— ÎN ŢEAPĂ CU EI, MĂRIA TA!

Începuse să amurgească de-a binelea, când iscoadele îl înştiinţară pe paşa că grupul de călăreţi, din care făceau parte Vlad, logofătul Lazăr şi o mână de trabanţi, împreună cu Catavolinos şi suita lui, ajunseseră la Vadul Budenilor, pe apa cea leneşă a Neajlovului, făcând acolo un popas pentru masa de seară, şi ca să soarbă o cană cu vin fiert.

Hamza îşi frecă mâinile.

Aşadar, planul îi izbândea. Sultanul va fi mulţumit. De prea multă vreme, el, Hamza, nu mai fusese înaintat. Visul său era să ajungă vizir.

Privi încă o dată împrejur, şi ochii mărunţi, înecaţi în grăsime, îi clipiră de plăcere. Totul fusese orânduit aşa cum se cuvine. În mijlocul cetăţii, lângă geamie, fusese pus jilţul, de unde avea să-l judece el însuşi pe domnul din Valahia – Eflak, cum suna împuternicirea adusă de Catavolinos din partea lui Mahomed. Butucul pentru tăiat pe el capetele valahilor se găsea alături. După ce avea să-l învinuiască pe Vlad de hainie şi duşmănie faţă de Poartă, pentru că nu plătise tributul şi nu dădea nici cei cinci sute de copii anual pentru oştirea ienicerească, îl va ucide numaidecât. Capul retezat al ghiaurului va fi înfipt într-o suliţă lungă, şi suliţa ridicată pe turnul de pază al cetăţii, de unde muezinul anunţă în fiecare zi ceasurile de rugăciune. Iar pielea sa, jupuită de pe trup şi umplută cu paie, va fi agăţată pe palatul domnesc din Târgovişte.

Astăzi pe la amiază, după câteva zile calde, în această primăvară cu toane, în chip neînţeles se reîntorsese iarna. Începuse să ningă, apoi dăduse un îngheţ. Furtuna şuiera peste Dunăre.

Cu toate că era atât de frig, judecata lui Vlad trebuia făcută în mijlocul cetăţii, ca să poată lua parte la ea şi oştirea şi să se bucure de izbândă.

Hamza îşi strânse pe el haina groasă, îmblănită, şi timpul începu să i se pară prea lung. Nu mai era totuşi mult, şi ceata trebuia să se pună din nou în mişcare. În curând vor ajunge la Comana, şi de acolo, la numai un pas, Vlad va fi înconjurat de spahiii şi achingiii ascunşi în pădure.

Ca să treacă vremea mai repede, Hamza porunci să i se înşeueze calul… Se urcă pe el şi, urmat de câteva căpetenii de oaste, ieşi din cetate, îndreptându-se spre locul unde erau aşezate corturile ienicereşti.

Aici intră în cortul aşezat lăturalnic şi bine adăpostit, ferit de vânt şi de primejdii, al comandantului ienicerilor. Ceru să i se aducă masa de seară, mâncă până simţi că gâtul, prea mult îndesat, nu îi mai primeşte pilaful cu carne de berbec, şi se culcă pe o sofa, poruncind să fie aprinsă în cort o făclie şi să fie vestit când vor fi aduşi, legaţi, prizonierii.

Ca să-i fie cald, i se aduse un lighean cu cărbuni, înteţiţi din când în când de ienicerul de pază.

Fiind atât de ghiftuit, de fără grijă, mulţumit, învelit în haina de blană şi lângă ligheanul cu cărbuni aprinşi, Hamza simţi că îl cuprinde o moleşeală plăcută. Deşi se hotărâse să rămână treaz, aţipi şi începu să sforăie înfiorător.

Cât dormi, visă că îl prinsese pe Vlad, şi călăul îl jupuia de piele. Domnitorul valah se ruga să fie iertat, dar paşa îl lovea cu toiagul, şi oştenii lui se prăpădeau de râs, zguduindu-se în aşa măsură din pricina hohotelor, încât le zăngăneau armele.

Zgomotul fiind totuşi foarte puternic, paşa se trezi. Deschise un ochi şi îl văzu lângă el pe comandantul garnizoanei din Giurgiu zgâlţâindu-l de umăr.

Socoti că valahii au fost prinşi, şi legaţi în lanţuri au fost aduşi la cetate. Deschise şi celălalt ochi şi, scărpinându-se în barbă, porunci:

— Afurisitul Drăculea şi valahii lui să fie ţinuţi în genunchi, în lanţuri. Sosesc îndată la judecată, numai să mi se pună puţin veşmintele în ordine.

Dar comandantul cetăţii îl privea pe paşa holbat, de parcă nu îl mai văzuse niciodată în viaţă, şi nu da poruncile mai departe.

— Înălţimea ta, îngăimă el, tremurând, valahii… şi nu mai apucă să spună nimic, pentru că Xalom, comandantul gărzii domnitorului Vlad, plin de sânge şi cu sabia în mână, pătrunsese în cort.

În urma lui, ienicerii de pază ai cortului fuseseră culcaţi la pământ.

După ce plecaseră în zori de la conacul lui Flor, prietenii noştri se împărţiseră în aşa chip, încât să-i poată întâmpina şi prinde pe toţi cei patru trimişi boiereşti. Tit rămase de pază pe drumul ce ducea la Târgovişte – oraşul în care locuiau cei mai mulţi dintre marii boieri. Băiatul luă în primire calea către Curtea de Argeş, şi Mihailo – aceea spre Câmpulung. Drumul către a doua reşedinţă domnească, Târgşor, îi fu încredinţat, spre străjuire, lui Bucur. Iar ursul rămase în adâncul pădurii, veghindu-l pe solul lui Radu cel Frumos.

Nu trecu mult, şi cel dintâi trimis al lui Flor se văzu pornind spre Târgovişte. De cum ajunse în dreptul pădurii, Tit îşi aruncă laţul – un meşteşug în care nu-l întrecea nimeni. Laţul îl prinse pe slujitor de gât, luându-i aproape răsuflarea. Simţind că se îneacă, trimisul ridică mâinile, în înţelesul că se predă. Păpuşarul îl trase de pe cal şi îl aduse la picioarele sale. Cu un căluş în gură, ca să nu ţipe, îl vârî, precum şedea şi solul lui Radu cel Frumos, într-un sac.

Dând apoi un ţipăt de huhurez, păpuşarul îi vesti pe cei trei tineri că primul dintre trimişi, cel plecat spre Târgovişte, căzuse. Tocmai atunci Băiatul, de pe ramura groasă a unui stejar, unde şedea de veghe, văzu că înspre Curtea de Argeş plecaseră doi trimişi, nu unu!… Pesemne că în fosta vestită cetate de scaun erau mai multe răvaşe de dus.

Drumul trecea pe sub copacul în care se găsea el… Unul dintre călăreţi, un bărbat subţiratic, cu căciula trasă pe ochi, tânăr şi voinic, galopa înainte, pe drumul îngust. La brâu, prinsă cu un lănţug de argint, îi spânzura o sabie scurtă, tătărască. Celălalt, vârstnic şi cu o urmă de rană adâncă pe obraz, îl urma.

Prin frunzişul de un verde mustos şi fraged, soarele îşi cernea, dintr-o parte, săgeţile aurii. Dâmboviţa sticlea pe vale. Conacul lui Flor, cu acoperişul înalt, se vedea parcă zugrăvit pe fundalul întunecat al pădurii.

«Boierii încă benchetuiesc… Ce-o face Voiena?» îi trecu Băiatului prin minte. Îşi alcătui apoi planul… Va sări în spinarea celui dintâi călăreţ şi îl va doborî. Cu cel de-al doilea se va lupta călare.

Nu mai era decât o clipă, şi călăreţii ar fi trecut pe sub ramura stejarului, pe care se găsea el… Se încordă, gata să sară, ca un înotător înainte de a-şi da drumul în apă, când Negru, ascuns mai încolo, între copaci, necheză.

— Stai!… Stai!… strigă călăreţul vârstnic.

Amândoi se opriră. Cel din faţă îşi scoase sabia.

— Unde să fie calul care a nechezat? întrebă tânărul, cercetând cu privirea locul din preajmă şi înaintând prevăzător.

— Află de la mine că acolo unde este un cal în pădure se află şi un călăreţ, rosti înţelepţeşte cel vârstnic.

— Uite-l, rosti iar tânărul, descoperindu-l pe Negru. O mândreţe de armăsar…

— Apucă-l de frâu şi adu-l încoace, îl îndemnă omul cu cicatrice pe obraz. Eu o iau înainte, la pas. Mă ajungi tu.

Slujitorul cel tânăr, călare cum era, o luă printre copaci şi, ajungând lângă Negru, întinse mâna să-l apuce de frâu, dar calul îşi întoarse într-o clipă botul şi-l muşcă.

Călăreţul dete un ţipăt, fiindcă Negru îl apucase straşnic, zdrobindu-i două degete – şi, de mânie, îşi ridică sabia să-l lovească.

Dar Negru nu rămase pe loc şi, săltându-se în două picioare, se lăsă cu copitele din faţă peste slujitorul lui Flor, trântindu-l din şa.

Băiatul îşi dete şi el drumul de pe ramura de stejar. Din numai câţiva paşi, ajunse lângă trimisul lui Flor. Acesta sări în picioare şi îşi ridică sabia. Armele se rotiră prin aer, împrăştiind scântei. Printr-o mişcare dibace, Băiatul îşi lovi potrivnicul, făcând să-i cadă sabia din mână. Îi înşfăcă de jos arma şi încălecă pe Negru. Slujitorul o luă între timp la fugă, printre copaci. De spaimă, se împiedică însă de o rădăcină uscată şi căzu. Şi fiindcă Negru, călărit de Băiat şi venind pe urmele sale, îl călcă pe gleznă, începu să se tăvălească prin iarbă, urlând de durere.

Al doilea călăreţ, deşi înaintase o bucată bună de drum, auzind zgomotul de luptă şi temându-se să nu fie mai mulţi oameni în pădure, se hotărî să se întoarcă la conac şi să-l vestească pe Flor. Băiatul prevăzu acest lucru şi, lăsându-l în plata Domnului pe cel rănit, ieşi din desiş şi porni în goană după vârstnic.

Negru era un cal cu totul deosebit, dar nici armăsarul trimisului boieresc nu era de lepădat. Depărtarea dintre ei, cu toate astea, se micşora. Nu mai era decât o goană de câteva minute, şi urmăritul ar fi ajuns la conac. Băiatul îl strânse pe Negru între pulpe.

— Încă un salt, şi l-am ajuns! îi spuse calului.

Negru întinse gâtul, ascultător, ţâşnind ca o săgeată pornită din arc. Ajungându-l din urmă pe slujitorul lui Flor, Băiatul se ridică în picioare pe şaua lui Negru şi sări în spatele celui urmărit. Amândoi se prăvăliră în praf; dar Băiatul, fiind mai iute în mişcări, îl prinse pe slujitor de grumaz şi-l strânse până ce acesta, gemând, leşină. Îl apucă apoi de brâu şi îl aşeză cu burta pe ca!… Se întoarse în pădure, unde avusese loc lupta cu cel dintâi slujitor şi, ameninţându-l cu sabia, îl urcă şi pe acesta, la fel, pe celălalt cal… Pe urmă strigă şi el ca huhurezul, însă de două ori – în semn că are în mână doi prinşi, şi, călare pe Negru, cu ceilalţi doi cai de dârlogi, porni să-i întâlnească pe tovarăşii săi.

Bucur şi Mihailo cam în acelaşi minut dădură şi ei de veste că şi-au îndeplinit îndatorirea. Feciorul păpuşarului îl lovise în cap pe slujitorul care gonea către Târgşor, cu o piatră bine zvârlită din praştie, doborându-l numaidecât. Iar Mihailo, folosind un străvechi mijloc de luptă sârbesc, legase, între doi copaci, un curmei, la o cotitură, pe drumul unde urma să treacă trimisul către Câmpulung.

Calul, din fugă, se împiedicase. Îl trântise pe călăreţ, şi Mihailo îl prinsese de-a dreptul în braţe, îi dăduse câteva lovituri bune şi îl vârâse în sac.

După ce se adunară laolaltă, avându-i în saci pe cei cinci slujitori şi solul lui Radu cel Frumos, păpuşarul îi îndemnă:

— Să ne grăbim, băieţi!

Se mai uitară o dată la felul cum şedeau prizonierii în saci, încălecară iarăşi pe cai şi, într-o întinsoare, porniră către Târgovişte.

Fapta lor îndrăzneaţă a fost, într-adevăr, de folos domnitorului. Ajungând la palat, înarmaţi cu zapisul de liberă trecere, pe care logofătul Lazăr i-l dăduse Băiatului, fură primiţi de Xalom.

Spre uimirea şi mâhnirea lor, totodată, aflară că domnitorul plecase, încă din după-amiaza trecută, cu Catavolinos şi suita diacului. Noaptea aceasta aveau s-o petreacă în noua cetate de pe Dâmboviţa, şi mâine porneau către Giurgiu.

Pe vremea cât lipsea, şi pentru orice întâmplare cu putinţă, Vlad îl lăsase la Târgovişte, locţiitor de domn, pe fratele său Nicolae, despre care mulţi nici nu auziseră, deoarece el fusese mai mult plecat, slujind ca trimis al lui Vlad prin unele ţări străine, pe care domnitorul nădăjduia să le poată uni în lupta împotriva lui Mahomed.

De la solul lui Radu cel Frumos şi sluiitorii boiereşti, care între timp îşi veniseră în fire, Xalom află cu uşurinţă – prin mijloace nu dintre cele mai blânde, însă cu mult mai omeneşti decât cele folosite îndeobşte de conducătorii otomani şi tătari în împrejurări asemănătoare – nişte amănunte dintre cele mai însemnate.

Solul lui Radu cel Frumos mărturisi că Vlad urma să fie prins şi legat în lanţuri, de cum ar fi trecut de apa Neajlovului.

Domnitorul îşi luase, ce e drept, unele măsuri. Se prefăcuse în faţa diacului împărătesc că nu are habar de nimic şi îl crede că ar fi vorba doar de o întâlnire cu Hamza, în vederea încheierii unei înţelegeri cu privire la hotarele raialelor turceşti. Însă, în taină, poruncise ca o ceată bine înarmată de oşteni, cu copitele cailor învăluite în cârpe şi paie – ca să nu li se audă tropotele – să îl urmeze de la o oarecare depărtare.

Un lucru nu izbutise însă vodă să-l afle, cu toate străduinţele sale, până în ceasul plecării din Târgovişte, şi anume locul unde se pregătise înconjurarea lui de către cetele otomane, şi asta îl neliniştea cel mai mult pe credinciosul Xalom.

Aflând acum din gura solului lui Radu cel Frumos că mişelia trebuia să aibă loc după ce vodă şi însoţitorii lui ar fi trecut de apa Neajlovului, Xalom ceru învoirea locţiitorului de domn să pornească el însuşi şi să-l vestească pe Vlad.

La drept vorbind, Xalom vrusese chiar de la început să-l însoţească pe Vlad.

Domnitorul nu se învoise, pentru că numai Xalom putea să-l sfătuiască şi să-l sprijine pe fratele său Nicolae la nevoie, păzindu-i totodată cu străşnicie palatul şi cetatea Târgovişte de uneltirile marilor boieri. Căci de nimic, în afară de Vlad, nu se temeau mai mult marii boieri decât de sabia şi de pedeapsa comandantului gărzii de trabanţi.

Prilejul acesta era deci cum nu se poate mai nimerit, ca totuşi Xalom să poată pleca pe urmele voievodului, nădăjduind să-l ia prizonier, în bătălia ce va urma, pe Hamza.

Auzind de hotărârea comandantului gărzii, băieţii şi Tit îi cerură îngăduinţa să-l însoţească. Şi pentru că ei fuseseră aceia care-i prinseseră pe slujitorii boiereşti, Xalom le dete voie să meargă împreună cu el, dar numai dacă vor fi în stare să-l urmeze în cel mai iute galop.

Bineînţeles că primiră bucuroşi învoiala care era şi pe placul lor, şi iată-i gonind cu toţii călare către apa Neajlovului.

Neţinând seama de greutăţi, dorind să scurteze drumul, ca să ajungă la timp, tăind prin păduri, peste ape şi dealuri, Xalom şi ceata care-l însoţea ieşiră pe la Călugăreni, o luară de-a lungul Neajlovului, şi ajunseră la Grădiştea înaintea lui Vlad.

Arătându-se ca un simplu călăreţ de olac – pe când ceilalţi se ascunseseră într-un bordei ţărănesc, după porunca şi planul lui Xalom – Băiatul îl întâmpină pe domn.

Voievodul îl văzu şi – înţelegând că era trimis de Xalom – se prefăcu că nu-l recunoaşte. Îi strigă totuşi, poruncindu-i să se apropie şi, fără să descalece, să-i spună unde se ducea.

Băiatul îi răspunse de faţă cu Catavolinos că venea de la Turnu şi se ducea la Târgovişte după hrană. Apoi, când vodă îl chemă la o parte, îi povesti tot ce se petrecuse, cum prinseseră pe trimişii lui Flor şi ce aflase Xalom de la ei.

— Dincolo de Comana, îi şopti el, în pădurea care se întinde spre stânga, se află spahiii şi achingiii cu subaşiul de Rusciuc. Când Catavolinos îşi va scoate năframa şi o va flutura, călăreţii au să năvălească. Iar în preajma cetăţii, în corturi, se află o armată de ieniceri, în frunte cu Hamza. După ce ai fi căzut în cursă, măria ta, această oaste trebuia să pătrundă în ţară…

— Întoarce-te degrabă, îi porunci domnitorul, vorbindu-i cu glas scăzut. Oştenii noştri să scoată legăturile de cârpe şi paie de la copitele cailor, ca animalele să poată alerga în voie. Tu să stai de strajă, nevăzut, în urmă, şi când Catavolinos îşi va flutura năframa, dar mai cu seamă când vei vedea şi semnul meu, să-i vesteşti pe Xalom şi pe ceilalţi căpitani. Ai înţeles?

— Am înţeles, măria ta, zise el, întorcându-l pe Negru dintr-o singură răsucitură de frâu şi pornind în galop, înapoi.

Vlad se uită după Băiat, zâmbind, până ce calul dispăru în zare. Se întoarse atunci şi îi spuse lui Catavolinos:

— Să mergem înainte, preacinstite diace şi bei de Silistra, şi fiecăruia dintre noi să-i dăruiască soarta ceea ce merită!…

Cuvintele acestea, şi mai ales tonul cu care fuseseră rostite, nu-i plăcură deloc lui Catavolinos. În ele i se păru că sună şi ceva ca o ameninţare. Numai că totul fusese pregătit pentru prinderea domnitorului valah. Izbânda era mai mult decât sigură, iar aurul pe care-l aştepta din partea sultanului îl îndemna să nu se oprească.

— Să mergem, măria ta! se linguşi el…

Trecură de Comana. În stânga se ridica pădurea, tăcută şi neagră.

Vlad se uită într-acolo şi, printre copaci, cu toate că se întunecase aproape de tot şi începuse din nou să ningă, văzu lucind arme. Se auzeau, de asemenea, nechezat de cai şi glasuri omeneşti.

— Ce-i asta, Catavolinos, nu ştii cumva domnia ta? se făcu că se miră vodă.

— Nu ştiu, măria ta! îi răspunse diacul cu obrazul galben ca ceara, scoţându-şi năframa, chipurile ca să se şteargă pe faţă, şi fluturând-o.

Vodă se ridică în şa.

— Nemernicule! îl osândi. Îi vinzi pe ai tăi în folosul lui Mahomed? Şi, până să-i răspundă diacul ceva, îl lovi cu garda săbiei în ceafă, trântindu-l năucit de pe cal…

Străjerii săi se năpustiră asupra oamenilor lui Catavolinos. Cei ce se împotriviră plătiră cu viaţa. Restul fură legaţi.

Domnitorul dădu semnul de luptă. Băiatul îl dete mai departe lui Xalom şi celorlalţi căpitani de oaste. Şi un tropot înspăimântător, îndreptându-se spre pădure, pe urmele voievodului Vlad, răsună.

Domnitorul şi oştenii săi, furioşi că duşmanii voiseră să-i răpună, nu în luptă dreaptă, ci prin înşelăciune, se prăvăliră peste ei ca un trăsnet.

Cei ce voiseră să-l nimicească, îngroziţi de neaşteptata năvală a valahilor, de ploaia de săgeţi şi de lănci ce cădea peste ei, începură să se împrăştie. Comandantul lor, subaşiul de Rusciuc, fu luat în copitele cailor, târât peste câmpuri, şi căzu într-o mlaştină care începuse să prindă o pojghiţă de gheaţă – întocmai ca un urmaş al său, Sinan, peste o sută şaizeci şi patru de ani, sub sabia lui Mihai Viteazul…

Bătălia povestesc cei bătrâni că ar fi avut loc aici, între Comana şi un sat care, după moartea domnitorului, a căpătat numele de «Vlad Ţepeş». Iar trei ani mai târziu, tot în amintirea acestei lupte, la Comana, voievodul a ridicat o mânăstire ce se mai vede şi azi.

Turcii au fost cu desăvârşire zdrobiţi.

— Fugiţi!… Fugiţi!… începură să dea porunci căpeteniile de achingii şi spahii, văzându-l pe subaşiul ce-i comanda căzut în mlaştină. Să alergăm sub zidurile cetăţii! Acolo ne vor scăpa ienicerii lui Hamza…

Urdiile atâta aşteptară. Întorcându-şi caii cu spatele la valahi, porniră în galop spre cetate, uitându-l pe subaşiu în mlaştină, de unde fu scos cu grijă de Tit şi adus de el în şa, ca să nu scape de osândă pentru mişeleasca faptă de a pândi şi a încerca să lovească şi să ucidă pe nişte oameni paşnici, poftiţi de turci la Giurgiu, la Ierkoku, cum îl numeau ei, ca oaspeţi.

Din spate, năvala românilor îi mâna pe otomani cu atâta repeziciune, încât mulţi dintre ei îşi pierdură papucii şi şalvarii în drum.

Străjerul din turnul cetăţii, văzându-i pe spahii şi achingii sosind în galop, nu-şi putu închipui, la început, prin întuneric, că erau goniţi de valahi. Ţipetele lor de frică le socotea mai degrabă chiuituri, în cinstea victoriei. Şi vru să ducă trâmbiţa la gură şi să vestească, cum suna porunca dată de Hamza, că erau aduşi prizonierii.

Paşa încă mai sforăia, în cortul lui, mistuindu-şi hrana, şi visa. Sforăitul său era atât de puternic că acoperea zgomotele luptei.

Străjerul băgă totuşi de seamă, până la urmă, că otomanii erau goniţi de valahi, şi fiindcă nu ştia ce e mai bine să facă într-o asemenea împrejurare, începu să strige spre cei de jos, înştiinţându-i despre primejdia ce se apropia.

Spahiii şi achingiii, cu ajutorul ienicerilor aflaţi sub zidurile cetăţii, mai încercară la porţi o ultimă împotrivire. Dar trei sferturi dintre ei pieriră luptând înverşunat, însă neputând opri în nici un chip atacul vitejesc al valahilor.

Comandantul garnizoanei Giurgiu dădu poruncă să se deschidă porţile. O parte dintre oamenii învinşi încercară să se salveze în dosul zidurilor. O luară la goană peste pod şi, intrând în cetate, coborâră în urma lor porţile.

Mare le fu însă mirarea văzând că odată cu ei – în furia lor fără margini – apucaseră să pătrundă în cetate şi o serie de oşteni români, cărora li se alăturară Băiatul, Mihailo, Bucur şi ursul…

Într-un cântec de demult se spunea că ursul s-ar fi purtat în această bătălie la fel de îndrăzneţ şi cu folos, ca un om. De-a călare cum venea, alături de Bucur, ursul prindea în braţe, pe rând, câte un achingiu sau spahiu, îl strângea până otomanul îşi pierdea răsuflarea, pe urmă îl azvârlea jos. Cei răpuşi în acest fel se povesteşte că ar fi fost foarte mulţi. Şi alte isprăvi se zice că ar fi făcut ursul, dintre care una le-a întrecut pe toate.

Văzându-i pe valahi în cetate, se răspândise din nou spaima între turci. Cei care se crezuseră scăpaţi cu viaţă, în spatele zidurilor, începură să fugă, târându-şi şalvarii, azvârlindu-şi turbanele şi încercând să se ascundă pe unde puteau. Atunci Mihailo, Bucur şi ursul se întoarseră la porţi. Cu câteva labe zdravene ale ursului şi câteva împunsături de suliţă ale lui Bucur şi Mihailo, oştenii de la porţi fură trântiţi la pământ. Şi porţile se deschiseră larg înaintea domnitorului Vlad şi a valahilor săi biruitori.

De cum intră în cetate, voievodul porunci să fie căutaţi şi aduşi înaintea sa Hamza Paşa şi Radu cel Frumos.

Numai că, spre marele său noroc, Radu nu vrusese să fie de faţă la omorârea lui Vlad. Se găsea încă la Nicopole, de unde urma să vie a doua zi, când, împreună cu Hamza şi oastea otomană, trebuia să plece la Târgovişte, să fie înscăunat.

În schimb, printr-o întâmplare aproape cu totul de necrezut, ursul îl mirosi pe comisul Ghilţ. Spunem aproape de necrezut, pentru că trecuseră atâţia ani de la întâmplarea din Râmnic. Pe deasupra, nevrednicul boier, ca să nu fie recunoscut, se îmbrăcase în haine turceşti şi făcea, în numele stăpânului său, Radu cel Frumos, pe umilita slugă a duşmanilor ţării.

Ursul se luă după comis, încercând să-l prindă. Comisul îşi încordă arcul şi trase o săgeată, dar fără să-l nimerească.

De ciudă, îl blestemă pe urs şi, fără să se gândească, rosti cuvintele în româneşte.

Româneasca atât de fără cusur a unui oştean turc îl făcu pe Bucur, care tocmai se ivise în preajmă, să tresară. Feciorul păpuşarului îl recunoscu şi i-l arătă Băiatului pe trădătorul boier. Acesta hotărî să-l prindă singur pe acela care-i vânduse turcilor, şi să i-l aducă voievodului la judecată.

Urmărindu-l, străbătură întreaga cetate – ale cărei toate patru porţi ajunseseră în stăpânirea valahilor, în vreme ce otomanii erau peste tot dezarmaţi şi luaţi prizonieri. Trecură podul spre insulă, şi Băiatul se luă după Ghilţ pe scările cetăţuii.

Ghilţ da înapoi, încercând să se apere, cu toată tăria pe care i-o da deznădejdea şi frica de moarte, ca unul care ştia că pentru faptele sale nu se putea afla iertare. Luptându-se, ajunseră până în turnul cetăţuii.

Valahii, în vremea asta, trecuseră fluviul, sub conducerea unui alt căpitan, Neagoe, şi loveau ostile turceşti de dincolo de Dunăre.

Comisul, ajungând în turn, îşi făcu socoteala să sară pe marginea îngustă a zidului, silindu-l astfel pe Băiat să se ia după el, şi atunci să-l îmbrâncească în apă. Dar cine sapă groapa altuia de obicei cade el în ea. Rănit cum era de Băiat, la braţe şi la piept, când sări pe marginea zidului nevrednicul boier nu izbuti să se ţină în cumpănă, mai ales că viforul bătea cu putere; şi, cu un răget înfiorător, se prăbuşi în valuri. Singur îşi dăduse pedeapsa pe deplin meritată pentru viaţa lui plină de nelegiuiri, dusă în trădare şi crimă.

În ce-l priveşte pe Hamza, l-am văzut încă de la începutul acestei povestiri încolţit de Xalom.

Ţinându-l agăţat de brâu şi târându-l cu capul prin pietre, după ce îl biruise într-o scurtă luptă cu sabia – ca şi pe comandantul garnizoanei Giurgiu – Xalom sosi înaintea voievodului şi i-l aruncă pe paşa de Nicopole la picioare.

Paşa, de cum se văzu scăpat din mâna lui Xalom, sări în genunchi şi, sărutând vârfurile cizmelor lui Vlad, pline de praf şi de sânge, începu să se roage pentru cruţare, făgăduind în schimb câte-n lună şi-n stele.

Gemetelor şi rugăciunilor sale li se alăturară îndată acelea ale ticăitului subaşiu de Rusciuc – pe care îl adusese la judecată, scoţându-l din mlaştină, Tit – ale lui Catavolinos şi ale atâtor alte căpetenii turceşti.

Deodată, Vlad ridică mâna, poruncind să se facă linişte. Se întoarse către Xalom, care sta aspru şi tăcut deoparte, şi-l întrebă:

— Ce pedeapsă îmi ceri tu, slugă de credinţă şi prieten, pentru acela care ţi-a răpit copila şi ţi-a ucis-o azvârlind-o ca hrană peştilor?

Paşa, la auzul acestor cuvinte, gemu din rărunchi, ca şi cum ar fi fost străpuns de o suliţă, lipindu-şi iar buzele de o cizmă a lui Vlad.

— Iertare, icni el… Iertare…

Vlad îşi dete, cu scârbă, la o parte cizma care, atinsă de buzele paşii, păstrase o pată ca aceea lăsată de mersul bălos al unui melc.

— Cer tragerea în ţeapă a crudului şi mişelului paşă, încetul cu încetul, ca moartea să-i vie în chinuri cât mai grele, răspunse Xalom crunt. Numai aşa mă voi răcori, iar fiica mea şi celelalte nefericite fete răpite, necinstite şi ucise de el, îşi vor putea găsi liniştea în locul unde se găsesc…

Vodă dădu din cap, în semn că se învoieşte cu pedeapsa cerută de comandantul său de trabanţi. Fruntea îi era încruntată.

— Şi cu ceilalţi ce facem? îl întrebă Xalom, arătându-i prizonierii care şedeau în genunchi, în viforniţă, cu capetele plecate, umplând ograda cetăţii, deosebit de aceia aduşi de căpitanul Neagoe şi de alţi căpitani, aflaţi în afară de ziduri, înconjuraţi de oşteni şi aşteptând hotărârea măriei sale Vlad.

— Să fie traşi în ţeapă şi ei! glăsui scurt vodă. După cum tot în ţeapă doresc să ajungă toţi cei care vor mai lovi vreodată, fără pricină, poporul valah, sau îi vor jefui pământul străbun!

— În ţeapă cu ei, măria ta! strigară oştenii domneşti într-un singur glas, aruncându-şi în sus căciulile de bucuria izbânzii. Să piară toţi câţi vor lovi, fără de pricină, poporul valah, câţi vor mai încerca să-i jefuiască vreodată pământul străbun!…