7 O noapte pe Valea Voievozilor

Băieţii și Tit nu se mai săturau să se îmbrăţișeze, să se privească și să se asculte vorbind.

Mai ales lui Tit nu-i venea să creadă că aceia care fuseseră doar niște copii – când răutatea și dorinţa de răzbunare a comisului Ghilţ îi despărţise – crescuseră atât de mari, li se îngroșaseră puţin glasurile și amândurora le răsăriseră deasupra buzei de sus tuleiele. Inima lui de tată îl îndemna să-l strângă la piept mai mult pe Bucur. Numai că, fiind un om bun și înţelegător, nu-l lăsa pe Băiat să simtă acest lucru. Îi arăta aceleași calde simţăminte, ca și fiului său. De fapt nici nu era prea greu, fiindcă în lunile cât colindaseră prin ţară se ţesuseră între Băiat și Tit niște legături aproape la fel ca acelea dintre un tată și fiu.

Era mișcător, ce-i drept, însă și cam caraghios, să vezi pe un om atât de voinic, cioplit parcă dintr-un trunchi retezat de stejar – cum era păpușarul – plângând ca o femeie.

Atât era de bucuros de revederea neașteptată că, oricât se străduia, nu putea să-și oprească lacrimile. Pe chipul lui mare, cu pielea negricioasă și învârtoșată, semănând cu coaja de copac, picăturile fierbinţi și sărate i se prelingeau necontenit până în barbă, în timp ce-i strângea la piept, pe rând, cu braţele sale îngrozitor de lungi, pe cei doi băieţi.

La bucuria generală luau parte și Negru și ursul…

Un asemenea spectacol merita să fie văzut. Cele două animale nu își uitaseră stăpânii și se înghesuiau care mai de care să-i atingă pe noii sosiţi – unul cu fruntea, nechezând înduioșător, celălalt cu labele, mormăind. Calul numai că nu vorbea, dar încolo îl privea pe Băiat cu niște ochi umezi, aproape omenești. Îi punea capul pe umăr și și-l sprijinea cu încredere. În felul acesta nădăjduia că îl va face să înţeleagă pe Băiat cât îl iubea, cât îi lipsise de mult în acești trei ani, de câte ori nu-i venise să-l părăsească pe Tit și s-o ia la fugă prin coclauri, doar-doar îl va regăsi. Ursul avea și el un fel aproape asemănător de a se purta faţă de Bucur, alături de care copilărise. Însă nu-l uita nici pe Băiat. Din când în când se repezea la el, apucându-l cu labele pe după umeri, și mormăind bucuros îl strângea la pieptul păros. O dată îl strânse chiar cu atâta foc, încât, dacă Băiatul n-ar fi ajuns așa de voinic în anii petrecuţi în tabăra ienicerească, poate l-ar fi înăbușit.

Mihailo șezuse la început mai la o parte, dar curând fu prins și el de vârtejul veseliei celorlalţi. Familia pe care și-o pierduse din pricina năvălirilor otomane și-o regăsea aici, alături de un om simplu și bun, ca păpușarul, de cei doi băieţi și de niște biete necuvântătoare, cum erau Negru și ursul, iar patria lui adoptivă devenea Valahia.

Până să ajungă însă să se întâlnească cu Tit, băieţii străbătuseră ţara, călări, călăuziţi de oștenii domnești. Aceștia aveau o înfăţișare care le plăcuse băieţilor. Fuseseră aleși numai oameni înalţi, chipeși, purtând pe ei un fel de dolmane, cum erau cele ungurești, încheiate cu nasturi făcuţi din șireturi, căciuli înalte din postav, împodobite cu blană, cizme de piele în picioare, și erau înarmaţi cu săbii și halebarde.

În drum nu făcuseră decât o oprire într-o cetate așezată pe râul Dâmboviţa, în mijlocul unor păduri dese, numite Codrii Vlăsiei. Aici, în Cetatea Bucureștilor, se șoptea că ar cam dori vodă, cu vremea, să-și strămute capitala. La Târgoviște, cel mai de seamă și mai frumos oraș al ţării, sălășluiau prea mulţi dintre dușmanii săi înverșunaţi, foști prieteni și tovarăși de uneltiri ai lui Albu cel Mare, pe care Vlad îl scurtase de cap încă de la începutul domniei. În Cetatea Bucureștilor, Vlad își clădise o casă întărită, în mijlocul unei puzderii de cocioabe acoperite cu paie, de dughene ale negustorilor și ateliere ale fierarilor, dulgherilor și ale altor meseriași.

Nu prea departe de casa domnească, se ridica un han. În curtea lui se aflau o mulţime de care cu boi dejugaţi. La han poposiră oștenii. Băieţii fură ospătaţi pe seama domniei, așa cum suna porunca pentru toţi câţi erau conduși, sub pază, până la scaunul din Târgoviște.

Din cetatea amintită, ţinură râul Dâmboviţa pe tot cursul său, străbătând pădurile până într-un sat ce era, ca și toate moșiile dimprejur, în stăpânirea unui mare boier, Flor.

În dreptul conacului cu ziduri ca de cetate, al boierului Flor, se despărţiră de cursul Dâmboviţei și, tăind printr-o luncă împresurată de sălcii scorburoase și plopi, ieșiră spre valea altui râu, Ilfovul… Trecură râul prin vad – și iacătă-i, în puţină vreme, la poarta dinspre miazăzi a cetăţii de scaun.

De pe zidurile înalte, străjerii îi opriră cu strigăte groase și ameninţătoare: Dar oștenii le răspunseră, arătându-le cine sunt. Şi intrară cu băieţii pe poartă.

Dacă Cetatea Bucureștilor era un târguleţ curat, cu niște case domnești, un han, câteva dughene și o bisericuţă de lemn, în schimb Târgoviștea le stârni băieţilor o uimire dintre cele mai puternice.

Casele erau arătoase, cu acoperișuri largi, de șindrilă, și înconjurate cu grădini și livezi. Printre coroanele înverzite ale copacilor – fiindcă aici, în Valahia, primăvara părea că venise de-a binelea – se iveau turlele – care de care mai strălucite – ale nenumăratelor biserici. Aproape fiecare mare boier din Târgoviște își ridicase în ogradă câte o biserică, cele mai multe fiind făcute din piatră. În biserici, boierii își aveau preoţii sau călugării lor, ce le făceau slujbele de dimineaţă și seară.

Oștenii domnești, acolo unde împrejmuirile erau mai scunde, aruncau în ogrăzile boierești priviri pătrunzătoare și lipsite de prietenie. La ivirea oamenilor lui Vlad, rarii slujitori boierești, înarmaţi, ce se vedeau pe uliţe sau cei ce se iţeau prin locașurile rotunde, anume scobite în ziduri, dispăreau ca bătuţi de vânt. Unii se trăgeau înapoi, să nu li se mai vadă obrazurile. Ceilalţi intrau repede în curţi și închideau în urma lor porţile de lemn, cu drugi puternici sau cu cârlige de fier.

Căsuţe mai mărunte, cum văzuseră în cetatea de pe râul Dâmboviţa, cocioabe sau bordeie nu se întâlneau în Târgoviște. Sărăcimea fusese nevoită să-și vândă cocioabele sau petecele de pământ. Boierimii trufașe sau chiar neguţătorilor înstăriţi nu le plăcea să se amestece cu nevoiașii.

În timpul lungii domnii a înaintașului lui Vlad, aceste măsuri se desăvârșiseră. Micii meșteșugari, cârpacii de încălţăminte și îmbrăcăminte, bărbierii și tot soiul de oameni nevoiţi să-și câștige pâinea, făcând fel de fel de munci neguţătorilor înstăriţi, fuseseră împinși cu totul afară din oraș. Cocioabele lor se găseau în partea mai joasă de dincolo de ziduri.

Călăreţii noștri străbătură partea de miazăzi, liniștită și tăcută, a ogrăzilor și caselor boierești, și intrară pe uliţele strâmte, unde se înghesuiau prăvăliile și dughenele neguţătorești, cu acoperișuri late și lăsate în faţă ca niște cozoroace de șepci, la adăpostul cărora puteau fi înșiruite mărfurile: postavuri și pânzeturi, încălţăminte sau numai piele tăbăcită, olărie, făină, pește proaspăt și sărat, obiecte de podoabă – și toate câte se mai puteau vinde într-un târg atât de mare și însemnat ca Târgoviște.

Pe vremea lui Mircea cel Bătrân, bunicul domnitorului Vlad – acela ce stăpânise Valahia până la Marea cea mare – pe locul acesta, unde se întindeau prăvăliile și puzderia de ateliere pe bresle – unele în aer liber sau numai sub câte un șopron – fusese târgul propriu-zis.

Aici se întâlneau neguţătorii, venind cu carele din toate patru zările, din ţară și de peste hotare,să-și vândă sau să-și schimbe între ei mărfurile. Târgul se ţinea și primăvara, și toamna, după culesul strugurilor.

Pentru că locuitorii orașului se înmulţiseră și se ridicaseră case numeroase, locul se strâmtase.

Asta îl făcuse pe Vladislav, după cum se povestește, să ia hotărârea ca târgurile de aici – cele mai mari și vestite din ţară, de la care venea chiar numele orașului – să aibă loc în afară de ziduri.

Locul ales de Vladislav pentru ţinerea târgurilor era pe malul celălalt al râului Ialomiţa – râu ce străjuia în partea de miazănoapte zidurile orașului – în apropiere de așa-numita Vale a Voievozilor. (Vale unde, în vremea de demult, pe o câmpie înflorită, își ţineau străvechii cneji și voievozi adunările cu obștea, atunci când aveau de luat hotărâri însemnate, cum ar fi pacea sau războiul…)

Strămutarea târgului, făcută de Vladislav, se păstrase și sub voievodul Vlad, fiindcă orașul, oricât era de mare, nu izbutea să cuprindă pe toţi neguţătorii câţi veneau din întreaga ţară.

De altfel, chiar în ziua aceea începuse târgul din săptămâna de dinaintea Floriilor. Neguţătorii erau plecaţi cu mărfuri pe Valea Voievozilor. Cu toate acestea, freamătul era destul de viu și în cartierul neguţătoresc al Târgoviștei, căci mulţi străini de locuri veniseră să viziteze și să cunoască prăvăliile din oraș.

Dincolo de cartierul acesta, plin de zarvă și înghesuit, de unde, prin poarta Dealului, se putea trece peste Ialomiţa, începea, spre stânga, Uliţa Domnească.

Uliţa avea de o parte casele domnești, sprijinite pe zidurile dinspre miazănoapte ale cetăţii, și de alta – o serie de curţi boierești.

Nefiind cu putinţă, ca astăzi, o aliniere a caselor și grădinilor, Uliţa Domnească se înfăţișa privitorului într-un fel de haos pitoresc de curţi, clădiri de locuit și biserici, împrejmuite de ziduri și garduri de lemn, ale căror porţi înalte și bine zăvorâte erau păzite de slujitori înarmaţi.

De cum coteai spre stânga, pe Uliţa Domnească, cele mai mari case erau tot ale fostului vistiernic Flor, acela al cărui conac, zidit în chip de cetate, îl întâlniseră băieţii pe malul Dâmboviţei, în timp ce călăreau spre Târgoviște.

Oștenii domnești se opriră o clipă în faţa porţilor întunecate, tăcute și bine zăvorâte, ale caselor lui Flor, în spatele cărora nu părea să se afle nimeni. Se uitară lung la crenelul de pe zidul de lângă poartă, și Băiatului i se păru că vede, în razele roșii ale amurgului care se cobora peste oraș, lucirea unui vârf de suliţă sau a tăișului unei săbii.

Doi oșteni își făcură semne, arătând către crenele. Băgaseră și ei de seamă lucirea armelor. Ceilalţi dădură din cap. Porniră apoi mai departe, până la poarta palatului domnesc. Poarta se deschise, și ceata de oșteni și băieţi intrară în ograda domnească, în trapul grăbit al cailor.

În curte, lângă casele mici, locuite de slujitori, se vedeau câţiva cai cu frâiele legate de stâlpii anume înfipţi în pământ.

Aici descălecară și înaintară pe jos, până la locuinţa comandantului oștenilor domnești: Xalom.

Xalom, un bărbat colţuros, aproape pătrat, cu niște sprâncene groase, dar cu o privire tristă, îi întâmpină de la ușă, bănuitor.

Despre Xalom se știa că fusese în robie la turci și vâslise pe galere. Trupul îi era plin de urmele rănilor. Copila lui fusese luată și ea roabă și dusă lui Hamza. Şi pașa o azvârlise în Dunăre, peștilor.

— Cine sunteţi voi și ce vreţi? îi întrebă pe noii sosiţi.

Băiatul îi povesti cine erau și îi spuse că, stând la ușa lui Hamza Pașa de strajă, văzuse niște valahi și auzise unele vorbe de care atârna chiar viaţa măriei sale Vlad. Dar pe cine văzuse și ce anume auzise nu voia să destăinuie decât însuși domnitorului.

De îndată Xalom, lăsându-i în încăperea lui, sub paza unui oștean, plecă să-l anunţe pe domnitor de sosirea foștilor ieniceri.

Se întoarse. Porunci Băiatului să se spele. Îi dete un rând de straie curate din magazia oștenilor gărzii domnești, a trabanţilor, și îi făcu semn să-l urmeze.

Amurgul se coborâse de peste dealuri. Pânzele lui albastre învăluiau zidurile străvechii cetăţi domnești. Străjerii aprindeau făcliile în ogradă și le înţepeneau în lăcașurile rotunde din ziduri.

Clădirile domnești, zidite după gustul lui Mircea cel Bătrân, pe temelii solide de piatră, aveau în partea de sus un ceardac podit și el cu lespezi de piatră. Stâlpii ceardacului, măiestrit încrustaţi de un pietrar din Valahia mică, sprijineau acoperișul ţuguiat și făcut din șindrilă.

În peretele de sub ceardac se deschidea o poartă boltită și se vedea, în dreapta, un șir de ferestre de la odăile oștenilor de gardă, ale călăului, de la închisoare și de la magazii.

Pe partea stângă a caselor domnești se ridica un turn clădit chiar în acel an, din porunca domnitorului Vlad.

Din vârful turnului, oștenii de sub comanda lui Xalom puteau veghea nu numai orașul, ci și zările – într-o parte până la râul Dâmboviţa, și peste câmpiile și pădurile din jur.

Între turn și casa domnească era o biserică-paraclis. O trecere subterană ducea de la casele domnești, pe sub biserică, până la turnul unde domnitorul putea, la nevoie, să se ascundă și să ţină piept năvălitorilor, apărându-se de sus.

Un alt drum ascuns unea turnul, pe sub râul Ialomiţa, cu mânăstirea și fortăreaţa de pe deal…

Băiatul, urmându-l pe Xalom, pătrunse prin partea boltită, urcă pe scările de piatră ce duceau în ceardac și, trecând printr-un coridor, ajunse în faţa unei uși păzite de doi halebardieri.

Odaia unde îl primea vodă Vlad pe Băiat se afla lângă sala cea mare a sfatului. Ea fusese hărăzită, la săvârșirea palatului, pentru coconii domnești. Dar Vlad, neavând copii legiuiţi și recunoscuţi, camera devenise lăcașul «sfatului mic», unde nu erau primiţi decât boierii cei mai apropiaţi de domnitor, pentru treburi la care ceilalţi nu aveau ce se amesteca.

În popor se povestea că Vlad nu se mai căsătorise, deși boierii îl rugau stăruitor și îi găsiseră o mulţime de mirese, fiindcă voia să păstreze neîntinată amintirea iubitei sale din tinereţe, care se înecase, din pricina dușmanilor.

— Să mai treacă timp!… Să mai vedem!… Să mai îmi alin durerea!… se zice că le răspundea vodă boierilor dornici să-l însoare și să-l vadă cu un moștenitor legiuit.

Intrând în această încăpere, Băiatul simţi un nod ridicându-i-se în gât.

Domnitorul Vlad, cu chipul său tânăr, cu părul bălai, cu ochii pătrunzători, era acolo, în faţa lui.

Şedea la o masă groasă și grea de stejar, înconjurat de patru boieri. Unul se afla mai în umbră, și nu i se vedea bine faţa. Ceilalţi trei, dintre care doi mai tineri, erau luminaţi din belșug de făcliile ce pâlpâiau sprijinite în lăcașurile lor de pe ziduri, ca și de făclia de pe masă, înfiptă într-un sfeșnic de metal, închipuind un dragon cu spinarea sfâșiată în lung, de la cap la coadă, având deasupra o cruce.

Sfeșnicul fusese primit în dar de tatăl lui Vlad de la împăratul Sigismund, și domnitorul ţinea la el foarte mult.

Ochii albaștri ai domnitorului erau limpezi. Părul blond îi cădea în șuviţe bogate pe gulerul de catifea, de culoarea vișinei putrede.

Băiatul îngenunche, și pletele lui, la fel de aurii ca ale voievodului, luminate de pâlpâirea jucăușă a făcliilor, îi lunecară de-a lungul obrajilor.

— Nu ești tu călăreţul cel mic de la Râmnic? îl întrebă Vlad, recunoscându-l numaidecât, în chip uimitor, căci Băiatul se schimbase destul de mult.

— Ba da, măria ta, ridică el îndată fruntea, fericit că fusese recunoscut.

Vodă zâmbi, amintindu-și de păpușa mânuită de Băiat.

— De ce n-ai venit la mila noastră, cum ţi-am îngăduit? îl întrebă Vodă.

— Am să lămuresc totul! zise el… Numai nu știu dacă niște lucruri, care îl privesc doar pe măria ta, pot să le spun înaintea cinstiţilor boieri aici de faţă.

— Nu te sfii de nimeni. Sunt boierii cei mai apropiaţi de inima mea! îi arătă el pe cei de la masă. Ridică-te, apropie-te și vorbește…

Chipul lui Vlad nu se schimbase, dar vocea lui – cel puţin așa i se păru Băiatului – se făcuse mai tăioasă, mai puternică și mai poruncitoare.

Boierii surâseră și ei, recunoscători domnitorului pentru noua încredere ce le-o arăta, de a-i lăsa să asculte o taină care, așa cum înţeleseseră de la Băiat, îl privea numai pe Vlad.

— Măria ta, rosti Băiatul – după ce se ridică și se apropie de masă, în lumina făcliilor, rămânând totuși, așa cum se cuvenea, în picioare – împreună cu alţi doi prieteni ai mei, băiatul păpușarului pe care l-ai cunoscut, și un sârb, am fugit din Cetatea Nicopole…

Ochii lui Vlad și ai boierilor îl aţintiră.

— Aţi fost robi? întrebă vodă.

— Nu, ieniceri, glasui Băiatul…

— Lămurește pe îndelete, îi porunci Vlad.

— Asta am să și fac, măria ta, dacă-mi dai voie, rosti Băiatul…

Şi începu să-i povestească, pe cât putea mai deslușit, încercând să nu lase să-i scape nici un amănunt, ce se petrecuse după noaptea aceea din Râmnic; cum fusese trimis cu o ortá la Nicopole, cum stătuse de strajă și văzuse ce văzuse, și auzise câte auzise.

Vodă îi puse apoi și alte întrebări. El și boierii înţeleseră ceea ce Băiatul nu putuse să-și dea seama prea bine. Şi anume că, în cetatea Nicopole, în afară de pașa, de Catavolinos, de ieniceri, spahii și boierii valahi trădători, se mai afla însuși fratele lui Vlad, trecut de partea dușmanilor.

Despre fratele domnitorului, pe care l-am mai amintit, pe nume Radu, deși fusese și el închis de turci la Egrigoz, se știa că nu făcuse nici cea mai mică încercare de a fugi. Dimpotrivă, se arătase supus faţă de osmanlâi, așteptând ceasul când Mahomed ar fi hotărât să-i dea scaunul domnesc.

Ceasul venise. Vlad îl răsturnase pe slăbănogul Vladislav. Otomanii voiau să aibă pe tron un alt domnitor credincios lor, nu un răzvrătit, un luptător pentru libertate, așa cum fusese Mircea cel Bătrân, Dracul Voievod și, în anii din urmă, Vlad.

Pentru blidul de linte al osmanlâilor, Radu – căruia prietenii și slugile lui, valahii fugari din ţară, îi ziceau «cel Frumos», fiindcă avea, într-adevăr, o frumuseţe de femeie – își vindea patria, își vindea fratele și își vindea poporul din care făcea parte. Trecea de bunăvoie în tabăra dușmanului, cu ajutorul și în folosul căruia voia să domnească.

Băiatul lămurea totul, mai departe, și chipul voievodului se întuneca din ce în ce mai mult.

Făcliile pâlpâiau, împrăștiind un miros dulceag de rășină. Câinele lăţos, alb, pe care numai târziu de tot Băiatul băgase de seamă că Vlad îl avea la picioare, mârâi pe neașteptate, simţind pesemne pe domnitor mânios, după felul cum lovise cu pumnul în masă.

Vlad izbuti totuși să se stăpânească. Ridicându-se în picioare, se îndreptă, urmat de câinele lui, până lângă una din cele două ferestruici înguste ale încăperii, privind luna ce răsărise alburie pe cer.

Gândul că însuși fratele său era de partea turcilor îl mânia și îl mâhnea peste măsură.

— Iar pe comisul Ghilţ trebuia să-l tai chiar atunci la Râmnic! își spuse gândul cu glas tare. Dar vremea încă nu este trecută!

Băiatul nu îndrăznea să facă nici cea mai mică mișcare. Aștepta poruncile domnului. Aproape uitase că afară, în încăperea lui Xalom, îl așteptau Bucur și Mihailo, despre care îi povestise totul, în amănunt, lui Vlad.

— Eu am vrut să-l înjunghii la ușa lui Hamza Pașa – își luă curaj Băiatul, până la urmă – dar m-am temut că nu voi putea să mai ajung la timp la Târgoviște…

— Bine ai făcut și înţelepţește te-ai purtat, îi spuse Vlad, reîntorcându-se la masă, făcându-i semn să se apropie și punându-i mâna pe umăr. Ești un viteaz. Şi cei doi prieteni ai tăi sunt niște viteji. Logofete Lazăr – se întoarse domnitorul către boierul ce stătea mai în umbră – nu știi cumva unde se află păpușarul, tatăl prietenului acestui băiat? Parcă-mi spuneai zilele trecute ceva despre el… Nu avea și un urs?…

— Ba da, măria ta… Avea!… izbucni Băiatul, înveselit, recunoscându-l pe boierul ce-l însoţise pe Vlad, cu trei ani în urmă, la iarmarocul din Râmnic, și care se ridicase, ca toţi ceilalţi, între timp, în picioare.

— Măria ta, rosti logofătul, te înștiinţasem că… boierul Flor – și, rostind numele acestui boier, logofătul apăsă pe cuvânt cu un anumit înţeles – se pregătește să-și serbeze ziua. La petrecere a poftit de pe acum, pentru sfânta zi a Floriilor, pe anumiţi boieri. Ca hazul să fie mai mare și bucatele să fie mestecate mai ușor, adăugă el batjocoritor, vistiernicul a poruncit să i se înfăţișeze în ziua aceea la curte și o mulţime de lăutari și măscărici. Printre ei l-a chemat și pe Tit, fiindcă știe meșteșugul acela ciudat de a mânui păpușile, și cântă, și joacă un urs…

— Așa e! își aminti domnitorul, în vreme ce Băiatului îi venea să sară de fericire și să-i strige pe fereastră lui Bucur că tatăl său se găsește la Târgoviște, și poate chiar în aceeași seară îl vor revedea. Îngrijește-te atunci, sfetnice Lazăr, urmă voievodul, ca această întâlnire să aibă loc cât mai curând. Voiesc să bagi însă de seamă și să ţii minte, se întoarse el iar către Băiat, că nu numai la Nicopole se află trădători, ci și la Târgoviște…

— Am să ţin minte! îi răspunse Băiatul, uitându-i-se drept în ochi, încât Vlad se încredinţă că așa va fi.

Băiatul se plecă înaintea domnului și se retrase, mergând cu spatele până la ușa pe care un halebardier o deschise înainte ca el s-o fi atins.

Cu ajutorul logofătului Lazăr, al cărui nume era și Cazan, și al trabanţilor lui Xalom, băieţii l-au găsit după aceea, cu destulă ușurinţă, pe Tit, în apropierea Văii Voievozilor, unde acesta își întinsese cortul…

Noaptea aceea n-a mai fost chip de dormit!

Nici pe animale nu le-a prins somnul, fie pentru că-i auzeau pe ei vorbind, fie că fuseseră tulburate de reîntâlnirea cu tinerii lor stăpâni. Negru sforăia întruna pe nări și necheza, iar ursul mormăia și se frământa în culcușul său.

După ce băieţii povestiră prin câte trecuseră, de când fuseseră răpiţi de comisul Ghilţ și până ajunseseră, în seara aceea, la Târgoviște, fu rândul lui Tit să arate câte se petrecuseră cu el…

Povestea lui era mai scurtă. Oamenii lui Ghilţ crezuseră că s-a înecat, însă cu voinicia pe care o avea, deși lovit și rănit, izbutise să iasă din valuri. Prea târziu însă, ca să-i mai poată ajuta pe băieţi.

Din nefericire, păpușarul, în timpul luptei cu slugile boierești, fusese împuns cu o suliţă. Pierduse o mulţime de sânge, înotând în apa rece a Oltului și căţărându-se pe stânci. Mâinile și picioarele îi tremurau. Voise să se repeadă și să-l dezlege pe Negru. Să încalece pe el și să pornească pe urmele lui Ghilţ. Dar o slăbiciune îl cuprinsese și se răsturnase în iarbă.

Negru, la rândul său, necheza furios și sărea în două picioare. Poate că, dacă ar fi fost dezlegat, cu simţurile lui ascuţite, le-ar fi aflat îndată urma. Ar fi fost însă degeaba, fiindcă un cal singur n-ar fi fost în stare să lupte cu toate slugile lui Ghilţ. Aceștia l-ar fi săgetat și l-ar fi răpus fără nici un folos.

Tit zăcuse în nesimţire până a doua zi. Abia atunci izbutise să se ridice și să se târască până la Râmnic, unde bolise trei săptămâni.

Toamna venise în acel an mai timpuriu decât altă dată. Iarmaroacele, bâlciurile și târgurile se ţineau lanţ.

Oamenii se bucurau că turcii nu mai puteau să dea iama oricând peste ei, să-i jefuiască. Nu luau, de aceea, în seamă nici ploile ce începuseră să cadă, nici vânturile ce șuierau tot mai avan peste orașe, sate și câmpii, târând cu ele în alai frunzele din ce în ce mai galbene, ruginite, putrede sau uscate. Nu ţineau seama de nimic. Voiau să vândă, să cumpere, să joace, să petreacă.

Păpușarul, care era totodată ursar și cântăreţ, avea de lucru destul… Numai că grija lui cea dintâi, pe oriunde ajungea, era să-i întrebe pe oameni dacă nu auziseră sau nu știau ceva despre copiii răpiţi. Însă, la fel cum nu izbutiseră să afle nici cea mai mică veste despre surioara de suflet a Băiatului – Roxana – cât timp fuseseră împreună, nu reușea să prindă nici cea mai slabă urmă a celor doi copii răpiţi de comisul Ghilţ.

Tit ajunsese să creadă că Ghilţ îi omorâse pe copii, îi îngropase prin vreo pădure, pe undeva, și el fugise, de teamă, la turci.

— Nu mai aveai nici o nădejde să ne revedem? îl întrebă Bucur pe tatăl său, luându-l de gât.

— Judecata îmi spunea să nu mai am nici o nădejde, răspunse el râzând, îmbrăţișându-și drăgăstos băiatul… Dar inima mă îmboldea în taină să mi-o păstrez…

— Şi caii? Văd că nu îl mai ai decât pe Negru, își aminti Băiatul… Unde sunt ceilalţi? Ai fost nevoit să-i vinzi?

— Deloc! se învioră păpușarul… Ceilalţi patru i-am încredinţat domniei, lăsând să-i folosească trabanţii, cât vor avea nevoie. Dar acum ceata ni s-a mărit, urmă el, uitându-se cu încredere la Mihailo. Suntem cinci… dacă-l punem la socoteală și pe moșneag. Mâine mă înfăţișez la comandantul Xalom și-i cer înapoi caii.

— Mi-ar place să luptăm și noi în oastea măriei sale Vlad, își rosti, cu glas tare, un gând mai vechi și mai tainic, Băiatul…

— Pentru măria sa Vlad vom fi gata oricând să luptăm, ziseră nu numai Tit și Bucur, ci și sârbul Mihailo.

De după dealul Gorgotei începeau să răsară cele dintâi raze cenușii-roșietice de lumină. Un cocoș cântă în depărtare, și alţii îi răspunseră, cutcurigind din răsputeri, parcă pentru a trezi târgul…

Băiatului însă tocmai atunci i se închiseră ochii. Tit le făcu semn celorlalţi să tacă. Prin somnul ce dură nu mai mult de o oră, se văzu călare, în rând cu oștenii lui Vlad.

Caii tropoteau. Săbiile zăngăneau. Domnitorul semăna de data asta cu voinicul din poveste.

Din spate însă, Hamza Pașa, având o suliţă în mână, se pregătea să-l lovească pe Vlad.

«Ferește-te!» îi strigă Băiatul…

Domnitorul se întoarse, și cu o singură lovitură de sabie, ca un trăsnet, îl spintecă pe pașa din creștet până în tălpi…

Se deșteptă lac de sudoare. Bucur îl scutura încet. Târgul se trezise și mulţimea începuse să se frământe. Se auzeau mugetele vitelor și nechezatul cailor, care își cereau în felul acesta tainul de hrană și porţia de apă a dimineţii. Neguţătorii își deschideau tarabele și își orânduiau mărfurile. Glasurile lor le auzise Băiatul prin somn.

— Ai visat urât? îl întrebă Bucur.

— Ba dimpotrivă, am visat nespus de frumos! îi răspunse Băiatul…