8 La conacul boierului Flor

Băiatul auzi pasul grăbit al lui Tit scrâșnind pe prundiș și pricepu numaidecât că trebuie să se fi întâmplat ceva.

— Ia-o tu pe-acolo, o îndemnă pe fată, arătându-i o alee ce se pierdea printre două rânduri de tufe neînflorite de trandafir.

Se știa vinovat. Întreaga noapte avusese simţământul acesta…

Ieri de dimineaţă, când venise împreună cu Tit, Bucur, Mihailo, ursul, caii și lada cu păpuși, la conacul lui Flor, Voiena sta la fereastră, în cămașă, somnoroasă, uitându-se pe după perdele la ei.

Băiatul îi văzuse ochii, și chiar așa, de la depărtare, i se păruseră nespus de frumoși.

Tot de dimineaţă avusese loc slujba în bisericuţa conacului. Preasfinţitul egumen Sisoe de la mânăstirea Dealului, cu un întreg sobor de preoţi și călugări, îl binecuvântaseră pe bătrânul boier Flor de ziua lui, urându-i sănătate și viaţă lungă. Şi se începuse ospăţul…

Mesele, pentru că vremea se încălzise, fuseseră întinse între copacii din ogradă.

Râuri de sânge curseseră din beregăţile tăiate ale purceilor, viţeilor, gâștelor, raţelor și găinilor, mieilor și iezilor sacrificaţi pentru masa de Florii. Un munte de pești, care ar fi putut sătura câteva sate vreme de o lună, se gătiseră la bucătării. Saci pântecoși cu făină, butoiașe cu miere, alune, nuci, stafide, rahat și alte nenumărate bunătăţi fuseseră scoase din magazii de cămărașii grijulii și încredinţate bucătarilor și bucătăreselor robi. Vinul aștepta în butoaie – licărind roșu, rubiniu, roz sau alb – semnul mai-marelui chelarilor, ca să fie turnat în căni de argint, pentru boierii cei mari – de lut, pentru cei mici.

În timpul mesei cântaseră lăutarii și, după ce boierii și jupâniţele începură să se înveselească, fură chemaţi și prietenii noștri, cu păpușile, caii și ursul lor.

Păpușile le stârniră mesenilor o nouă și nemărginită uimire. Nu puteau să priceapă cum niște bucăţele neînsufleţite de lemn puteau prinde viaţă. Unii chiar îl bănuiră pe Tit că este în înţelegere cu dracul sau face vrăjitorii. «Povestea» pe care o jucau avea ca erou pe un ţăran sărac, năzdrăvan. Ţăranul se apropia de taraba unui crâșmar, care frigea într-o ţepușe o pasăre. După ce își trecea încet o bucată de pâine prin fumul fripturii, năzdrăvanul o mânca plin de poftă. Crâșmarul se repezea la sărac să-i plătească fumul, zicând că i-a luat gustul fripturii. Atunci hâtrul scotea un ban de aramă, îl lovea de tarabă și răspundea:

— Tu m-ai hrănit cu fumul fripturii, eu te plătesc cu sunetul banului.

Își lua banul și pleca. Iar boierii se tăvăleau de râs. După ce mai «jucară» și alte întâmplări cu haz, păpușile fură înlocuite de urs, care știa să imite pe un boier din divan, pe un călugăr în strană, să se îmbrace ca o femeie, să facă fel de fel de giumbușlucuri, să salte în horă și să sufle în fluier. Iarăși se mirară boierii de un asemenea animal, altminteri fioros, din pădure, și cu toate astea atât de îmblânzit și înţelegând românește ca un valah.

«Reprezentaţia» se încheie cu exerciţiile de călărie ale celor trei băieţi.

De când se întorseseră în ţară și cât ţinuse târgul de lângă Valea Voievozilor, până ieri, băieţii, sub privegherea lui Tit, își folosiseră timpul liber făcând necontenit exerciţii, care aveau să le prindă bine, nu numai ca să-și câștige pâinea, ci și în alte împrejurări.

Ienicerii erau pedeștri. Băieţii își mai pierduseră în acești trei ani din ușurinţa atât de trebuitoare unui bun călăreţ. Dar, încetul cu încetul, aceasta le revenea. Cu forţa pe care le-o adusese atât creșterea în vârstă, cât și viaţa aspră dusă în tabăra ienicerească, ajunseră în curând să facă niște acrobaţii de o mare siguranţă și măiestrie.

Băieţii se făcuseră, de când sosiseră la Târgoviște, mai chipeși decât înainte. Aerul patriei – dacă ne gândim la Băiat și la Bucur – sau cel puţin al libertăţii, ca să vorbim de Mihailo, de când izbutiseră să lepede nesuferita haină ienicerească, le pria.

Pe deasupra, Tit le făcuse rost de trei costume grozave, pierdute la zaruri de niște călăreţi nemţi și ajunse în stăpânirea unui neguţător din Târgoviște.

Costumele, reparate de Tit, care se pricepea și la cusut, arătau destul de bine, cu pantalonii strânși pe picior, două cămăși roșii și una verde, și veste de piele, prinse în șireturi deasupra. Ca încălţăminte, purtau cizme ușoare și moi, cu tocul puţin înalt, care îi făceau să pășească sprinteni.

Iar în ce-l privește pe Băiat, prin ţinuta și nobleţea mișcărilor îi întrecea pe toţii fiii de boieri care luau parte la ospăţul lui Flor.

Cel puţin Voiena nu-și mai putuse lua ochii de la el, de cum îl văzuse săltându-se, printr-o mișcare ușoară, pe cal…

— Parcă ar fi un prinţ, și nicidecum un tânăr de bâlci, spunea încet prietenelor sale.

— Într-adevăr, este deosebit de chipeș și mândru, recunoșteau fetele, râzând.

Băiatul, parcă simţind că se vorbea de el, își întoarse capul spre tinerele fete, tocmai pe când executa un dublu salt și rămânea într-o mână, cu picioarele în sus, dus în galop de Negru.

Privirea i se întâlni numai pentru o clipă cu aceea a Voienei. Însă și atâta fu de ajuns ca să-și dea seama că ochii galeși ce cătau spre el erau ai fetei care fusese de dimineaţă la fereastra de deasupra pridvorului.

Faţa ei albă, cu buzele sângerii – de un sângeriu natural, nu ca al altor fete, a căror roșeaţă este dobândită din cutia de suliman – umbrită de o coamă de păr castaniu, care-i cădea ușor pe frunte, închipuind un fel de boltă, părea toată un strigăt.

Ochii verzi ai fetei îl aţinteau. O tulburare îl cuprinse. De altfel, nu numai el era uimit de frumuseţea Voienei. Toţi tinerii boieri, invitaţii lui Flor, o sorbeau din priviri și, după terminarea mesei de prânz, fiecare încercă să i se afle cât mai în preajmă, să-i vorbească și să danţeze cu ea.

Dar Voiena făcea ce făcea și se întorcea către Băiat, aruncându-i ochiade pline de înţelesuri.

Alintată și dornică de petrecere cum era – plângându-se că nu sunt la ospăţ destui tineri boieri – stărui faţă de mama ei, bătrâna soţie a lui Flor, să-i îngăduie Băiatului să ia parte la jocurile puse la cale de fete.

Cuvântul hotărâtor fusese acela că le trebuia și un băiat de care fetele să poată râde în voie.

Tinerii boieri încercară, la început, să se împotrivească dorinţei fiicei mai mici a lui Flor, de a-l amesteca pe Băiat între ei. Până la urmă însă nu avură ce face și se învoiră, pentru că Voiena zicea că altfel ea nu mai intră în joc.

Se pare că totuși, la curţile boierești din Valahia secolului al cincisprezecelea, fetele se bucurau de o libertate mai mare decât în alte părţi ale Europei. Luau parte la unele jocuri destul de îndrăzneţe, ca bunăoară: «Sultan-sultan», pus la cale de tineri și cu acest prilej, la stăruinţa Voienei.

Un tânăr înfășurat la ochi – cum se leagă copiii la «baba-oarba» – primea un șal, o băsmăluţă, o agrafă sau altceva de la una din fete. Dacă tânărul cu ochii legaţi o ghicea pe acea fată, avea dreptul, în râsetele celor de faţă, să fie sărutat de ea.

Venind rândul Băiatului să fie «sultan», Voiena își dete năframa. Dar cu toate că încercă de câteva ori să-i stea în cale, nu izbuti să facă în așa fel încât să fie prinsă. Celelalte fete îl tot înghionteau și-l încurcau.

Unei alte fete, care îi dete pe urmă Băiatului băsmăluţa, îi pica norocul acesta. Fata, o șireată oacheșă, verișoară bună a Voienei, i se așeză în drum în așa chip, încât Băiatul o apucă în braţe. Fu silită – ceea ce ei îi făcu o deosebită plăcere, deși de ochii lumii, precum i se cuvenea unei fete de mare boier, făcea pe rușinoasa și se codea – să îl sărute pe obraz.

Băiatul râse cu poftă, însă Voiena se împurpură de necaz. Şi cu toate că ceilalţi, care abia se încălziseră, ar fi dorit să continue jocul, ea – fiindcă nu mai avea dreptul, potrivit regulilor lui «Sultan-sultan», să-și dea încă o dată năframa – spuse că s-a săturat, e obosită, și mai bine să le cânte Băiatul… El le cântă din fluier, din lăută și din gură o mulţime de cântece românești, bulgărești, sârbești și turcești.

Cântecul care le plăcu tuturor cel mai mult fu «Peste plaiul românesc», în el era vorba de o frumoasă fată răpită de tătari. Cei mai voinici feciori din ţară, în frunte cu fiul lui Mircea cel Bătrân, Mihail – care apare zugrăvit în tabloul votiv de la Cozia, ctitoria viteazului voievod – plecau în ţinuturile tătărești. Îi găseau pe răpitori și, după ce îi pedepseau, se întorceau cu fata. Şi ea se mărita cu fiul de voievod.

Fără să vrea, ca întotdeauna când rostea cuvintele cântecului, Băiatul se gândi la Roxana, și în glasul lui puse atâta foc, că numeroși ascultători lăcrămară.

De data asta, Băiatul cântă mai cu patimă decât oricând, numai că imaginea din ce în ce mai palidă, mai depărtată și mai tulbure, a nefericitei lui tovarășe de joacă din copilărie, era parcă în unele clipe înlocuită cu aceea a Voienei, fata vie și ispititoare de lângă el…

Pentru că se făcuse seară, boierii – al căror gust de petrecere, în loc să se ostoiască, se înteţea – își strânseră pe ei giubelele; apoi, făcându-se tot mai răcoare, hotărâră să-și strămute cheful în sala de ospeţe a conacului.

Jupânesele și jupâniţele plecară să se culce, la îndemnul și în râsetele bărbaţilor, dornici să înceapă, abia de la acel ceas înainte, adevăratul chef. Prietenii noștri primiră îngăduinţa să se odihnească. Fură aduși din nou lăutarii, și, pe o ușă din fund, ţâșniră, într-un dans vioi, săltăreţ, pe sunete de zurgălăi și tambure, douăsprezece roabe tinere, ţigănci, cu cercei mari de aramă în urechi, cu fuste roșii, creţe și bluze viu colorate, larg răscroite la piept. Şi, în lumina orbitoare a făcliilor, sprijinite în pereţi prin niște mâini de fier, lucrate, după modelul apusean, de meșterii din Câmpulung, și a lumânărilor groase, albe sau verzi, parfumate, aprinse în sfeșnicele de alamă, de pe mese, petrecerea reîncepu sălbatică și dezmătată.

Nu trecu însă mult, după ce jupânesele și jupâniţele se duseseră la culcare, și Voiena se sculă din pat, își puse pe ea rochia, un șal gros de lână, și coborî în grădină.

Înainte de a pleca în odaia ei, se apropiase de Băiat și îi șoptise să o aștepte lângă un anume trunchi scurt și gros de copac, de pe malul Dâmboviţei – care în acel loc străbătea întinsele livezi și grădini ale boierului Flor.

«Să mă duc? Să nu mă duc?» se întreba băiatul…

Bucur îl cam luase peste picior:

— Ţi-a căzut la inimă fata boierului?…

— Du-te, îngădui Tit, după ce îi auzise șoșotind. Poate izbutești să afli de la ea ceva despre gândurile lui Flor faţă de măria sa Vlad. Dar caută să te întorci repede.

Băiatul plecase pe malul Dâmboviţei, se răzimase de trunchiul gros de copac, sub lumina albă a lunii, și o așteptase pe fată. Ea venise, chicotind, îl luase îndrăzneaţă de mână și îl chemase să se plimbe împreună pe malul râului.

Ierburile răspândeau o aromă amară și umedă. Dâmboviţa clipocea tainic. Licuricii dănţuiau. Băiatul pășea ca ameţit. Obrazul fetei era tot mai aproape – și nici nu-și dădu seama dacă-i aievea sau visează când se aplecă să o sărute.

«O iubesc oare?» se întreba Băiatul, în timp ce fata își lipea, șăgalnic, fruntea de umărul lui. Dar gândul i se întorcea la Roxana. Deși pe Roxana o îndrăgise cu totul altfel și, chiar într-o împrejurare asemănătoare – își spunea el – nu ar fi cutezat s-o sărute, cum făcuse cu Voiena.

«O fi doar un joc pentru ea? se mai gândi Băiatul, neîndrăznind s-o privească, să citească în ochii Voienei. Ce pot fi eu altceva pentru fiica marelui boier Flor decât un mijloc de a-și petrece timpul într-un chip mai neobișnuit? Şi totuși…»

Se uită spre conac. Casa boierului Flor se zărea printre copaci, cuprinsă parcă de un incendiu, în vâlvătăile făcliilor. Boierii petreceau, și glasurile și râsetele roabelor ţigănci răsunau ascuţit.

Își aduse aminte că Tit îl sfătuise să afle de la Voiena unele gânduri ale boierului Flor, dar ori de câte ori încerca s-o întrebe pe fată câte ceva, ea schimba vorba.

Uneori îi răspundea cam de sus, și asta îl durea. Dar din nou Voiena se apropia de umărul lui, alintându-se ca un copil, și surâsul ei senin i-o făcea și mai dragă, tulburându-i toate gândurile.

Râseră și glumiră. Şi cu toate că se lăsa tot mai frig, timpul trecu ușor și zorile se iviră.

Şi iată-l pe Tit venind… Fata fugise, lăsând să se mai vadă printre tufe, pentru cea din urmă oară, pieptănătura înaltă și lucioasă, șalul gros și fustele albe, împodobite cu horbote, fâlfâind ca niște aripi de pasăre.

— A fost vorba că te întorci curând, glăsui Tit. Doar nu pentru o fustă, fie ea și albă ca a Voienei, am venit aici!…

Niciodată încă nu îi vorbise păpușarul atât de aspru. De ieri și până azi îi crescuse pe faţă o barbă ţepoasă și căruntă, care îi dădea un aer mohorât.

— Iartă-mă, Tit, îngăimă Băiatul… S-a întâmplat ceva rău?

— S-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Ştiam că boierul Flor e dușmanul măriei sale Vlad, dar am aflat că este și cel mai mare dintre ticăloși.

Băiatul vru să spună ceva. Mai privi o dată pe urmele Voienei, dar ea pierise în conac. Înghiţi în sec și tăcu.

— De unde știi? întrebă într-un târziu.

— Avem dovezi de netăgăduit, glăsui Tit. De altfel, ţie ţi-au spus câte ceva despre el însuși domnitorul și logofătul Lazăr.

Băiatul dădu din cap. Așa era. Din partea logofătului primise însărcinarea să fie cu ochii în patru și să-l vestească pe comandantul Xalom de orice mișcare care ar fi dat de bănuit în timpul petrecerii. Dar el plecase la plimbare cu fata boierului, pe malul Dâmboviţei, și nu mai avusese nici o grijă. Pe șira spinării simţi un fior rece. De asta veniseră de la Nicopole? Dacă, din pricina purtării lui, măria sa Vlad va avea de suferit? Desigur, Voiena nu putea fi făcută răspunzătoare de uneltirile tatălui său. Însă el își călcase îndatorirea. Nu se purtase cum se cuvine…

Pe urmă, Tit îi povesti cum sârbul Mihailo prinsese de veste că, în timpul nopţii, venise pe ascuns, la conac, un călugăr. Călugărul fusese primit de egumenul Sisoe, care stătuse cu el, pe îndelete, de vorbă, într-o încăpere din catul de sus. Trimisese apoi să-l cheme pe boierul Flor. Boierul se urcase, clătinându-se și călcând greu pe scări. Nu stătuse mult și se întorsese triumfător, împreună cu Sisoe. Îi dăduse afară pe lăutari și pe fetele ţigănci roabe, cu care benchetuiseră și, rămânând numai cu oaspeţii, le strigase:

— Boieri dumneavoastră, l-am văzut chiar adineauri pe mult-așteptatul sol al măriei sale Radu cel Frumos…

La auzul numelui fratelui lui Vlad, cel care stătea la Stambul, făcând jocul turcilor și așteptând de la ei scaunul domnesc, boierii izbucniseră în urale.

— Trăiască măria sa Radu! De la el va veni scăparea chinului boieresc, atât de oropsit în Valahia de tiranul Drăculea… Când vine?… Unde se află acum?…

Se iscase un asemenea zgomot, încât boierul Flor fusese nevoit să înșface cupa grea de peste trei ocale de argint, cu care băuse înainte, și să o lovească de masă, ca să se facă liniște.

— Măria sa Radu va veni negreșit și ne va face dreptate, tunase el, dar până în acea clipă, care nu va întârzia, trebuie să piară Vlad…

— Să piară Vlad… în ţeapă… în ștreang… urlau boierii care mai de care, roșii la obraz și cu ochii scoși din orbite de furie, izbind cu cupele de argint și cu pumnii în mese, și cu picioarele în lespezile de piatră ale sălii. O să-i venim de hac…

— Ştiţi, urmase Flor, întinzându-și braţele lungi și osoase către meseni, că de câteva zile a sosit la Târgoviște diacul Catavolinos, din partea înălţimii sale sultanul…

— Trăiască înălţimea sa sultanul… mormăiră câţiva, neconvinși.

— Catavolinos i-a cerut lui Vlad tributul mărit de la trei la zece mii de galbeni și rămas neplătit, ca și cei cinci sute de copii pentru taberele de ieniceri… urmă boierul, ţesându-și degetele prin barbă. Iar Vlad, hohoti el larg, parcă anume pentru a ne fi nouă cu priinţă, a răspuns că în ce privește tributul se va mai gândi, însă despre copii să-și ia înălţimea sa sultanul gândul…

— Şi-a tăiat singur craca de sub picioare! clocotiră în râs mesenii. Parcă-i da turcilor pe propriii lui copii!…

Numai niște odrasle de ţărani puturoși… Şi chiar birul, de ce s-o fi încăpăţânat să nu-l plătească? Doar nu-l dădea din pungă, îl plătea poporul… S-a pus rău cu sultanul… Dar asta-i spre binele nostru…

În sală, pentru că ușile și ferestrele fuseseră închise, se făcuse o căldură de abia se mai putea respira. Vinul sorbit într-o asemenea împrejurare, cu poftă, îi încingea și mai rău pe boieri.

— Vodă am auzit însă că va pleca chiar astăzi cu Catavolinos, la Giurgiu, unde îl așteaptă Hamza, pașa de la Nicopole, căpitanul otoman al Dunării, ca să orânduiască niște neînţelegeri de hotar, rosti un boier tânăr, cu o barbă scurtă, roșă.

— Tocmai aici e aici… se bucură egumenul Sisoe, bătându-se cu palmele peste pântec.

— Asta este vestea cea bună pe care am primit-o – împreună cu un răvaș din partea măriei sale Radu – și pe care vreau să v-o spun! ţopăi Flor pe loc, răvășindu-și cu mâna barba.

— Ce veste?… Spuneţi-ni-o mai iute… Nu ne mai fierbeţi… se mișcară boierii, ridicându-se toţi de pe jilţuri și grămădindu-se în jurul egumenului Sisoe și a vistiernicului Flor. Şi solul unde e?… Nu-l putem vedea?

— Solului domnesc nu se cuvine să i se vadă faţa. Este un sol de taină, îi lămuri pe boieri Sisoe. De altfel, acum se odihnește, căci peste câteva ceasuri va pleca înapoi, spre măria sa Radu. Vestea cea bună îl rugăm însă pe boierul Flor să v-o spună…

— Vestea cea bună, hohoti iarăși Flor, este că Vlad va cădea într-o capcană întinsă lui de către Hamza Pașa și Catavolinos. Pentru că el, rosti cuvintele rar boierul, a fost chemat la Giurgiu fără arme și fără oaste, cu prefăcută prietenie. Domnul s-a încrezut în Catavolinos. Să ne pregătim deci, boieri, să-l întâmpinăm pe noul voievod, măria sa Radu…

Uralele nu mai conteneau. Cupele se ciocneau una de alta.

— Trăiască măria sa Radu!… Trăiască măria sa Radu!

— Cu toate astea, să fim încă prevăzători, preacinstiţi boieri. Să ne prefacem că nu știm nimic. Oștenii lui Vlad, până vor fi prinși și daţi morţii, stau de veghe la Târgoviște și în celelalte orașe, și își vor vinde pielea scump. Doar pe ascuns să ne pregătim. Oamenii noștri trebuiesc vestiţi, continuă Flor, vorbind repede. Eu ţin toate firele în mână, se fuduli el… Şi numai egumenul Sisoe și cu mine cunoaștem – având numele lor trecute într-un catastiv – pe toţi dușmanii lui Vodă din întreaga ţară.

— O să ai o slujbă mare la scaunul măriei sale Radu!… Ferice de domnia ta!… strigară câţiva boieri, nu fără invidie. Dar ce știre vrei să trimiţi dușmanilor lui Drăculea? întrebară ei.

— Aceștia vor trebui să-și pregătească pe furiș cetele și, numai când se va auzi că măria sa Radu a intrat în ţară, să iasă la iveală. Să-i prindem pe toţi credincioșii lui Drăculea…

— Avem și numele credincioșilor lui Drăculea în alt catastiv, ţipă egumenul, ca să acopere hohotele de bucurie ale boierilor. Avem un catastiv întreg, adăugă el…

— …și să-i ucidem pe loc, își termină vorba Flor. Apoi vom pune mâna pe dregătorii. Măria sa Radu o să ni le împartă după cât i-am adus fiecare folos…

— Iată deci știrile pe care le vom trimite în dimineaţa aceasta, cu călăreţii noștri, în cele patru cetăţi domnești: Târgoviște, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgșor, strigă din nou egumenul… Dar domniile voastre, până se va împlini totul cum se cuvine, să păstraţi taina.

Juraţi?…

— Jurăm! rostiră boierii, scoţându-și fiecare jungherul de la brâu și ţinându-și-l ridicat în lumină.

— Du-te, sfinţite părinte, și pregătește răvașele, îl îndemnă Flor pe egumen. Peste câteva zile, poate de Paști, îţi vei primi răsplata pentru slujba pe care o faci măriei sale Radu. Vei fi mitropolit…

Egumenul mai bău o cupă de vin, sughiţă de încântare, auzind profeţia lui Flor, și, cu anteriul descheiat, o zbughi pe ușă, spre scările ce duceau la catul de sus – aproape gata-gata să-l răstoarne pe Bucur, care stătuse ghemuit lângă prag, ascultând ce se vorbea, și abia avusese timpul să se tragă înapoi și să se ascundă într-un ungher.

Numai Tit a rămas încă un timp la una dintre ferestre, pe care reușise s-o întredeschidă puţin, trăgând cu urechea, până s-a încredinţat că nu mai putea auzi nimic altceva cu privire la măria sa Vlad. Atunci i-a chemat pe Bucur și pe Mihailo.

Pe Băiat nu l-a căutat, socotind că între timp află lucruri folositoare măriei sale, de la Voiena.

Tit, Bucur și Mihailo au făcut un plan îndrăzneţ.

Puseră ursul să se caţăre pe casă, până la fereastra unde se odihnea solul lui Radu cel Frumos. Solul, obosit frânt, băuse o cană mare cu vin, ca să adoarmă repede, și sforăia dus. Nu auzi cum ursul desface obloanele de la fereastră, lăsând de sus o frânghie al cărei capăt îl prinse Bucur.

Pe frânghie, Mihailo și Bucur se urcară și ei în odaie. Mihailo îi astupă gura solului cu un șomoiog de paie, ca să nu facă zgomot. Bucur îl vârî într-un sac și îl coborâră pe fereastră.

Așa, împachetat, îl duseră în pădure, lăsându-l pe urs să-l păzească. Şi dacă Flor sau Sisoe l-ar fi căutat, aveau să-și închipuie că solul se trezise din somn și plecase, tot așa de tainic cum venise, înapoi, la Radu cel Frumos.

— Iată ce s-a petrecut în timpul nopţii! își încheie Tit, la fel de mustrător, povestirea.

Băiatul își plecă fruntea.

— Ce trebuie să facem? îl întrebă pe Tit.

— Din clipă în clipă, trimișii lui Flor vor pleca, îi răspunse păpușarul… Bine ar fi fost să fi putut ajunge până la Târgoviște, să-l înștiinţăm pe Xalom, și el să ne fi dat porunci.

— Nu mai avem timp să-l vestim, grăi Băiatul,

Târgoviștea e prea departe. Dar zici că trimișii lui Flor sunt patru. Vom prinde fiecare din noi câte unu!…

— Așa am cugetat și eu, spuse Tit. Boierii deocamdată nu vor face nimic. Așteaptă mai întâi sosirea lui Radu.

Ei nădăjduiesc că domnitorul va cădea în capcană. Nu știu că a fost înștiinţat de tine. Însă trebuie să punem neapărat mâna pe răvașe, ca măria sa Vlad, întorcându-se la Târgoviște, să cunoască numele tuturor boierilor lui Radu cel Frumos, care încă nu s-au dat pe faţă, uneltind în întuneric, dar prefăcându-se că sunt credincioșii domniei, și să-i poată pedepsi.

— Sunt gata! rosti Băiatul, mai aruncând totuși o ultimă privire spre fereastra Voienei.

— Înșeuează-ţi pe Negru, și să pornim! îi porunci Tit.

Băieţii ne și așteaptă pe drumul către Târgoviște, în pădure.