— A ÎNVIAT DOMNITORUL VLAD.

Solul lui Radu cel Frumos, după ce făcuse mărturisiri depline, fusese azvârlit în temniţa de sub palatul domnesc. Celor cinci trimişi ai lui Flor – cărora Xalom le citise scrisorile purtate de ei – li se dăduse însă drumul… De scrisori nu mai aveau nevoie. Numele boierilor trădători le aveau.

Xalom voia ca boierii să nu prindă de veste că fuseseră descoperiţi, să-şi vadă liniştiţi de treburi, şi să nu fugă, până la întoarcerea lui Vlad la Târgovişte, când aveau să fie pedepsiţi.

De aceea slujitorilor lui Flor li se înapoiară scrisorile şi li se porunci să le ducă, încă în aceeaşi zi, boierilor cărora le erau trimise.

Xalom avu grijă, mai înainte de a le da drumul, să-i pună să jure credinţă măriei sale Vlad şi că nu vor sufla nici un cuvânt despre locul unde fuseseră aduşi şi cu cine stătuseră de vorbă.

— Cine nu îşi va păstra jurământul, îi ameninţă Xalom la plecare, va fi găsit şi în gaură de şarpe, şi va fi pedepsit cu cele mai grele chinuri.

Trimişii, fericiţi că scăpau teferi din mâinile lui Xalom, jurară, şi într-adevăr, de frică sau nu, şi-au păstrat jurământul…

Joi se împlini osânda hotărâtă de Vlad tuturor otomanilor prinşi – cruntă, dar firească în acele timpuri, când năvălirile din afară, jafurile şi crimele nu mai conteneau. Pedeapsa trebuia să fie pilduitoare.

Ţepile se tăiară – după gradele ostăşeşti şi demnităţile celor ce trebuiau să urce în ele – de diferite mărimi. A lui Hamza era cea mai înaltă şi aurită în vârf.

Ţepile, frumos rânduite pe unităţi de achingii, spahii şi ieniceri, în frunte cu comandanţii lor, păreau o oaste în marş.

Din numeroase sate fuseseră aduşi ţărani goi, flămânzi, sălbăticiţi de trudă şi lipsuri, ca şi de veşnica ameninţare cu moartea din partea otomanilor, să vadă cum erau pedepsiţi aceia care călcau întruna pământul Ţării Româneşti.

Niciunul dintre osândiţi nu-şi avea cugetul curat. Fiecare săvârşise nenumărate cruzimi. Pe unii, ţăranii îi recunoşteau.

— Tu mi-ai ucis feciorul! striga o mamă deznădăjduită, smulgându-şi părul de durere.

Alţii le cereau socoteală osmanlâilor pentru casele arse sau bătăile îndurate.

Dacă nu ar fi fost de faţă oştenii lui Vlad, care păstrau cu străşnicie rânduiala, ţăranii – bărbaţi şi femei – s-ar fi repezit la turci, rupându-i în bucăţi, într-atâta nu mai puteau îndura suferinţele pricinuite, fără nici o milă, de oştile şi dregătorii sultanului.

Mai ales pe paşa îl ura mulţimea, şi ţăranilor nici nu le venea să creadă că trufaşul şi neîndurătorul Hamza, ale cărui fapte pline de cruzime le cunoştea oricine, se afla acolo, în faţa lor, cu hainele murdare, tras la obraz, îngheţat, jeluindu-se fără încetare şi gata să lingă tălpile oricui, numai să-şi poată uşura cât de cât soarta.

— Daţi-ni-l nouă! se rugau ţăranii de Xalom. Îi facem noi de petrecanie.

— Nu… Mai bine în ţeapă… începu să strige paşa, auzind vorbele ţăranilor.

— Voia ţi se va împlini, răspunse rece Xalom, cu toate că nu meriţi această milă.

Când totul fu gata, tobele răpăiră. O trâmbiţă sună îndelung. Paşa îşi dădu seama că vesteau tragerea sa în ţeapă.

Un urlet nefiresc de subţire, şi care nu înduioşă pe nimeni, ieşi din pieptul lui, în vreme ce era înşfăcat de trabanţi.

— Alah!… Alah!… bolborosea Hamza, simţind cum se apropie de el ascuţita unealtă, născocită de turci şi folosită odinioară de mii de ori de el, ca să-i tortureze pe alţii.

Băiatul îşi întoarse ochii încolo şi le spuse prietenilor:

— Aş fi vrut să nu fiu de faţă… Cred că niciodată nu voi fi în stare să privesc liniştit cum moare un om…

— Un om, da… îi şuieră Tit. Însă Hamza a fost o fiară. Şi fiarele ucid doar ca să mănânce sau să-şi hrănească puii. Nu îşi chinuiesc victimele. Pe când Hamza săvârşea nelegiuiri numai din dorinţa de a face rău. Pentru el cea mai mare desfătare era să-i vadă pe alţii cum suferă…

Locul osândei se găsea într-o poiană, nu prea depărtată de Târgovişte, până unde fuseseră aduşi prizonierii, în pas alergător, mânaţi de la spate de călăreţi.

Alegerea acestui loc se făcuse din două pricini. Întâi, deoarece paşa se lăudase că joi, cel mai târziu, va fi în apropierea Târgoviştei, în marş, cu trupele. Şi vodă Vlad vrusese să-i arate în ce fel putea să-şi împlinească Hamza această dorinţă. Şi apoi, fiindcă voia ca pădurea de ţepi să rămână, pentru multă vreme, un fel de pildă dată oricărui năvălitor care ar mai fi cutezat să se îndrepte cu urgie spre capitala Ţării Româneşti.

Vestea despre victoria lui Vlad şi tragerea în ţeapă a aceluia care râvnise să-i umple pielea domnitorului cu paie, iar capul, înfipt în suliţă, să i-l ridice pe turnul cetăţii Giurgiu, se răspândi tot joi, nu numai în Târgovişte, ci şi în celelalte cetăţi. Marii boieri, care-şi puseseră toate nădejdile în uneltirile lui Hamza, la auzul acestei ştiri împietriră.

Boierii cei mici însă şi mulţimile de târgoveţi şi ţărani nu se sfiiră, cu acest prilej, să îşi arate bucuria pentru izbânda lui Vlad. Ţarinile şi livezile puteau deci să fie muncite şi îngrijite, cu încrederea că roadele se vor culege în folosul lor. Tot aşa meşteşugarii şi neguţătorii aveau acum liniştea să-şi vadă mai departe de treburi.

În Cetatea Bucureştilor, unde Vlad plănuise să-şi mute capitala, avu loc chiar o petrecere. Oamenii se veseliră şi chiuiră, cu toate că se găseau în post. Numai la Târgşor, Câmpulung, Curtea de Argeş şi, mai ales, la Târgovişte, curţile boiereşti rămaseră închise şi mohorâte, şi la fel marile conace din satele din jur. Stăpânii lor nu îşi mai scoaseră capetele prin oraşe, decât ca să treacă de la unii la alţii – atunci când nu aveau la îndemână tunele subterane prin care să se poată strecura nevăzuţi de mulţime – şi să stea de vorbă.

Vremea se îmbunătăţise, de parcă viforul n-ar fi şuierat în urmă doar cu câteva zile, ca în toiul iernii. Soarele începu să zâmbească iar vesel, păsărelele să cânte şi tufişurile să înflorească.

Se aştepta intrarea grabnică a lui Vlad în Târgovişte. Dar domnitorul, auzind că vreo câteva cete turceşti răzleţite, care trecuseră Dunărea nu se ştie pe unde, încercau să se apropie de Bucureşti, porni grăbit într-acolo – şi prietenii noştri îl însoţiră.

O urdie de ieniceri poposise pe malul drept al Dâmboviţei, în apropiere de cetate. Căpetenia lor se spăla la mal, străjuit de oşteni. Sârbul Mihailo, înotând din susul râului, pe sub apa încă rece ca gheaţa, ajunse lângă căpetenie şi o străpunse cu sabia. Ienicerii îşi pierdură capul şi căzură prinşi.

Bucur făcu altă ispravă, îndemnându-i pe oamenii unui sat să ardă crengi ude şi gunoi, din mai multe părţi deodată, şi să stârnească astfel nori de fum în jurul drumului pe care o ceată de achingii se îndrepta spre Snagov, unde aflaseră ei că îşi ascundea domnitorul averea. Înăbuşiţi şi orbiţi de fumul care-i înconjura de pretutindeni, achingiii şi caii lor se învălmăşiră. Unii dădură de-a dreptul în foc. Alţii se rătăciră prin pădurile pe unde trecea drumul, şi ţăranii, înarmaţi numai cu coase, seceri, furci, topoare şi pietre, îi nimiciră până la unul…

Satul s-a numit de atunci Afumaţi.

Băiatului îi plăcea să călărească şi să ia parte la luptă numai în preajma măriei sale Vlad.

Vineri de dimineaţă iscoadele valahe nu mai aflară nici un picior de turc, şi domnitorul se opri pentru două zile în Cetatea Bucureştilor, ca să i se odihnească oştenii.

Seara, oştenii se adunară să-şi povestească de-ale lor, să-şi spună păsurile şi să-şi destăinuie bucuria că în curând se vor întoarce pe la vetre. Băiatul sta însă tot pe gânduri, şi prietenii săi greu îl scoaseră din muţenie.

— Mie îmi spune inima, le grăi el deodată, că tot o să dau de Roxana. Cât am fost la turci n-am putut-o căuta. În drumul spre ţară n-am dat de nici o urmă. Nici prin târgurile pe unde am trecut împreună. Pe urmă m-a luat valul luptei. Acum, când lucrurile se aşază iarăşi în matca lor, vreau să plec prin ţară să mai cercetez. Numai eu i-am rămas pe lume…

— Te-om însoţi şi noi, îl încredinţară prietenii.

— Dar până atunci n-ar fi rău să mai întrebăm şi pe aici, prin cetate, îşi urmă gândul Băiatul… Cine ştie de unde poate să ne iasă norocul în cale. O fi scăpat din mâinile turcilor şi, crezând că eu m-am prăpădit în iureşul acela de la Tismana, s-o fi pripăşit la vreo casă de om cumsecade, cine ştie pe unde…

A doua zi, Băiatul i se plecă domnitorului şi-l rugă să-i îngăduie să întrebe prin cetate dacă nu a auzit cineva, în aceşti ani, de vreo tânără fată Roxana. Ceru această îngăduinţă pentru că nimeni nu avea voie să umble fără rost prin cetate.

Vlad îi dete încuviinţarea cerută, sfătuindu-l ca, îndată după asta, dacă nu va afla nimic, să se ducă împreună cu soţii săi la Târgovişte. Să stea de vorbă, în numele lui, cu Xalom, singurul care se reîntorsese la Cetatea de Scaun, după pedepsirea lui Hamza, şi să-i ceară ajutorul…

— Xalom, îi spuse vodă, are prin toate cetăţile, târgurile şi satele oamenii lui de credinţă. Ei vor afla lesne dacă fata a trecut prin acele târguri şi sate sau nu. Şi tot el vă va porunci ce trebuie să faceţi mai departe.

Băiatul alergă să le spună prietenilor ce hotărâse măria sa Vlad.

— Într-adevăr, la asta nu m-am gândit! zise păpuşarul… Nimeni nu poate afla mai bine decât Xalom ce se întâmplă în ţară. Aşa am putea da de urma fetei.

Şi pentru că în Bucureşti nu reuşiră să afle singuri nimic, porniră cu toţii călări, cu grabă, către Cetatea de Scaun.

Numai că tot în dimineaţa aceea, nu se ştie cine şi cum răspândi vestea la Târgovişte că măria sa Vlad a fost rănit în piept şi zace în cetatea sa de pe râul Dâmboviţa, unde se simte mai ocrotit.

Către amiază ştirea înflori, se spuse că domnitorul ar fi cu sufletul la gură şi că logofătul Lazăr ar sta la căpătâiul lui cu o lumânare, gata să i-o aprindă în fiecare clipă.

Boierii aflaţi de partea lui Flor, după asemenea zvonuri atât de înveselitoare pentru ei, ieşiră îndată la iveală, pe uliţă sau la biserică, cum răsar ciupercile după ploaie. Ba chiar începură să se plimbe cu rădvanele, privind dispreţuitori palatul domnesc. Iar când locţiitorul Nicolae vru să se ducă la Mânăstirea Dealu – aşa cum era obiceiul în Vinerea Mare – boierii, cu soţiile şi copiii lor, puseseră la cale să-l batjocorească.

Împreună cu numeroşi slujitori înarmaţi, marii boieri îl aşteptară la trecerea peste râul Ialomiţa. Lor li se alăturară mai mulţi târgoveţi, dintre cei mai înstăriţi – dornici să se pună bine cu marii boieri, în mâinile cărora se auzea că se va întoarce puterea – şi cu toţii îl huiduiră pe locţiitorul domnesc Nicolae, care, neascultând sfatul lui Xalom, nu îşi luase decât puţini însoţitori. Cu toate că nu era fricos, nu ştiu cum e mai bine să se poarte. Faţa sa lungă, slabă şi împodobită cu o mustăcioară bălaie, i se subţie şi mai mult, şi de supărare mâinile începură să-i tremure.

Xalom, care era alături, îl îndemnă să călărească înainte, făcându-se că nu i-a auzit pe boieri huiduindu-l… Nicolae îl ascultă de astă dată, şi călări mai departe, ca şi cum nu el ar fi fost ţinta huiduielilor. Boierul Flor izbucni atunci în râs, îl numi laş şi trimise un slujitor călare, cu mare grabă, la Dealu, învăţându-l pe egumenul Sisoe să-l primească şi el pe tânărul locţiitor tot în bătaie de joc.

Egumenul Sisoe, făcându-se că a uitat ceremonialul, nu îl pofti pe Nicolae în jilţ, aşa cum se obişnuia, tot timpul cât dură slujba, iar la sfârşitul ei ieşi pe uşa din dos şi pieri în chilii.

O asemenea jignire nu mai fusese încă niciodată adusă vreunui locţiitor domnesc. Şi un trabant trimis de Xalom îl înştiinţă, despre tot ce se petrecuse, pe Vlad, care se afla, cum ştim, sănătos tun, pregătindu-se să se înapoieze în Cetatea de Scaun.

— Şi zici că boierii au ieşit să-l ocărască pe fratele meu, împreună cu femeile şi copiii lor? îl întrebă Vlad pe trabant. Şi că li s-au alăturat şi unii dintre târgoveţii bogaţi?

— Întocmai; şi-au dat toţi arama pe faţă, măria ta, îi răspunse trabantul…

— Atunci se cuvine să le dăm tuturor o răsplată! zâmbi Vodă.

— Se cuvine, măria ta! glăsui hotărât trabantul…

Sâmbătă de dimineaţă, Băiatul i se înfăţişă lui Xalom, aducându-i cuvântul lui Vlad şi rugându-l să-l ajute s-o găsească pe Roxana.

Xalom, deşi prins până peste cap cu vânzoleala boierilor şi toate câte se petreceau în oraş, îl primi cu bunăvoinţă şi-i făgădui că, îndată după întoarcerea domnitorului în Cetatea de Scaun, după sărbători, se va îngriji să-i împlinească dorinţa, şi, dacă Roxana e în ţară, o vor afla negreşit.

Băiatul mai era încă acolo, când un trabant veni să-l înştiinţeze pe comandantul gărzii că în oraş veştile despre măria sa Vlad au sporit. Se spunea, astfel, că domnitorul ar fi murit, dar logofătul Lazăr păstrează taina. De asemenea, că o armată turcească, ce înaintează pe ţărmul Dunării, va sosi la Târgovişte unde, înlocuindu-l pe domnitorul Vlad, îl va înscăuna pe Radu cel Frumos.

— Vezi? se întoarse Xalom spre Băiat. Trebuie să mai ai puţină răbdare. Se născocesc atâtea zvonuri. Numai că boierii, înfierbântaţi, au început să ia drept bune şi adevărate ceea ce nu sunt de fapt decât dorinţele lor.

Din porunca lui Flor şi a celorlalţi mari boieri, în oraş începură să se facă pregătiri pentru primirea turcilor şi a lui Radu. Se scoaseră covoarele cele mai frumoase, acoperindu-se cu ele tot drumul – de la poarta de miazăzi a oraşului şi până la palatul domnesc. Se împodobiră casele şi porţile pe de-a rândul cu stofe scumpe, ramuri şi flori, de parcă nu ar fi aşteptat să primească la Târgovişte o urdie păgână, căreia trebuia să i se dea îndată un tribut de zece mii de galbeni şi cinci sute de băieţi pentru taberele de ieniceri.

Locţiitorul domnesc, călcându-şi pe inimă, îi chemă pe marii boieri la palat şi-i întrebă pentru a cui primire împodobesc cu atâta sârg oraşul… Flor luă cuvântul şi tot în batjocură îi aminti că în noaptea de sâmbătă spre duminică, venind Pastele, se va sărbători învierea Domnului.

— Ei şi? se făcu locţiitorul domnesc că nu ar înţelege unde bătea Flor.

— Dacă va fi învierea domnului… nostru – continuă boierul, vorbind cu două înţelesuri şi apăsând dinadins pe cuvântul «nostru», gândindu-se de fapt la Radu cel Frumos, a cărui înscăunare o socotea o adevărată «înviere» pentru marii boieri – nu trebuie să împodobim oraşul? Şi, încântat de cuvintele sale cu care credea că îl înfundase pe locţiitorul domnesc, izbucni în hohote de râs.

Ceilalţi mari boieri, care erau de faţă, rânjiră şi ei.

— Asta e, domnia ta, locţiitorule Nicolae, încheie Flor. Ceea ce ai vrut să cunoşti, ai aflat!…

— Nu ştiu dacă la învierea domnului «nostru» o să vă pară atât de bine cum credeţi, rosti la rândul său Xalom, care era de faţă, apăsând şi el pe cuvântul «nostru», însă, desigur, cu alt înţeles.

— O să ne pară… o să ne pară… râse din nou zgomotos Flor – şi, întorcându-i spatele locţiitorului domnesc, părăsi împreună cu ceilalţi boieri încăperea.

— A intrat spaima în ei, se îmbărbătară marii boieri, ieşind din palat, îşi petrec doar cele din urmă ceasuri de mărire. Dar până una alta, ca să fie cât mai pe placul viitorilor stăpâni, să trecem peste poruncile locţiitorului domnesc şi, pe ascuns, să începem, prin slujitorii noştri, să strângem repede, de prin satele din jur, cei cinci sute de băieţi pentru taberele de ieniceri.

— Nu mai domneşte Vlad! strigau aspru slugile boiereşti ţăranilor scotocindu-le bordeiele. Scutirea nu mai stă în picioare. Trebuie să vă daţi copiii pentru taberele de ieniceri.

— Nu mai domneşte Vlad? se înfricoşau oamenii.

Şi ţăranii rămâneau împietriţi, privind la nenorocirea care se abătuse asupra lor, sau îşi strângeau pumnii, cu o neputincioasă mânie, ştiind că nu aveau cum se împotrivi puterii boiereşti. Iar mamele plângeau şi, târându-se la picioarele slujitorilor, încercau în zadar şi fără nici un rost să-i înduplece, rugându-i cu ţipete sfâşietoare să le cruţe copiii – toţi între trei şi şase ani.

Niciunul dintre slujitorii boiereşti, bineînţeles, nu le dădu ascultare, şi satele rămaseră în întuneric, durere fără seamăn şi lacrimi.

La curţile boiereşti, şi mai ales la aceea a lui Flor – de data asta nu la conacul de la ţară, ci în oraş – lucrurile stăteau însă cu totul altfe!… Petrecerile, la care boierii nădăjduiau că aveau să ia parte şi comandanţii osmanlâi, trebuiau să întreacă în strălucire, belşug de bucate şi veselie, tot ce se cunoscuse până atunci. De aceea căruţele nu mai conteneau să care zi şi noapte, hodorogind pe drumurile de ţară şi din oraş, aducând de la conace, din magazii şi pivniţe, ce se găsea prin ele mai bun.

— Tată, eu te rog ca la petrecerea noastră să vină şi păpuşarii, se alinta copila lui Flor.

— O să-i aducem şi pe ei, se învoi boierul, care dăduse poruncă să i se aşeze în ogradă un leagăn, un scrânciob şi alte mijloace de petrecere.

În sâmbăta Paştilor, Tit se găsea la o tabără a unui neguţător, tocmindu-se pentru o curea trebuincioasă la frâul lui Negru, când trei slujitori, care-l căutau de zor, sosiră lângă el şi-i porunciră ca în ziua următoare să se înfăţişeze, cu tot tacâmul păpuşăresc, ursul şi caii, la curtea lui Flor.

— Vom veni negreşit, răspunse Tit, surâzând pe sub mustaţă, pentru că el şi băieţii, fiind acum cu totul în slujba lui Vodă, aflaseră câte ceva din cele care aveau să se petreacă la curtea lui Flor, şi invitaţia cădea cum nu se putea mai potrivită şi mai pe gândul lor.

Petrecerea începu chiar la miezul nopţii.

Deşi boierii se arătau atât de bucuroşi şi plini de speranţe, oraşul era tăcut.

În noaptea aceasta nu se vedea pe uliţe aproape nimeni, în afară de slujitorii domneşti care treceau călări agale, vorbind liniştiţi între ei.

De altfel, de când se răspândise zvonul morţii lui Vlad şi al sosirii unui alai turcesc în oraş, care să-l aducă pe Radu cel Frumos, cei mai mulţi dintre târgoveţii mărunţi, ca şi ţăranii, nu-şi arătaseră pe faţă simţămintele, şi la întrebările iscoadelor marilor boieri nu voiau să răspundă decât: «Să fie aşa cum ne este scris!» şi altceva nimic.

Petrecerile boiereşti începură însă cu şi mai mare vâlvă decât cele de la Florii.

La Târgovişte, în vederea schimbărilor aşteptate, veniseră şi o mulţime de alţi boieri din celelalte cetăţi şi oraşe, şi o mare parte dintre ei fuseseră poftiţi la conacul lui Flor.

Pe ascuns, se vorbea şi de o apropiată căsătorie între Voiena şi comisul Ghilţ, despre care se auzise că ar fi ajuns, la Stambul, unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi ai lui Radu. Încă nu se ştia că murise la Giurgiu.

Noaptea trecuse, chiar orele strălucitoare ale dimineţii se scurgeau cu repeziciune.

Vremea – atât de curioasă, când caldă, când rece – părea să fie în ziua aceea ca de vară, deşi erau abia în aprilie. Mesele se mutaseră, de dimineaţă, în ogradă. Peste tot răsunau râsetele pline de mulţumire ale boierilor. Flor se plimba din grădină în casă şi din casă în grădină, cu mâinile la spate şi pântecul înainte, nemaiavând răbdare şi râzând mulţumit, în aşteptarea sosirii lui Radu.

Voiena la început îl ocoli pe Băiat.

Băiatului i se păru însă, de data asta, fata mai frumoasă decât oricând şi, văzând-o că îl ocoleşte, se înciudă şi începu să se ţină după ea.

— Ce tot te ţii scai după Voiena? îl mustră Bucur, pe când se pregăteau să-şi înceapă, în faţa boierilor, exerciţiile de călărie.

— Este o prefăcută! îşi dete cu părerea Mihailo. Tu fă cum vrei, dar cred că lucrul cel mai cuminte este să n-o bagi în seamă!

— Să mă încredinţez întâi… Poate c-aşa sunt fetele, puţin ciudate… murmură Băiatul…

Şi deodată, când nici nu mai nădăjduia, o întâlni pe Voiena într-un colţ.

Vru să-i vorbească aspru. Dar ea i se lipi de piept. Îl prinse de gât şi-l sărută apăsat.

— Prostule!… îi spuse râzând nu numai cu gura, ci şi cu ochii atât de frumoşi, verzi şi cu firişoare de aur. Nu ştii că mă mărit?

— Te măriţi?!… rămase Băiatul uluit, ca şi cum ar fi fost vreodată vorba să rămână a lui, ca şi cum nu ştiuse de la început că între ei nu putea şi nici nu trebuia să existe vreo legătură statornică.

— Da, mă mărit! râse ea ascuţit.

Îl sărută din nou şi fugi.

«Va să zică se mărită!… Şi mi-o spune aşa, râzând…» se mâhni Băiatul…

— Ce-i cu tine? se apropie Bucur de el… Ce s-a întâmplat?

— Se mărită… rosti Băiatul, şi Bucur nu îl mai întrebă nimic.

Boierii petreceau, în cântecele lăutarilor. Boieroaicele se dădeau în leagăn şi în scrânciob făcând o larmă fără pereche. Însă o grijă boierii tot aveau, măcar că se prefăceau nepăsători. Se vedea asta din felul cum trăgeau cu urechea spre miazăzi, încercând să audă cu o clipă mai devreme sunetul ascuţit şi vioi al trâmbiţelor ce trebuiau să vestească aducerea la domnie a lui Radu cel Frumos de către otomani.

— De ce or fi întârziind atâta? se nelinişti un boier cu o faţă mare, pătrată, în timp ce ciocnea un ou roşu cu vecinul său. Şi mă întreb dacă nu ne vor cere socoteală otomanii, când vor sosi, de ce nu le-am ieşit înainte pe drum?

— Cum o să ne ceară – grăi altul cu nişte ochi şireţi şi o barbă cenuşie, ascuţită – când noi trăim aici, la Târgovişte, încă sub spaima trabanţilor lui Xalom? Şi nu ni s-a poruncit să nu ne mişcăm şi să ne facem că nu ştim nimic până ce va intra în oraş măria sa Radu cu turcii? De altminteri, râse el tare, acum avem şi noi mare trecere înaintea lui Mahomed… doar am mai povestit unor prealuminate feţe boiereşti despre lucrul acesta…

— Prin ce şi cum?… Despre ce fel de trecere este vorba? Nu vrei să ne istoriseşti şi nouă, celor care încă nu cunoaştem povestea spusă de domnia ta altora? începură iar să se învioreze mesenii.

— Ba cum de nu! răspunse boierul… Şi, aşezându-se mai bine în jilţ, lăsându-şi gâtul să i se cufunde adânc sub gulerul de stofă scumpă, albastră, gâlgâi de râs: Trecerea noastră la înălţimea sa sultanul se datoreşte dragostei sale pentru o cadână…

— Dragostei?… Ah, dragostea!… se minunară cu ochii deodată aprinşi jupâniţele, şi printre ele Voiena, care-şi linse pisiceşte buzele roşii, ştiindu-şi-le ispititoare, poate ca să-l înnebunească şi mai mult pe Băiat.

— Da, da! bătu cu palm boierul în masă. Când am fost, încă în urmă cu un an, la Stambul, am aflat că Mahomed avea în harem o favorită după care era nebun, cu totul nebun…

— Şi ce e cu favorita asta… ce legătură poate avea cu noi? se mirară iar jupâniţele, curioase.

— Are, se mângâie boierul pe bărbuţă, pentru că acestei favorite se zice că i-ar împlini sultanul orice dorinţă, în afară, bineînţeles, aceea de a o pune în libertate. Pe când mă aflam încă la înalta Poartă, însuşi măria sa Radu, auzind de această trecere a cadânei pe lângă înălţimea sa sultanul, a încercat să ajungă până la ea şi i-a trimis daruri, pe care însă frumoasa le-a refuzat – sau aşa i s-a spus, că le-a refuzat… Şi o să mă întrebaţi de ce a vrut să ajungă măria sa Radu neapărat până la această cadână…

— Da, da! chicotiră jupânesele, parcă gâdilate de cineva. De ce şi-a ridicat măria sa Radu ochii la cadâna cea frumoasă a lui Mahomed?

— Pentru că – îşi pregăti printr-o scurtă pauză, boierul nemaipomenita surpriză – cadâna este de-aici, de la noi, de prin părţile Tismanei, prealuminaţi boieri. Şi măria sa Radu se gândise că, fiind de-a noastră, o să-l ajute. A fost răpită în urmă cu vreo câţiva ani de o ceată de achingii şi se numeşte…

— Roxana! strigă deodată Băiatul care, auzind povestirea, se apropie de masă, privindu-l ca hipnotizat pe boier. Nu se numeşte Roxana? întrebă el, aşteptând cu inima strânsă răspunsul…

— Roxana, da! căscă ochii mari povestitorul… De unde îi cunoşti numele cadânei împărăteşti? Pentru că turcii îi zic Fatma…

— Roxana!… Roxana, surioara mea!… striga înfrigurat, din ce în ce mai tare, Băiatul… În haremul sultanului?… Roxana, surioara mea, favorita sultanului?… Nu-i cu putinţă! Mă duc s-o scap, chiar de-ar fi să-mi las oasele acolo…

Nu îşi mai putea stăpâni cuvintele. Vestea fusese atât de neaşteptată, că Băiatul nu mai ştia nici ce să spună, nici ce să facă, şi puţin îi păsa că se găsea în faţa marilor boieri.

— Vom merge şi noi cu tine! îi şoptiră Tit, Bucur şi Mihailo, venind lângă el… Nu te vom lăsa!…

— Hai, linişteşte-te, îl povăţui şi Tit. Nu trebuie să te dai în vileag în faţa boierilor despre ce ai de gând.

— E sora lui? începură să-l întrebe boierii şi jupâniţele, pentru o mai deplină încredinţare, pe Tit, care le răspundea în doi peri. Tânărul acesta este deci – nici mai mult, nici mai puţin – decât cumnatul sultanului!

— O, atunci Băiatul ar putea şi domni! Ar putea ajunge voievod! S-a mai văzut! îi spuseră Voienei fetele de la masă.

— Dacă-i aşa, vino, aşază-te aici! începură să-i facă loc jupâniţele, iar Flor întinse mâna să ia un jilţ şi să i-l pună alături.

Dar mişcarea lui rămase neterminată. De la poarta de miazăzi a cetăţii, răsună glasul multaşteptat al trâmbiţei, lung şi triumfător, ca un semn al victoriei. Boierii îşi întoarseră capetele, râzând bucuroşi unii către ceilalţi. În sfârşit, Radu Vodă şi otomanii veneau! Iar drept întărire a faptului că auzul nu-i înşela, din partea de jos a oraşului clocotiră urale.

— Trăiască măria sa Radu! izbucniră şi ei, spărgând parcă cerul cu glasurile, şi o luară la goană spre porţi.

— Strigaţi şi «trăiască luminăţia sa Mahomed», nu uitaţi că Radu vine în numele sultanului, îi îndemnă boierul care le povestise despre Roxana.

— Trăiască luminăţia sa sultanul Mahomed!… Trăiască măria sa Radu! se întreceau care mai de care să strige – boierii, jupânesele şi jupâniţele lor, spărgându-şi piepturile, roşii la chip şi năduşiţi ca nişte raci fierţi – bărbaţii fluturând în mâini ramuri verzi, iar fetele şi femeile buchete de flori.

Curând, din jos, spre uliţa domnească, tropotele, răsunând înfundat, din pricina covoarelor groase şi moi pe care caii călcau, se auziră bubuind aproape de tot.

— Trăiască luminăţia sa sultanul Mahomed!… Trăiască măria sa Radu!… îşi înteţiră, cu cele din urmă forţe, vocile răguşite de băutură şi râs, cei grămădiţi la porţi, avându-l în mijloc pe Flor.

Şi, de îndată, după colţul pe care zidul curţii lui Flor îl făcea cu uliţa domnească, grupul de călăreţi se ivi, însoţit pe margini şi urmat de o mulţime gălăgioasă de târgoveţi şi ţărani.

În fruntea cetelor de călăreţi cu halebarde, topoare, suliţe, săbii şi buzdugane, sosind de la cetatea Bucureştilor, se afla Vlad, într-o haină verzuie de brocart, stând drept în şa, pe calul său alb, nearuncând nici o privire către boieri.

Aceştia – mai îngroziţi de nepăsarea voievodului, pe care-l crezuseră mort şi împotriva căruia complotaseră, decât dacă i-ar fi privit sfidător – începură să tremure din tot corpul şi să clănţăne din dinţi, ca apucaţi de friguri, măcar că pe cer plutea un soare nespus de blând şi de luminos. Ramurile verzi şi buchetele de flori le căzură din mâini. Câteva jupânese şi jupâniţe, de frică, leşinară – şi între ele boieroaica lui Flor.

Numai câţiva, cei mai neruşinaţi, încercară – cu glasuri, este adevărat, aproape neauzite, însă şi asta tot de frică – să strige spre domnitor:

— Trăiască măria sa Vlad!

Mulţimea trecu pe lângă grupurile de boieri, îmbrâncindu-i cu coatele, şi unii le dădură cu tifla:

— Aşa?… Trăiască măria sa Vlad?… îi luară ei în râs. O să-l vedeţi voi îndată pe măria sa Vlad! Dar parcă nu mai sunteţi aşa de semeţi. V-aţi mai muiat!… De ce nu daţi poruncă să ne lovească? A înviat domnitorul Vlad. Priviţi-l şi ţineţi-vă firea! clocoteau glasurile lor. A înviat adevăratul şi singurul nostru domn! Ulciorul nu merge de multe ori la apă…

Între-acestea, porţile palatului se deschiseră. Din spatele lor se iviră, înveşmântaţi de sărbătoare, locţiitorul domnesc Nicolae, alţi câţiva boieri de credinţă şi comandantul gărzii, Xalom, întâmpinându-l pe voievod cu pâine şi sare.

Domnitorul şi fratele său Nicolae se îmbrăţişară.

Oştenii se înşiruiră pe uliţa domnească, rămânând călări şi cu armele în poziţie de luptă.

Vlad intră în curtea palatului. Dar înainte de a se închide porţile, ieşi dinlăuntru comandantul Xalom.

Şi, până să se dumirească bine boierii ce se întâmplă, se văzură înconjuraţi.