieţii noștri.

În timp ce Mustafa vorbește, iar imamul – venit anume ca să le ia tinerilor ieniceri jurământul – îl ascultă, baldachinul se clatină.

Mișcările lui Mustafa, care este deosebit de gras, sunt atât de dezlănţuite, din dorinţa de a arăta cât își iubește el de mult sultanul și cât îi este de devotat, că mereu atinge unul din stâlpii sau chiar acoperământul baldachinului. Şi deodată, tocmai când comandantul ienicerilor rostea înflăcărat și răgușit:

— Trebuie să-l slujim pe înălţimea sa sultanul până la moarte, contra ghiaurilor, și să nu ne temem de nimic, ca să putem intra în raiul lui Mahomed!… – buf!… baldachinul se clătină mai mult și se prăbuși.

— Şeitan!… strigă imamul de jos.

— Mă înăbuș! horcăi Mustafa, pe capul căruia căzuse tot greul baldachinului. Şi, zvârcolindu-se ca un pește într-o vârșe, izbuti să iasă, însă cu fundul înainte. Se legănă puţin și căzu peste cazanul de ciorbă, răsturnându-l și opărindu-se. Se trezi din leșin urlând, în vălmășagul cumplit ce se iscase pe terenul cel mare de exerciţii. Imamul și ajutoarele sale, ieșind pe brânci de sub baldachin, o luară la fugă, rândurile viitorilor ieniceri se rupseră, și nimeni nu putu să-i mai stăpânească.

Ideea de a tăia pe trei sferturi atunci când nu fuseseră observaţi de nimeni – picioarele baldachinului, înainte de ceremonie, fusese a lui Bucur, și băieţii făcură un haz nespus văzând că șotia pusă la cale încă din ajun le izbutise atât de bine. Cercetările ce se făcură nu duseră iarăși la nici un rezultat.

După ce zarva se potoli, li se luă totuși tinerilor jurământul…

În timp ce își mușcau buzele, fără să spună nimic, băieţii noștri – și poate și alţii ca ei – își jurară în inimă că vor rămâne dușmani neîmpăcaţi, până la ultima suflare, sultanului.

Zidurile închisorii, numită tabără de ieniceri, rămăseseră în urmă.

Băieţii se îndreptau către un alt destin, pe care nădăjduiau să și-l poată schimba cu braţele și mintea lor. Ştiau că nici un ajutor nu puteau primi de la nimeni în imperiul acesta uriaș, unde stăpânea groaza, și moartea îi pândea la fiecare pas. Dacă ne luăm după vârstă, ei erau încă niște copii, dar dacă ne gândim prin câte trecuseră, căpătaseră de pe atunci înţelepciunea și prevederea unor vârstnici. Aceste însușiri, îmbinate cu curajul lor înnăscut, trebuiau să-i ajute să-și recapete singuri libertatea și să-și regăsească patria.

Mai întoarseră o dată capul și, de la o cotitură, zidurile mohorâte, înăuntrul cărora stătuseră zăvorâţi, pieriră ca un vis urât.

În preajma Bosforului, în acel an, iarna continua să fie geroasă, deși era pe sfârșite. Dar marea semăna, în unele zile, cu o tipsie întinsă de aramă, pe care aripile albe ale valurilor ei se zbăteau liniștit.

Ienicerii înaintau. În primul rând erau cei doi băieţi, lângă un tânăr gruzin și altul sârb.

Vechile teritorii ale lui Constantin cel Mare se întindeau pustiite de război și de jafurile necurmate.

Vitele fuseseră luate pentru nevoile oștirii. Caii la fel… Ici și colo se vedeau câte o colibă sărăcăcioasă sau ţărani în haine zdrenţuite, scoși la muncă, mânaţi cu gârbaciul de turci.

Băiatului, de când mărșăluiau și întâlneau din nou fete și femei, de vederea cărora fuseseră lipsiţi, cât timp stătuseră în tabăra-școală, i se reaprinsese mai viu dorul de Roxana. Nădăjduia în norocul orb de a o reîntâlni.

«Poate, își spunea, o fi fost dusă de achingii prin ţinuturile acestea, aici o fi scăpat și or fi adăpostit-o niște ţărani.»

În gând se socotea cum, în asemenea împrejurare, s-ar fi întors la un popas, ar fi luat-o pe Roxana și, împreună cu ea, înfruntând orice piedici, ar fi ajuns în ţară.

Pe Bucur, câtă vreme Băiatul își făurea astfel de visuri și nădejdi, îl frământau alte gânduri. Îl tulbura neînchipuit de mult priveliștea ţăranilor flămânzi, slabi, numai pielea și osul, cărora otomanii le luaseră în cursul iernii și ultima fărâmă de hrană, lăsându-i să se hrănească doar cu făină din coajă de copac.

— Îmi aduc aminte cât am flămânzit și noi! îi șoptea Bucur prietenului.

Băiatul știa, din câte îi povestise Bucur, că Tit, ce se reîntorsese din nenumăratele lui rătăciri prin ţări străine, unde deprinsese meșteșugul de păpușar, încercase să-și dureze o gospodărie pe malul Oltului, în vecinătatea cetăţii Turnu, unde soţia sa moștenise un petec de pământ. Muncise, alergând prin bâlciuri, să-și câștige pâinea pentru soţie și cei trei băieţi. Dar casa îi fusese arsă și băiatul cel mare răpit, în cursul unei năvăliri otomane. Cu toate străduinţele păpușarului, care alergase în imperiul otoman, nu mai aflaseră nimic despre el… Pe al doilea băiat i-l uciseseră achingiii. Soţia căzuse greu bolnavă. Îi trebuiau leacuri și hrană bună. Însă, în cursul domniei lui Vladislav, bântuise mereu foametea. Bucur și mama sa nu erau niciodată cu mult mai sătui decât ţăranii aceștia greci sau bulgari, pe lângă care treceau ienicerii. Şi mama sa se stinsese curând.

Lui Bucur îi rămăsese în minte, neștearsă, imaginea mamei moartă de foame. De aceea îl zgudui atât de mult întâlnirea cu ţăranii flămânzi.

Folosind orice prilej, își dăruia hrana femeilor sau copiilor de ţărani ce le ieșeau în cale, rămânând el însuși, uneori zile întregi, flămând. Băiatul, la început, cufundat în visele și dorul său de Roxana, nu băgase prea bine de seamă ce făcea pe ascuns Bucur. O dată însă prietenul lipsi toată noaptea din locul unde făcuseră popas. Furișându-se printre străjeri, alergase până departe, în urmă, ca să-i ducă merindele din acea zi unei sărmane mame cu un copil la sân. Nu o putuse ajuta când trecuseră pe lângă ea, în timpul zilei, deoarece în urma lor călărea aga ienicerilor, care l-ar fi pedepsit aspru pentru o asemenea… nelegiuire. Își păstrase deci hrana, neatingându-se de ea, și, la primul popas, fugise să i-o dea. Băiatul, descusându-l pe Bucur și aflând ce făcuse, fu nespus de mișcat.

Împreună începură să se strecoare, noaptea, până la carele ce purtau merindele luate de la ţărani, și le duceau departe, înapoi, pe câmp, ca să fie găsite de păgubași a doua zi.

Trecură o dată prin primejdia de a fi prinși, dar izbutiră să se furișeze printre corturi și ajunseră în locul unde se odihnea ortaua lor. Li se păru că sârbul care mergea în rând cu ei îi văzuse înapoindu-se, însă acesta se întorsese pe partea cealaltă și începuse să răsufle greu.

În sfârșit, într-o dimineaţă, se zăriră Munţii Balcani. Frigul se mai potolise. Se vedea că se apropia primăvara. La poalele munţilor, colinele începuseră să înverzească. Ici și colo se zărea câte un ghiocel…

Sârbul care mergea cu ei în coloană, și al cărui nume ieniceresc era Ezid, nu mai înceta să se mire de gingășia florilor. Din mers, le culegea, le prindea la haină, la turban și la săculeţul de drum. Le mângâia ca pe niște fiinţe și faţa i se lumina de bucurie privindu-le.

De aici, se trase și un necaz. La următorul popas, sârbul văzu, pe un pripor prăpăstios, o floare timpurie de primăvară, deosebit de frumoasă, necunoscută lui. Ezid, fermecat de frumuseţea ei, lăsându-și merindele neatinse, se urcă pe o potecă, ajunse pe buza unei stânci și, ţinându-se cu o mână, încercă să apuce cu cealaltă floarea. Din nebăgare de seamă, după ce rupse floarea, aplecându-se prea mult, lunecă. S-ar fi prăbușit, fără îndoială, și ar fi murit spărgându-și capul de pietre, pentru că sub el se deschidea o prăpastie de cel puţin patruzeci de picioare, însă brâul șalvarilor largi i se agăţă, în cădere, de ramurile unei tufe de sâmbrior – un soi de pin – care se afla la vreo zece picioare sub stânca de pe care căzuse. Viaţa lui atârna acum numai de tăria ramurilor de sâmbrior.

Cei de jos rămăseseră încremeniţi. Nu știau ce să facă. Sârbul se uita la ei, din înălţime, legănându-se în văzduhul amurgului și așteptându-și moartea, neîndrăznind să cheme pe cineva în ajutor, bănuind că nimeni nu și-ar pune capul în primejdie pentru el….

— Cade! strigă Bucur.

Şi, cu îndrăzneală, începu să se agaţe de fiecare colţișor de stâncă, de fiecare tufă, care se desprindea sub greutatea lui, căţărându-se pe peretele drept al muntelui, rupându-și unghiile, însângerându-și degetele, alunecând.

Sârbul se legăna încă în văzduh cu ochii mari și speriaţi, privindu-i pe Bucur cum se urca încet spre el, dar fiind sigur că nu va putea fi salvat și având încă în mână floarea aceea luminoasă.

— O frânghie! strigă Băiatul… Şi fără să mai aștepte, desfăcu o frânghie de la unul din carele cu merinde și o luă la fugă pe poteca pe care urcase cu puţin înainte sârbul… Ajunse pe aceeași buză de stâncă. Își dete însă seama că, încâlcit cum era în ramurile tufei, nu l-ar fi putut trage pe Ezid, sus, singur. Iar Bucur avea și el nevoie acum de ajutor. De aceea își desfăcu frânghia, lăsând-o pe lângă Ezid, până în dreptul lui Bucur.

Bucur se prinse de ea, și Băiatul, încordându-se, începu să-l tragă. Îl ridică până ajunse lângă Ezid. Atunci se opri și – cum frânghia era destul de lungă, iar mai încolo se găsea un copac – îi legă capătul din mâna lui de copac. Bucur, ţinându-se cu o mână de frânghie, îl ajută pe Ezid să-și desprindă brâul din tufă, și amândoi, pe urmă, se căţărară, la rând, pe frânghie, până sus.

— Asta nu voi uita-o niciodată. Mi-aţi salvat viaţa, le spuse Ezid când se văzu scăpat, strângându-le mâinile celor doi băieţi.

În zilele următoare, coloana pătrunse tot mai adânc în munţi.

În depărtări, culmile erau pleșuve, brăzdate de șanţurile adânci ale șuvoaielor. În locurile umbroase se vedeau încă petice mari de zăpadă.

Aerul era proaspăt, ameţitor și rece, ca un vin bun și dulce din viile oltenești ale Drăgășanilor.

— Trebuie să găsim neapărat o cale să scăpăm! zise iarăși Băiatul, în timp ce coborau printr-o pădure de brazi, trecând pe deasupra unei prăpăstii, peste o punte din trunchiuri cojite de copaci.

— Aici nu putem. Să ajungem la Nicopole, îi răspunse Bucur printre dinţi, ca să nu fie auzit de ceilalţi.

Din nenorocire, trebuie să mărturisim că destui copii se turciseră de-a binelea. Otomanii aveau o deprindere de aproape o sută de ani în pregătirea de ieniceri.

La început, copiii erau îmblânziţi cu frica, apoi, încetul cu încetul, erau câștigaţi prin daruri și trai îndestulat.

Deznădejea celor care nu mai aveau pe nimeni în ţările lor, frica de moarte și pedepse a celor lași și lăcomia pentru bogăţiile ce se puteau dobândi prin jaf, în războaiele de cotropire ale lui Mahomed, erau aliaţii ofiţerilor turci.

De frică sau cumpăraţi cu daruri, unii dintre ei deveniseră spioni. Supravegheau fiecare ortá și îi informau pe comandanţi despre orice gând primejdios al celorlalţi. Băieţii nu știau cine erau iscoadele, însă ei se găseau în fiecare ortá și nu se putea avea încredere în nimeni.

În afară de ofiţeri, fiecare ortá avea oșteni de origine turcă, luptători fanatici pentru imperiu.

Într-o dimineaţă, în timp ce înaintau în coloană, Băiatul izbucni de bucurie:

— Dunărea!… Dunărea!…

Şi, într-adevăr, de după un pâlc înverzit de salcâmi, se arătă albia largă a Dunării. Apa ei, ușor încreţită de vânt, galben-cenușie – fiindcă plouase la munte și venea plină de nămol – curgea grăbită spre Mare.

Pășeau pe malul bulgăresc.

Dincolo de fluviu se vedea Valahia.

Dealuri domoale se ridicau, acoperite de păduri. O geamie își înălţa semiluna spre cer, dar nu departe de ea se vedea turla unei biserici, cu crucea de lemn în vârf.

Băiatul îi venea să chiuie. Aceeași simţire o avea și Bucur. Se uitară unul spre altul, cu înţeles, bucuroși, și-și zâmbiră.

«Valahia!… Valahia!»… cântau inimile băieţilor, în timp ce, în hainele colorate de ieniceri, înaintau către cetatea Nicopole, sub steagul verde al profetului Mahomed.

Soarta nu-i cruţase de această umilinţă. Băieţii înţeleseseră însă de mult că trebuie să nu se lase înfrânţi de soarta lor dușmănoasă, ci să aibă răbdare și să se pregătească, plini de încredere și curaj, cu multă chibzuială, pentru ceasul cel mare al eliberării.

Până atunci nu trebuia să se cunoască nimic pe chipul și în ochii lor. Trebuiau să-și vorbească numai în șoaptă și în gând.

«Valahia!… Valahia!»… cântau deci în taină inimile lor, în vreme ce înaintau cu iataganele, hangerele și suliţele lui Mahomed, către cetatea Nicopole.

Pașa de Nicopole, Hamza, era renumit în tot imperiul pentru răutatea sa.

Ochii lui mici, fioroși și înecaţi în grăsime, ca ai unui mistreţ, clipeau mărunt și des, întotdeauna nemulţumiţi de ceva.

Nici dănţuitoarele roabe nu și le cruţa. Dacă tambura suna prea tare, dacă un zurgălău era agăţat prea sus sau prea jos de picior, dacă sărmana fată – sârboaică, grecoaică, bulgăroaică sau valahă – stătea nemișcată, așteptându-i poruncile, sau dacă, dimpotrivă, voia să danseze, pașa putea să se supere. Poruncea ca fata să fie cusută în sac și aruncată în Dunăre.

În cea din urmă zi, îl mâniase un străjer, fiindcă strănutase la ușa sa. Trupul lui, scurtat de cap, i-l mâncau de azi, din zori, peștii.

Pașii îi trebuia un alt paznic.

Sosind noua ortá de ieniceri, hotărî să-și aleagă un tânăr dintre cei proaspăt sosiţi.

Porunci ca ienicerii să defileze, cu steagul înălţat, în sunetele fluierelor și în bătaia tobelor.

Comandantul Mustafa, care nici el nu se simţea prea în larg în preajma lui Hamza Pașa, dădu poruncile trebuincioase.

După ce privi defilarea, pașa porunci să vie ienicerul cel mlădios din capul coloanei. Se uită lung la el, îl măsură cu ochii mici și înecaţi în grăsime, clipind des și mărunt, și, până în cele din urmă, dădu din cap.

Mișcarea lui domoală din cap însemna că ienicerul trebuia să intre chiar atunci în odaia lui, și acolo să stea de strajă.

Straja începea la amiază și se termina la lăsatul serii, când muezinul cânta din minaret – turnul cu foișor al geamiei: «Alah e singurul Dumnezeu și Mahomed e profetul său!» – chemându-i pe credincioși la rugăciune.

Încăperea unde pașa stătea în timpul zilei era destul de mare, însă întunecoasă. Neavând decât niște ferestruici înguste, lumina pătrundea înăuntru, în șuviţe galbene și prăfuite.

Aerul era acolo îmbâcsit. Măsuţele sculptate în motive orientale, din jurul divanului pe care obișnuit stătea pașa, erau încărcate cu o mulţime de dulciuri, mai mult halva, rahat și nuci înșirate pe sfoară și muiate în must fiert cu făină, numite de turci sugiuc. Lui Hamza Pașa îi plăceau dulciurile. Din pricina asta era și foarte gras, iar dinţii i se înnegriseră și-i putreziseră, făcând să i se răspândească din gură o duhoare înecăcioasă, de câte ori vorbea.

— Cum te numești, ienicer? îl întrebă pașa când, intrând în încăpere, urmat de toată suita de pașale, căpetenii de oaste și curteni, îl văzu pe Băiat la ușă, adus acolo de comandantul gărzii.

— Iusuf! îi răspunse Băiatul, fără să se clintească.

— Treci acum dincolo, Iusuf, și veghează la ușă atâta timp cât vor rămâne la mine aceia cărora le-am poruncit să mi se înfăţișeze. În restul timpului vei sta în încăpere. Ai înţeles? întrebă el, lăsând să i se vadă cioturile negre din gură și răspândind o duhoare de mort.

— Am înţeles! răspunse ienicerul Iusuf.

Salută și ieși.