6 Pe cine pedepsește vodă cel mai strașnic

În ziua aceea, ca un făcut, o mulţime de oameni cu treburi importante intrară la pașa. Un grec cu o figură făţarnică, un diac al cancelariei împărătești pentru treburile cu ghiaurii, Catavolinos, numit de turci Iunus, intră cel dintâi la Hamza și rămase la el trei ceasuri.

Toată vremea își vorbiră în șoaptă. Dar urechea ageră a Băiatului, deși se găsea afară, cu arma în mână, izbuti să prindă câteva frânturi din discuţia lor.

— Afurisitul de Dracula-oglu, fiul lui Dracul, trebuie să fie prins, îl înștiinţa diacul cu figură făţarnică pe pașa de la Nicopole. Așa sună porunca luminăţiei sale sultanul…

— Pe drept cuvânt, zicea pașa. Nu plătește tribut și nu se învoiește să dea copii pentru oștirea ienicerească.

Abia de pot fi răpiţi câte unul, când și când, dar din ce în ce mai greu…

— Mă voi duce eu însumi să-l atrag la Giurgiu. Ai să-l ai în gheară, plocon… râse diacul împărătesc.

— Şi eu știu ce voi face cu el!… hârâi pașa. Însă trebuie să fii cu ochii în patru. Rândul trecut, când i s-a cerut tributul, luminăţia sa sultanul a trimis la Târgoviște niște oameni de-ai noștri…

— Şi eu sunt de-al vostru, îi atrase atenţia, lingușitor, Catavolinos, care purta de fapt titlul de bei de Silistra.

— Sigur că ești, îi întoarse vorba Hamza Pașa. Şi ce crezi că a făcut blestematul de valah?

Catavolinos cunoștea destul de bine întâmplarea, dar, prefăcut cum era, voia să-i lase pașii plăcerea să i-o povestească.

— Le-a cerut, urmă pașa, să i se plece, închinându-se în faţa lui, cu turbanele scoase.

— Ţţ!… Ţţ!… Ţţ! – făcu Catavolinos pe miratul, rotunjindu-și buzele palide.

— Să-și scoată turbanele în faţa lui! Şi când ei i-au răspuns că legea mahomedană îi oprește pe credincioși să-și ridice turbanele în faţa unui ghiaur, a râs și a zis că, în acest caz, o să facă ei așa ca să nu le mai poată scoate niciodată. A chemat armașul și i-a poruncit să le ţintuiască solilor în cuie turbanele pe cap…

— Ţţ!… Ţţ!… Ţţ!… se prefăcu din nou că se miră diacul împărătesc.

— Acum trebuie să-i venim de hac, și eu îi voi veni. Am să-l ridic în ţeapă pe ghiaur! se fuduli pașa. Pe urmă sultanul mă va înălţa, pentru această ispravă, în rang…

— Te va înălţa! fu de părere Catavolinos. Ai toate meritele…

Un timp nu se mai auzi nimic, oricât își ciuli urechile ienicerul Iusuf. Vorbeau prea încet.

Într-un târziu, Catavolinos ieși, mai intrară în schimb câţiva sfetnici și căpetenii turcești, apoi fură chemaţi la pașa niște valahi.

Băiatul căscă ochii.

Valahii veniră și băiatul recunoscu numaidecât între ei pe comisul Ghilţ.

Un val de sânge i se urcă în obraji. Se gândi dacă nu a sosit clipa să-și împlinească răzbunarea făgăduită, scoţându-și hangerul și spintecându-l pe trădător. Dar înţelepciunea și prevederea biruiră primul val al mâniei.

Se gândi că datoria lui era de a-l vesti pe Vlad de ce se pusese la cale.

«Ţara Românească nu trebuie să-l piardă pe măria sa Vlad, cel mai vajnic dușman al turcilor!» cugetă el…

Trebuia deci, cu orice preţ, să treacă dincolo, chiar în noaptea asta, și să ajungă cât s-o putea mai repede la Târgoviște.

Comisul Ghilţ îmbătrânise în acești trei ani ce trecuseră. Mustăcioara lui neagră se lăţise și încărunţise. În jurul ochilor i se ţesuse un păienjeniș de creţuri.

Îmbătrânise cum numai gândul că-și trădează patria îl poate îmbătrâni și urâţi pe un om.

Comisul Ghilţ se uită la străjer, dar băiatul crescuse, se schimbase la statură și, în hainele colorate, ienicerești, cu turbanul pe cap, era greu de recunoscut de cineva care-l văzuse o singură dată.

În fruntea cetei de valahi se găsea un tânăr ce semăna oarecum cu Vlad, deși chipul lui era lipsit de măreţie. Acestuia, ceilalţi i se adresau cu titlul de «măria ta».

Ploconindu-se slugarnic, tânărul care semăna cu Vlad, urmat de ceata lui, intră la pașa. Nu întârzie însă mult, căci muezinul începu să vestească, din minaret, cu glas tărăgănat, rugăciunea de seară.

Se terminase și rândul de strajă al ienicerului Iusuf. Un alt ienicer, adus de comandantul gărzii, îl schimbă.

Băiatul se coborî în curtea fortăreţei, în care locuia pașa. De acolo i se îngădui să iasă pe poartă și să se îndrepte spre clădirile lungi și reci, ridicate pe lângă zidurile cetăţii, unde fuseseră deocamdată găzduiţi. În încăperea unde aveau să doarmă îl căută pe Bucur.

Acesta se tolănise, obosit, pe saltea. Îl apucă de mânecă și îl trase într-un ungher lăturalnic, să-i spună ce aflase și să se sfătuiască.

Cam la patru ceasuri după ce sunase stingerea, două umbre se furișară pe lângă ziduri, către grajdurile cailor. Paznicul, un spahiu vârstnic, moţăia liniștit, învelit în cojoc și sprijinit în suliţă, în faţa ușii închise, de lemn – când se pomeni prins peste gură de cineva, de la spate.

Dacă ar fi fost lună, străjerii de pe podul de lemn poate ar fi băgat de seamă ce se întâmplă jos.

Spre norocul băieţilor, pentru că ei erau umbrele care se furișaseră pe lângă ziduri, cerul se înnorase și începuse să plouă mărunt.

Zgomotul ploii acoperi și începutul de ţipăt al spahiului.

Simţind în aceeași clipă un genunchi în șale, străjerul vru să-și scoată iataganul, dar două braţe vânjoase îl traseră de grumaz, pe spate, aproape înăbușindu-l, și îi înfundară gura cu o cârpă.

Bucur se prefăcuse, în dormitorul ienicerilor, că îi este rău.

— Mă doare pântecul de nu mai văd înaintea ochilor! se văicărise ei, având grijă totuși să nu trezească prea mulţi din somn.

Băiatul sărise să-i dea ajutor:

— Hai la fântână să bei apă!

— Adu-i tu apă! Ce-l mai scoţi pe el afară? mormăise vecinul de saltea al lui Bucur.

— Nu, mă duc eu, se ridicase de la locul său Bucur. Trebuie să-mi ud fruntea și să mă răcoresc.

Ajutându-l pe Bucur, care mergea greoi, ţinându-se de pântec, Băiatul ieșise împreună cu prefăcutul bolnav.

Se strecuraseră până la grajd, și îl atacaseră pe spahiu, deși inimile le băteau gata să le spargă piepturile. Dacă ar fi fost prinși, mâine în zori erau scurtaţi de capete sau ar fi trebuit să privească lumea din înălţimea unor ţepi.

Acum nu mai era însă vorba de ei, ci de măria sa Vlad și de ţară. Şi asta le dădea puteri.

În grajd, desfăcură frânghiile de la cai. Cu o bucată îl legară de sus până jos pe paznic. Alta, mai lungă, o făcură colac.

Ieșiră din grajd și începură să se strecoare pe lângă ziduri. Pe vremea aceea, Nicopole era o așezare lungă și îngustă, semănând cu un coridor, ce pornea de la Dunăre și se urca pe munţi. În partea cea mai de sus se afla fortăreaţa unde locuia pașa. De o parte și de alta, orașul era păzit de ziduri puternice, din care se înălţau, din loc în loc, turnuri înalte și rotunde de piatră. În faţa cetăţii, spre fluviu, cele două capete ale zidurilor erau unite printr-un parapet de lemn.

Aici voiau să ajungă băieţii.

Câţiva ieniceri făceau de strajă, vorbind tare, prin locurile acelea. Băieţii se pitiră după colţul unei clădiri și așteptară să treacă.

O luară apoi la fugă, pitiș, ţinându-se mereu în umbra zidurilor, până se văzură lângă parapet și începură să se urce repede, pe o scară scârţâitoare, spre podul mijlociu.

Ploaia curgea mărunt și monoton, ca toamna, din cer. De sus se vedea Dunărea, cu apa cenușie-întunecată, pișcată necontenit de acele reci ale ploii.

La malul ei, lângă o tufă de sălcii, se zărea căpătâiul unei bărci. Mai jos, la câteva sute de pași, era debarcaderul… Un caic, alte câteva bărci și o galeră erau legate la ţărm. Străjerii însă nu se arătau.

Până să ajungă la barcă, îndrăzneţul ce s-ar fi coborât de pe parapet trebuia să străbată mai întâi un braţ de apă murdară, care-l înconjura.

Pe mal, se zăriră în acea clipă doi achingii. Dar sorţii fuseseră aruncaţi. Nu mai puteau să dea înapoi. Din clipă în clipă, cineva din dormitorul de unde ieșiseră ei putea veni afară, să vadă ce fac. Se mai putea și ca spahiul din grajd să-și scuipe călușul și să cheme pe cineva în ajutor. Totul ar fi fost atunci pierdut.

Podul de sus al parapetului se afla între doi pereţi de lemn. Pereţii se strâmtau cam din cincizeci în cincizeci de pași, în dreptul locurilor unde parapetul era sprijinit, în partea dinspre apă, de un fel de contraforturi foarte simple, din piatră și pământ. Pe podul acesta nu putea să treacă decât un singur om.

Noii veniţi fuseseră duși în ajun să vadă cetatea. Băieţii, cu gândul numai la fugă, cercetaseră cu grijă podul și zidurile, și ce nu putuseră să vadă aflaseră de la ienicerii mai vechi.

Ca să nu cadă nici unul din aceștia la bănuieli, fiindcă le tot puneau întrebări, băieţii se arătaseră foarte mândri că le fusese dat să se așeze într-o asemenea cetate, clădită de un mare împărat bizantin ⁴ .

Acum, urmat de prietenul său, Băiatul se furișă pe pod, căutând locul cel mai prielnic pe unde puteau să coboare.

— Străjerul podului din partea asta unde o fi? îl întrebă Bucur, în șoaptă, pe Băiat.

Abia își sfârșise șoapta, și ienicerul care era de strajă se arătă. Se traseră în spatele unuia din stâlpi și îl așteptară până veni în dreptul lor.

Amândoi îl încolţiră, și Bucur îi puse vârful pumnalului în piept.

— Dă-mi armele și nu scoate o vorbă! îi rosti încet

Băiatul, smulgându-i suliţa din mână și iataganul de la brâu.

— Vreţi să treceţi la valahi? îi întrebă ienicerul…

Vocea li se păru cunoscută. Băiatul îi apucă obrazul în palmă și, apropiindu-și ochii de el, îl cercetă.

— Ezid! se miră el, venindu-i să și râdă.

Ienicerul nu era altul decât sârbul căruia îi salvaseră viaţa.

— Ce cauţi aici? îl întrebă Bucur.

— Unul dintre ienicerii vechi s-a îmbolnăvit și m-au trimis pe mine în locul lui, răspunse sârbul… Dar spuneţi-mi, vreţi să fugiţi la valahi?

— Asta nu te privește! mârâi Bucur. Întoarce-te cu spatele…

Ezid se supuse, și Bucur îi fixă vârful hangerului între coaste, în locul unde învăţase de la comandanţii turci că, împingând numai puţin, tăișul ajunge îndată la inimă.

— Cred că ne putem înţelege cu el… îi șopti Băiatul lui Bucur, în timp ce lega, cu repeziciune, un capăt al frânghiei de stâlp.

Băiatul, cu toate că trecuse prin atâtea împrejurări grele și văzuse nenumărate grozăvii, iar comandanţii ienicerilor încercaseră să-l deprindă cu uciderea fără milă, nu se împăca, și nu se va împăca până la sfârșitul vieţii cu ideea de a omorî cu inima ușoară un om. Legea cea cruntă a războiului, ce te îndeamnă să-ţi ucizi dușmanul, mai înainte de a te ucide el pe tine, n-a putut, cu toate primejdiile care l-au înconjurat, să pună niciodată deplină stăpânire pe el… Calea pe care mergea era aceea a blândeţii și înţelegerii. De aici, ce-i drept, i s-au tras și unele suferinţe.

— Numele meu adevărat este Mihailo, le suflă ienicerul în taină, văzând că Băiatul nu are de gând să-l ucidă. Luaţi-mă cu voi…

Băiatul se întoarse spre Bucur. Schimbară amândoi o privire.

— De mult vroiam să fug, continuă sârbul… Dar n-am avut curaj. Nu știi în cine te poţi încrede…

— Bine, se învoi Bucur, la o mișcare cu capul a Băiatului. Dacă ne trădezi, te înjunghiem…

— De asta să n-aveţi grijă! spuse Mihailo. Îi urăsc pe osmanlâi…

— Să ne-o dovedești! îi ceru Băiatul și-i făcu semn lui

Bucur că poate începe să coboare.

— Vorbești cu cineva? se auzi vocea ienicerului ce stătea de strajă dincolo de gâtuirea rotundă a podului.

— Nu. Mi-e urât și cânt pentru mine, îi răspunse sârbul…

— Vino, sau să viu eu la tine să stăm de vorbă… se auzi ienicerul din partea cealaltă a podului.

— Rămâi acolo. Mă simt mai bine singur, se grăbi să spună Mihailo.

Băiatul, care în prima clipă ridicase hangerul, își lăsă în jos braţul, răsuflând ușurat.

— Când ajunge Bucur la capătul sforii, îi spuse sârbului, arătându-i spre poalele cetăţii, începi să coborî tu…

— Bucur? Aha! Acesta e numele valah! Şi tu cum te numești? îl întrebă Mihailo.

— Băiatul…

Bucur, înotând în apa care era rece ca gheaţa, scutură frânghia. Atunci Băiatul îi făcu semn și sârbului să coboare.

— Şi tu?

— Eu vin după tine

Ajunseră jos și înotau, plescăind încet, spre limba stâncoasă de pământ, ce se întindea înaintea lor, când se auzi din cetate o trâmbiţă sunând, ca un ţipăt omenesc. Tobele duruiră și ele semnalul fugii unor ieniceri.

Ceea ce prevăzuse Băiatul se întâmplase. Spahiul din grajd reușise să-și scoată din gură cârpa și dăduse alarma.

Dacă mai întârziau puţin, erau prinși.

— Repede, la barcă! îi îndemnă Băiatul…

Pe parapetul de unde coborâseră ei se strânseseră o mulţime de ieniceri.

Un val de săgeţi porni de sus. Din pricina ploii, a vântului ce începuse să bată și a întunericului, nici una nu-i lovi.

Cineva strigă răgușit:

— Prindeţi-i! Fugari…

Vântul îi purta cuvintele și nu se înţelegeau prea bine, dar Băiatul crezu că recunoaște glasul pașii.

Se apropiau de ţărmul Dunării, când, pe neașteptate, o suliţă se înfipse lângă ei, în noroi, plescăind surd prin apă. Bucur o smulse și o azvârli înapoi. Cu un horcăit, cel care era de strajă pe ţărm și încercase să-l ucidă se prăvăli, lovit în gâtlej.

Alt achingiu venea în goană, de lângă sălcii. Mihailo îl întâmpină. Se încinse o luptă scurtă, și sârbul îl lovi cu hangerul în pântec. Îl prinse apoi de umeri și-l scufundă în apă.

— În barcă!… În barcă!… îi zori Băiatul…

Săriră în barcă, o dezlegară iute, și Băiatul cu Bucur începură să vâslească.

Trâmbiţele din cetate sunau și tobele băteau înnebunitor.

— Să trecem Dunărea cât mai curmeziș! fu de părere Mihailo. Au pornit trei bărci încărcate cu ieniceri. Vor să ne iasă înainte…

— Îi comandă însuși aga! băgă de seamă Bucur.

Aga era în picioare, în prima barcă. Pesemne le poruncise ienicerilor să-și întindă arcurile, căci patru sau cinci săgeţi vâjâiră pe lângă ei.

Din nefericire, curentul fluviului era atât e puternic, încât barca fugarilor – cu toate că Mihailo și Bucur vâsleau din răsputeri – nu putea să-și urmeze drumul și era împinsă în jos.

— Mai avem puţin și ne ciocnim cu barca în care se găsește aga! îi înștiinţă Băiatul pe tovarășii săi.

Celelalte două bărci se pregăteau să-i înconjoare din faţă și din spate, în bărcile ienicerilor, vâslașii erau câte patru, și direcţia se putea păstra mai ușor.

Înconjuraţi, nu mai putea fi vorba de scăpare. Numărul ienicerilor ce-i urmăreau era de zece ori mare.

— Mi se pare că suntem pierduţi! se amărî Mihailo. Şi cât nădăjduiam să scap din ghearele turcilor…

— Stai, încă nu suntem prinși, le făcu curaj Bucur…

— Trageţi! porunci, din barca sa, aga ienicerilor.

Alt roi de săgeţi porni. Norocul fugarilor fu și de data asta noaptea. Vântul și ploaia le erau prieteni.

Băiatului îi veni o idee:

— Să ne prefacem că suntem loviţi, să răsturnăm barca și să-i lăsăm să creadă că ne-am înecat.

— Dacă am putea ajunge pe malul românesc… murmură Bucur.

— E prea departe, clătină din cap Mihailo.

— Așa e, recunoscu Băiatul… Uite, colo, pe ţărmul bulgăresc e o pădure…

— O vedem, ziseră Mihailo și Bucur.

— Ne căutăm unul pe altul înlăuntrul ei. Curaj, băieţi…

— Cu bine! răspunseră ei…

Încă o dată ienicerii traseră spre fugarii de a căror barcă se apropiau.

— Sunt rănit, dete un ţipăt Băiatul pe turcește, ridicându-se în picioare și lăsându-se apoi să cadă în apă, cu braţele întinse, ca și cum ar fi fost lovit.

— Unul s-a dus, se bucură aga. Omorâţi-i și pe ceilalţi!…

Cât ar fi vrut Mihailo să aibă acum arcul, căci el era unul dintre cei mai buni ţintași din ortá. Așa, se mulţumi să scrâșnească din dinţi și să încerce să se ascundă pe fundul bărcii, în timp ce alte săgeţi zburară prin preajmă, înfigându-se în lemnul bărcii.

Prefăcându-se că sunt și ei răniţi, Bucur și Mihailo se aruncară, de asemenea, gemând, în apă.

În cădere își răsturnaseră barca.

Se dădură la fund și înotară cât puteau de iute spre vale, ajutaţi de curent.

— S-au înecat tustrei, zise aga mulţumit, după ce-și plimbă privirea pe suprafaţa unduitoare a Dunării. Nu se mai vede nimic…

— Nimic, recunoscură ienicerii, bucuroși să se întoarcă mai degrabă.

— Agăţaţi barca fugarilor, așa răsturnată cum e, de a noastră, și trageţi-o la mal, porunci aga.

Ploaia se înteţise și fluviul parcă fierbea. Din fundul său venea un zvon înăbușit. Pădurea de sălcii se zbătea.

Bărcile ienicerilor, ce luaseră cu ele și barca băieţilor, pluteau către debarcader. Pe malul de la Nicopole zgomotul se liniștea. Numai o făclie mai tremura pe podul de lemn al cetăţii. Razele ei străluceau din când în când prin gurile de tragere cu arcul…

Băiatul scoase capul din valuri. Era departe de debarcader.

— Sunteţi pe-aici? întrebă el, bătând apa cu tălpile.

— Eu am ajuns! îi răspunse, mai din mijlocul fluviului, Mihailo.

Abia acum, după ce trecuse primejdia, Băiatul își dădu seama cât era apa de rece

— Brrr!… începu să tremure. Dar Bucur unde e?

Bucureee!… Bucureee!… strigă.

— Sssst!… Am ajuns! îl auzi pe Bucur de pe mal…

Veniţi încoace.

— Venim!… Venim!… răspunseră Băiatul și Mihailo.

Nu trecu mult și se adunară tustrei, cu apa șiroind pe ei și îngheţaţi de frig.

— Bine era să fi putut ajunge pe ţărmul celălalt înainte de revărsatul zorilor, își dădu cu părerea Bucur, sărind pe loc și bătându-se cu palmele pe piept și pe umeri, să se mai încălzească. S-ar putea ca pașa să trimită mâine de dimineaţă ienicerii să ne caute cel puţin leșurile aruncate de apă la mal, ca să ni le poată înfige în ţepi, pe ziduri.

— Ah! Dacă am fi rămas cu barca… se întristă Mihailo.

O luară de-a lungul ţărmului, apropiindu-se de pădurea de sălcii unde voiau să se ascundă, până vor lua hotărârea ce anume era mai bine să facă.

Pământul chiftea sub picioarele lor desculţe.

Ploaia mai încetase însă și, către miazănoapte, deasupra Valahiei, cerul se limpezise puţin. Dintr-o spărtură a norilor mijea un petec de lună.

— Semn bun, se înveseli Băiatul… Uite ce spun eu: să ne odihnim și să încercăm să trecem totuși înot dincolo.

Pe când vorbeau așa, adunaţi pe cărarea ce șerpuia prin pădure, pe malul Dunării, zgribuliţi de frig, se treziră înconjuraţi de o ceată de bărbaţi și femei.

Se vedea limpede că noii veniţi erau niște ţărani bulgari, ce fuseseră strânși de turci, lucraseră pe undeva, pe la vreo cetate, și acum se întorceau acasă. Bărbaţii aveau în mâini, unii sape, alţii numai niște toiege. Feţele le erau învăluite în bărbi ţepoase și zbârlite, cele mai multe cărunte, ca niște nori ai amărăciunilor. Femeile, îmbrăcate în fuste cenușii și sumane de postav ţărănesc, cârpite și răscârpite, veneau în urma bărbaţilor. Printre ele erau și câteva fete tinere. Dar și acestea păreau bătrâne. Feţele asprite și umerii încovoiaţi de oboseală nu lăsau să li se vadă tinereţea.

Oamenii veniseră, pe nesimţite, pe poteca din pădure, îndreptându-se spre satul ce se afla în apropiere. Cei mai mulţi erau desculţi, și doar puţini purtau opinci din coajă de copac.

Erau flămânzi, trudiţi și îndârjiţi.

Un bătrân cu o chică lungă pășea înaintea tuturor.

— Uite niște turci rătăciţi, zise bulgărește.

— Arme au? întrebă alt ţăran din urmă.

— N-au, și chiar dacă ar avea… mormăi bătrânul, trebuie să…

— Să scăpăm lumea de ei, să nu mai îngroașe haita de la Nicopole.

— Înecaţi-i! ţipă ascuţit o femeie. Unii ca ei mi-au luat amândoi băieţii…

— Să-i înecăm! rostiră alţii, și câteva toiege și sape se ridicară.

Bătrânul îl învăţase pe Băiat bulgărește, încă din prima copilărie, cum se silise să-l înveţe și alte limbi. Nu era greu. Aproape fiecare călugăr din mânăstirea Tismana cunoștea ori bulgărește, ori sârbește, sau amândouă aceste limbi slave.

Bucur, care împreună cu Tit fusese silit să cânte și să joace prin garnizoanele turcești din Bulgaria, rupea și el câteva vorbe. Iar sârbul Mihailo avusese mama bulgăroaică.

Ţăranii își ridicaseră toiegele și sapele și se pregăteau să-i toace cu ele – așa cum făceau ţăranii bulgari ori de câte ori întâlneau pâlcuri răzleţe de ieniceri – și să-i arunce în Dunăre. De aceea ienicerii nu umblau, de obicei, decât în cete prin Bulgaria, unde poporul, deși în lanţuri, nu se dădea învins.

Băieţii, pentru întâia oară, se simţiră înfricoșaţi.

Aventura pe care o trăiseră, oboseala, frigul, încordarea fără margini îi istoviseră.

Vedeau că se apropie moartea. Şi moartea nu venea de data asta de la dușmani, ci de la prieteni. Cum să-i facă să înţeleagă lucrul acesta?

— Staţi! strigă Băiatul, ridicând mâinile. Nu suntem ceea ce credeţi…

Bărbatul cel vârstnic, din frunte, se opri.

— Nu sunteţi ieniceri?

— Ba da… bâigui Mihailo.

— Atunci pe ei, ce mai staţi? se îndârji femeia căreia i se răpiseră băieţii, ieșind ea însăși înaintea celorlalţi.

Băiatul aruncă o privire spre Dunăre. Aburi verzui pluteau deasupra ei. Ploaia contenise și luna se vedea în întregime, spălată și curată ca obrazul unei fete într-o zi de sărbătoare. Dincolo de apă era ţărmul valah. Vlad trebuia înștiinţat. Vlad era în primejdie.

— Am fost ieniceri, strigă Băiatul mai departe, cu mâinile ridicate. Suntem copii de valahi, răpiţi în urmă cu trei ani de turci. Adică el e sârb, îl arătă pe Mihailo.

Şi Mihailo dădu din cap, în semn că așa e. Dar ne-am păstrat credinţa strămoșească. Noaptea asta am fugit din cetate…

— De la Nicopole? se mirară câţiva. Asta nu se poate…

— Se poate, întări Bucur. Sârbul acesta era de strajă, și ne-a ajutat…

Oamenii începură să-și lase jos sapele și toiegele.

— Măi, să știţi că e adevărat, își dete seama bătrânul… De asta era atâta tulburare la cetate. Aţi vrut să fugiţi peste Dunăre?

— Da, cu o barcă, dar n-am putut, îl lămuri Băiatul…

Ne-am răsturnat singuri barca, să creadă turcii că ne-am înecat.

— Săracii de ei! oftă femeia înverșunată de adineauri.

— Şi-acum ce-aveţi de gând? îi întrebară ceilalţi bărbaţi și femei, strângându-se prietenoși în jurul lor.

— Vrem să trecem încă în noaptea asta dincolo, ca să ajungem mâine la voievodul Vlad.

— În Vlad și-au pus mulţi nădejdea, de când a fost răpus de molimă, la Belgrad, Ioan de Hunedoara, glăsui bătrânul… El singur mai ţine sabia în mână, stând stavilă împotriva păgânilor. Dacă va vrea Dumnezeu, poate să ne vină și nouă într-ajutor.

— Noi și cu valahii am fost întotdeauna ca fraţii, rostiră bărbaţii și femeile.

— Veniţi acum, urmă bătrânul, să vă încălziţi și să vă dăm, de unde om găsi, niște schimburi uscate. Avem o luntre pitită sub mal…

Satul, dacă se poate numi așa, era la o azvârlitură de băţ, la capătul pădurii. Câteva bordeie înfundate în pământ și două sau trei colibe de nuiele lipite cu lut. Într-una din aceste colibe băieţii se dezbrăcară, aruncându-și în foc veșmintele roșii, cu brâie scumpe, albastre, de mătase, pe care le purtaseră cu atâta silă. Parcă niște poveri zdrobitoare le fuseseră luate din spate, când își văzură hainele ienicerești arzând. Se simţiră mai ușuraţi și veseli. Ţăranii le aduseră, din sărăcia lor, îmbrăcăminte albă de pânză, semănând cu aceea a valahilor. Băiatul mai primi o bundă zdrenţuită, Mihailo un sumăiaș strâmt și rupt în coate, și Bucur un ilic.

În colibă flăcările luceau vesele.

Mâncară o fiertură de mei. Sorbiră din ulcele o băutură fierbinte, întăritoare, din fructe de măcieș de toamnă și buruieni tinere de primăvară.

Întremaţi, se întoarseră apoi, înconjuraţi de săteni, până la Dunăre, unde într-un loc ferit, între sălcii, se afla pitulată luntrea. Băieţii își luară rămas bun de la oameni. Femeia care ceruse în pădure, cu glas tare, ca ei să fie înecaţi, îi sărută ca pe copiii săi. Lacrimile ei le udară obrajii. Şi însoţiţi de binecuvântările și urările oamenilor, rostite din inimă, se depărtară de malul bulgăresc.

— Ehei, zise pe drum ţăranul bulgar ce-i însoţea și urma să se înapoieze cu barca, din Valahia ne vin o mulţime de vești! Vlad se arată a fi un domn și jumătate.

La întrebările băieţilor cu privire la veștile despre măria sa Vlad, acesta le povesti cum noul domnitor își alcătuise o armată nouă, din slujitori și ţărani credincioși, cu ajutorul cărora îi ţine din scurt pe turci. De asemenea, și-a făcut o gardă de oșteni bine instruiţi, însă tot numai cu oameni de ţară, nu cu străini. Oștenii aceștia, numiţi trabanţi și înarmaţi cu halebarde ⁵ , sunt gata să moară pentru el…

— Şi eu aș fi gata să mor, dacă ar fi nevoie, rosti Băiatul… A fost atât de bun cu mine. Mi-ar place să fac parte dintre trabanţii săi. Dar anumiţi boieri erau împotriva lui. Mai ales unul, Albu cel Mare…

— Albu cel Mare? Am auzit de el… A pierit de trei ani.

S-a ridicat cu oaste împotriva lui Vlad. Unii boieri l-au sprijinit pe Albu. Dar Vlad l-a prins și l-a tăiat…

— Bine i-a făcut! glăsui Bucur. Din cauza lui și pentru el ne-a oropsit comisul Ghilţ.

— Despre boierii trădători mai cunosc o întâmplare, râse ţăranul… Nu știu dacă o fi adevărată…

— Povestește-o! îl rugară băieţii.

— Se zice că măria sa Vlad, în haine schimbate și cu faţa acoperită, cum umblă el adesea prin sate și târguri, a reușit să se strecoare printre acești mari boieri și să-i audă cum puneau la cale chiar moartea lui…

— Nelegiuiţii!… rosti Băiatul, neputându-se stăpâni.

— Domnitorul s-a făcut că e un om de-al lui Albu cel Mare, râse și cu mai multă poftă ţăranul… I-a chemat la o petrecere pe seara următoare, într-o casă a unui credincios al lui, zicând să vie neapărat toţi câţi vor moartea domnitorului. «Vodă va fi otrăvit, i-a încredinţat el, și voi mă veţi ajuta atât la uciderea lui Vlad, cât și la azvârlirea leșului în apă.» Boierii au căzut în capcană și s-au legat să vină la ospăţ. S-au despărţit, înţelegându-se să se recunoască între ei prin cuvintele: «Pe mâine seară».

În seara următoare, dornici să-l ucidă pe Vlad, s-au strâns în locul și la ceasul hotărât, șoptindu-și între ei:

«Pe mâine seară!» «Pe mâine seară…»

Erau tare mulţumiţi, se ospătau și beau cu poftă. Şi iată-l și pe Vlad, Drăculea, cum îl numeau. «Pe mâine seară, boieri!» rostește el cuvintele de recunoaștere. «Pe mâine seară!», sar boierii bucuroși de la mese, socotind că a venit clipa cea mare. «Dar vodă n-a venit!» se mâhnește unul… «Ba a venit!» răspunde Vlad și își dezvelește obrazul, își dă jos haina neagră și rămâne în cea domnească…

«La fel ca atunci la Râmnic!» își amintește Băiatul…

— Şi boierii? întreabă Bucur cu sufletul la gură.

— Au căzut în genunchi să ceară iertare…

— Şi vodă i-a iertat? se înverșună Băiatul…

— Aș! De unde! I-a luat la cercetare. I-a întrebat un singur lucru: Câţi domni a apucat fiecare de când trăiește.

— Şi ei ce-au răspuns? întreabă Mihailo.

— Nici unul nu apucase mai puţin de șapte. «Şi asta numai din pricina dezbinărilor și uneltirilor voastre, a tunat vodă. Domnii se schimbă, ţara slăbește, și turcul ne-o ia în stăpânire!» Şi i-a tras pe toţi în ţeapă!

— Bine le-a făcut! ziseră într-un glas Bucur și Mihailo.

Luntrea se apropia de mal… Malul valah era mai jos decât cel bulgăresc.

Începea să se lumineze de ziuă. Pe apa Dunării pluteau rădăcini, ramuri și ierburi smulse din munte de ploi.

Cerul era din nou senin și cele câteva resturi scuturate de nori erau împinse de vânt către Nicopole.

Cetatea părea, în depărtare, pustie. Nu se zărea acolo nici o mișcare. Zidurile ei reci priveau mohorâte și ameninţătoare către pământul valah.

De-acolo scăpaseră băieţii, și nici nu le venea să creadă că sunt aici.

Tustrei îi strânseră mâinile ţăranului și săriră din luntre.

Tinerii valahi îngenuncheară și sărutară pământul încă ud de ploaie, după străvechea datină a celor ce se întorc acasă, așa cum învăţase Băiatul de la Bătrân.

Sufletul Băiatului era atât de ușor, încât, dacă ar fi fost o pasăre, ar fi simţit nevoia să zboare. Să zboare și să cânte ca o ciocârlie: «Acasă… acasă…»

— Să ne vedem cu bine! îi strigară ţăranului. Vă mulţumim tuturor.

— Curaj și spor la drum! le ură acesta, în timp ce-și întorcea luntrea, îndreptându-se spre ţărmul bulgăresc. Şi mai așteptăm vești!

— Acasă!… Acasă!…

Casa însemna Târgoviște.

Băieţii porniră întins, pe jos, căutând drumul spre scaunul domnesc.

În cale mai auziră de la oameni și alte lucruri – în afară de cele povestite de ţăranul bulgar – și anume, în primul rând, că în Valahia s-a făcut rânduială. Vodă urăște atât de mult răul, încât, dacă săvârșește cineva vreo hoţie sau nedreptate, este pedepsit. Pot să fie cei vinovaţi și boieri mari sau preoţi, pedeapsa este aceeași:

spânzurătoarea sau ţeapa. Cu nici o bogăţie nu se pot răscumpăra. Vodă îi răpune fără milă și pe mincinoși – căci nu îngăduie decât adevărul… Cei leneși, cei ce nu-și păstrează cuvântul dat, ca și femeile necredincioase, ori fetele ușuratice, care-și ung cu sulimanuri chipul, dându-și ochii peste cap, nu au o soartă mai bună.

Cel mai strașnic îi osândește însă Vlad pe pământenii fără dragoste de ţară sau pe străinii ce nu cinstesc cum se cuvine Valahia și pe stăpânitorii ei.

Astfel de vorbe și încă multe altele ascultară băieţii noștri cât timp se zoriră pe jos, apoi într-o căruţă a unui pescar, și, în sfârșit, cât goniră pe cai, însoţiţi de o ceată de oșteni ai lui Vlad, dintre cei ce privegheau drumurile, cunoscând ce se petrecea în sate și târguri, pe drumuri și pe ape, prin tot tărâmul valah.