— DUPĂ CÂNTAREA DE SEARĂ A MUEZINULUI

— În sfârşit, spuse într-o dimineaţă Tit, intrând pe portiţă, în ograda cocioabei pe care o locuiau, într-o margine a Stambulului, cred că s-a făcut…

Băiatul răsturnă, fără să vrea, vasul larg de pământ, unde se spăla, şi, gol până la mijloc, ieşi înaintea lui Tit.

— Adevărat? îl întrebă, încă nevenindu-i să creadă.

— Adevărat! zâmbi Tit. Diseară, după cântarea muezinului, vom pătrunde în harem şi, dacă totul merge bine, aşa cum nădăjduiesc, la noapte suntem în drum spre ţară…

— Oh!… făcu Băiatul, respirând din adâncul plămânilor, deschizându-şi larg braţele şi ridicându-şi capul spre cer. Credeam că n-o să mai ajung să trăiesc clipa asta. Pe urmă se repezi la păpuşar şi îl îmbrăţişă: Îţi mulţumesc, Tit. Niciodată n-am să uit ce-ai făcut pentru mine…

— Lasă… lasă… încercă el să se desfacă din strânsoarea Băiatului, simţind că i se umezesc ochii. Acum rămâi aici. Odihneşte-te, ca să ai destule forţe pentru diseară. Eu trebuie să mă întorc, să mai vorbesc o dată cu corăbierul… Să trec şi să-i anunţ pe Bucur şi Mihailo.

Bunul Tit se întoarse grăbit spre portiţă şi plecă şchiopătând de piciorul drept, aşa cum mergea în ultima vreme.

Băiatul se aşeză, sleit de emoţie, pe butucul de lângă poartă, privind în depărtare, spre malul de miazănoapte al golfului Cornul de Aur, din faţa Stambulului. Acolo era renumitul cartier genovez. Fără ajutorul dat pe ascuns de neguţătorii genovezi lui Mahomed al II-lea, în schimbul păstrării anumitor drepturi de comerţ, poate că ar mai fi întârziat căderea Constantinopolului. Drept răsplată pentru ajutorul dat, sultanul lăsase cartierul neatins, cu bisericile sale înalte şi strălucitoare, cu casele bogate, împodobite şi înconjurate de grădini, în vreme ce Constantinopolul, devenit Stambul, se otomaniza cu repeziciune.

Deasupra Galatei şi a mării aerul albăstriu şi limpede tremura.

În cartierul acesta se ascunseseră Tit şi băieţii, după ce sosiseră în capitala puternicului imperiu mahomedan.

Cum trecuse vremea de iute, şi totuşi câte urme lăsase în sufletul Băiatului!…

O întâmplare pe care nu o putea uita cu nici un chip era aceea din ziua de Paşti, la Târgovişte.

Intrând în curţile unde, în aşteptarea otomanilor, duşmanii lui Vlad, marii boieri şi cei care li se alăturaseră lor, benchetuiau, oştenii domneşti le răsturnaseră mesele, iar pe cei vinovaţi, împreună cu jupânesele, feciorii, jupâniţele şi slujitorii lor îi aduseseră în faţa palatului.

Capii complotului trebuiau să împărtăşească soarta stăpânului pe care îl slujiseră, Hamza. Ceilalţi urmau să plece pe jos, la Curtea de Argeş, şi de acolo, în munte, la o cetate a lui Vlad, Poienari, să o mărească şi să îi întărească zidurile cu cărămidă, în vederea noilor lupte cu turcii.

Când oştenii îi înconjuraseră, Voiena se strecurase printre ei, o zbughise, se repezise la Băiat şi, apucându-l de umeri, începuse să-l roage:

— Scapă-mă!… Scapă-mă!…

— Am să te scap! îi răspunse el…

— Nu face nebunia asta! îl sfătui Bucur.

— Nu! zise şi Mihailo. Nu-ţi pune pielea în joc pentru una ca ea!

— Trebuie să plece împreună cu ceilalţi. Să ispăşească, ticăloşii! mormăi Tit.

— Ea nu e vinovată! rosti Băiatul, apucând-o de după umeri. Şi apoi e fată. Cum o să care pietre la cetate?…

— L-a însoţit pe tată-său şi pe ceilalţi boieri când l-au batjocorit pe locţiitorul domnesc! se mânie Bucur. Am văzut-o chiar eu. Să-i însoţească şi la cetate…

— Nu e adevărat… nu e adevărat… minţi!… îi strigă fata lui Bucur, uitându-i-se în ochi – deşi aşa era, flăcăul spunea adevărul, Voiena luase parte, împreună cu Flor şi cu toţi ceilalţi, la batjocorirea lui Nicolae.

— Am să-l rog pe măria sa Vlad s-o cruţe! mai rosti Băiatul, în loc de orice alt răspuns. Poate că atâta trecere merit! se fuduli el puţin.

— Nu meriţi nimic! se necăji Tit.

— Înţelege! îl mai rugă Mihailo. Porunca domnească trebuie împlinită. Xalom ştie prea bine ce trebuie să facă…

Era întâia oară când între Băiat şi tovarăşii săi de suferinţă se năştea o asemenea discordie şi se rosteau cuvinte atât de aspre. Şi asta din pricina Voienei.

Băiatul nu ştia prea bine ce-l apucase şi cum de îndrăznea să se aşeze împotriva unei porunci a domnitorului. Voiena îi cerusă însă ajutorul, şi el se simţise dator să i-l dea. Pe de altă parte, voia să-i arate că are destulă trecere la Xalom şi chiar la domnitor.

Dar un trabant veni tocmai atunci să i-o ceară pe fată. Era un oştean spătos, purtând o cască rotundă, lucioasă, pe cap.

— Dă-mi-o, îi spuse, fără altă lămurire, oşteanul, întinzând mâna s-o apuce.

— Nu mă lăsa! ţipă Voiena.

— Mă voi duce la Xalom, zise Băiatul, ţinând-o pe fată ocrotită cu dreapta, şi cu stânga încercând să-l împingă încolo pe trabant. Răspund de ea!

— Nu răspunde nimeni de nimeni! îi spuse tăios trabantul… Tu du-te la Xalom, dar fata trebuie să intre în rânduri, împreună cu ceilalţi ticăloşi. Nu calc porunca lui Xalom pentru nimeni.

— Dă-te la o parte! scrâşni Băiatul…

— Atunci eşti omul boierilor, şi o să ai ce ţi se cuvine, se înfurie trabantul…

În jurul lor se strânse o mulţime de alţi oşteni, fără să mai punem la socoteală pe Tit şi pe băieţi. Se iscă învălmăşeală. Până la urmă apăru şi Xalom.

— Ce s-a întâmplat?

Trabantul îi spuse că Băiatul se împotriveşte poruncii domneşti.

— Fata nu-i vinovată! întări Băiatul faţă de Xalom.

— Tu nu eşti în cădere să judeci poruncile măriei sale, îi răspunse Xalom. Sunt fapte şi măsuri mai presus de înţelegerea ta.

— Cruţaţi-o pentru mine, stărui el…

— Eşti nebun!… îi şuieră Bucur la ureche.

Tit se uita încruntat. Coloana celorlalţi boieri se pusese în mişcare, împinsă de la spate şi de pe lături de oştenii domneşti.

— Nu avem dreptul să cruţăm pe nimeni! mai glăsui cu răbdare Xalom. Luaţi-o! porunci el trabanţilor, arătând-o pe fată.

— Nu, nu mă duc! ţipă ea. Şi fiindcă trabanţii o apucaseră totuşi de subţiori şi o târau spre coloană, îi strigă lui Xalom: Te urăsc… câine de pază domnesc! Ai să plăteşti pentru asta!…

Băiatul se zbătu între aceia care îl ţineau şi îi legaseră mâinile la spate.

— Eşti fără milă, Xalom! îi strigă comandantului. Am ţinut la tine…

— Taci!… Taci!… îl sfătuiau, în şoaptă, îngroziţi, Tit şi băieţii.

— De astăzi înainte te-am şters din inimă! Du-mă în faţa măriei sale Vlad să dau socoteală de ce-am făptuit…

— Închideţi-l în turn! le porunci comandantul…

— Eşti crud şi neomenos! continuă să-i strige Băiatul, întorcându-şi capul, în timp ce era împins spre turnul din curtea domnească. Nu te mai cain pentru ce-ai îndurat…

Trabanţii îl aruncară într-o cămăruţă din turn, cu pereţii foarte înalţi şi o ferestruică, în partea de sus, la care nu se putea ajunge.

În prima zi nu i se dădu nimic să mănânce. În cea de-a doua i se aduse o fiertură de mei, apoi începură să-l hrănească mai bine.

Dormea pe jos, învelindu-se cu haina. Peste câteva zile i se aduse şi un aşternut.

Îi părea rău de ce făcuse. Prin purtarea lui, lipsită de stăpânire, stricase tot. Trebuia să o fi îndemnat pe Voiena să se întoarcă în rândurile boierilor, cum suna porunca domnească, şi el să se fi plecat în faţa măriei sale Vlad, rugându-se în genunchi pentru ea.

«Nu pentru că o iubesc! îşi spunea. Voiena m-a uitat; dar mi-a dăruit şi câteva clipe frumoase. Şi dacă mi-a cerut ajutorul, eram dator să i-l dau.»

Cel mai rău îi părea că, fiind închis, nu putea pleca s-o scape pe Roxana din haremul lui Mahomed, unde ştia acum, în sfârşit, că se află. După atâta zbucium, zădărnicise totul…

Pe măsură ce trecea timpul, gândul acesta i se înrădăcina din ce în ce mai mult şi, cu toate că o asemenea faptă era aproape cu neputinţă de împlinit, luase hotărârea ca, de îndată ce ar fi ieşit din închisoare, să ceară învoirea măriei sale Vlad să plece la Stambul… «Dacă Tit şi băieţii, cărora cred că le-am pricinuit destule necazuri cu purtarea mea nesăbuită, or vrea să mă ajute, bine, de nu, plec singur. La Roxana trebuie s-ajung.»

Şi apoi, în minte, începu să-şi facă tot felul de planuri, care de care mai îndrăzneţe, cum se va duce la Stambul, va pătrunde în harem, se va întoarce cu fata, îi va clădi o căsuţă, unde fusese conacul tatălui ei Voicul, şi unde Roxana va trăi liniştită. El îşi va închina toată viaţa slujirii măriei sale Vlad.

«Poate că şi eu, Tit şi băieţii ne vom adăposti, cu vremea, în căsuţa aceea, se mai gândea el… Bucur şi Mihailo îşi vor întemeia familii şi vom vieţui cu toţii fericiţi.»

În închipuire vedea casa, grajdurile unde îşi vor ţine caii, pe Negru, ursul, şi toate câte se mai pot vedea într-o minte înflăcărată, când stai închis într-o cămăruţă din turn, te gândeşti pe îndelete la toate şi visezi cu ochii deschişi.

Trecuseră aproape trei săptămâni, şi Băiatul nu fusese încă dus să dea socoteală în faţa măriei sale Vlad.

Într-o seară însă un oştean îi deschise şi îl trimise, fără pază, la domnitor. În drum îl întâlni pe Xalom. Şi, pentru că în săptămânile cât stătuse închis înţelesese cât greşise faţă de comandantul trabanţilor – care în ziua cu pricina nu îşi făcuse decât datoria – îl salută, se opri în faţa lui ostăşeşte şi îl rugă să-l ierte.

Xalom îi puse mâna pe umăr şi îi răspunse că l-a iertat de mult.

Mişcat, Băiatul plecă mai departe şi intră în aceeaşi încăpere unde îl mai primise Vlad.

Ca şi atunci, domnitorul şedea la masă, şi în faţa lui pâlpâia o lumânare groasă, verzuie, înfiptă în acelaşi sfeşnic cu trup de balaur.

Lângă Vlad mai erau locţiitorul Nicolae, logofătul Lazăr, căpitanul Neagoe, pe care l-am întâlnit în bătălia de la Giurgiu, şi un boier destul de bătrân, cu barbă albă, necunoscut.

Băiatului i se păru că atât domnitorul cât şi logofătul Lazăr aveau feţele mai ostenite, şi se gândi că asta e din pricina atâtor lupte pe viaţă şi pe moarte, date cu turcii, şi a atâtor uneltiri boiereşti.

Plin de căinţă, îşi lăsă un genunchi în faţa domnitorului, pe lespedea de piatră, şi rămase aşa, cu capul plecat.

— Tot mai vrei să lupţi cu oştenii mei pentru copila lui Flor? îl întrebă Vlad după câteva clipe de tăcere, şi în glasul lui simţi o undă de mâhnire.

— Cred că oricine are datoria să lupte pentru o fată care îi cere ajutorul! îi răspunse el, fără să ridice capul…

— O iubeşti?

Băiatul se roşi.

— Nu… dar am o datorie faţă de ea.

Logofătul Lazăr se rezemă cu coatele de masă şi, întinzându-şi puţin gâtul, ca să-l poată vedea pe Băiat, îi vesti:

— Voiena nu mai are nevoie de ajutorul tău.

Băiatul ridică fruntea.

— S-a logodit la Poienari cu fiul spătarului Barbălată, cu Aloiz, urmă logofătul Lazăr. Mai înainte se gândise la Ghilţ. De altminteri, alaltăieri, femeile şi fetele au fost lăsate să plece. Bărbaţii vor mai rămâne în cetate până la toamnă. Au hotărât să facă nunta la toamnă…

Cuvintele logofătului căzuseră pe capul său ca nişte pietre, totuşi se gândi că acum nu mai avea nici o datorie faţă de Voiena şi putea să pornească neîntârziat, în imperiul turcesc, să o elibereze pe Roxana.

— Am aflat că ai o soră, cadână în haremul lui Mahomed! glăsui în clipa aceea, parcă ghicindu-i gândurile, Vlad. Şi că ai vrea s-o scapi. Este un lucru nespus de greu şi primejdios. Ai putea să-ţi pierzi viaţa!

— Aş dori să-ncerc, dacă măria sa îmi dă voie, spuse Băiatul… După aceea mă voi întoarce, şi nu am altă dorinţă mai mare decât să-l slujesc, cu credinţă, pe măria sa, până la capătul zilelor mele.

— Bine! surâse Vlad. Noi te vom ajuta. Iar prietenii tăi, Tit, Bucur şi Mihailo, sunt gata să te-nsoţească.

— Măria ta!… deschise ochii mari Băiatul…

Însă vodă făcu un semn. O uşă din peretele lateral se deschise, şi cei trei prieteni ai Băiatului intrară.

— Mergem şi noi cu tine, măria sa ne-a dat voie, spuseră ei.

— Uite, luaţi asta, rosti Vlad, şi le dădu o pungă mare şi grea, plină cu galbeni.

Peste două zile Tit şi băieţii plecaseră. În ajun o văzuse pe Voiena, trecând într-un rădvan prin Târgovişte, dar ea îşi întorsese capul încolo, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut.

Băiatul simţise, în prima clipă, o săgetare în piept. Îndată însă după aceea, inima i se uşurase şi mai mult decât înaintea lui Vlad.

Voiena nu mai avea nevoie de ajutorul nimănui şi nici nu mai voia să-l cunoască.

Era într-adevăr liber să plece numaidecât la Stambul…

Trecuseră Dunărea cu greutate, pentru că plouase mult în ultima vreme, apele veniseră mari, aveau o mulţime de vâltori şi curentul era foarte puternic.

Nici nu se apropiaseră însă bine de munţi, şi fură atacaţi de o unitate de achingii, care îi răniră pe Tit şi urs, le luară banii şi caii, îi despoiară de veşminte – şi puţin lipsi ca să nu le scurteze viaţa.

Din fericire, Negru scăpă, nu se ştie cum, de la achingii. Cu simţurile sale ascuţite reuşi să-şi regăsească stăpânul şi pe soţii lui, la nişte ţărani, care-i adăposteau şi încercau să-i lecuiască pe Tit şi pe urs de grelele lovituri primite în luptă, de la achingii.

De aici înainte, mai prevăzători, călătoriră numai noaptea şi ocolind locurile unde se aflau garnizoane turceşti.

Drumul fu lung, anevoios şi plin de capcane. Iarna o petrecură în Rumelia6. Nu mai aveau decât un cal, şi Tit rămăsese şchiop.

Jucându-şi ursul, cântând sau dând mici reprezentaţii cu păpuşile, reuşiră să se strecoare prin păienjenişul sutelor de primejdii, câştigându-şi plinea de toate zilele. În primăvara următoare – după o scurtă oprire în cartierul Galata, la un prieten de nădejde al lui Vlad şi cu ajutorul acestuia – se aşezară într-una din marginile Stambulului mahomedan.

Teatrul de păpuşi, cu veche tradiţie în Orient, se pare că a avut încă din cele mai vechi timpuri o mare trecere la turci. Şi privitorii se prăpădeau de râs când Tit lăsa să se înţeleagă, din cuvintele rostite, chipurile, de păpuşile lui, că ar fi vorba de marii demnitari turci, de viziri şi chiar de Mahomed.

Încasările mergeau bine, şi Tit, vistiernicul «teatrului», strânsese o mulţime de bani. Pe deasupra, mai primi o sumă însemnată de la prietenii lui Vlad din Galata. Aceştia îl înştiinţaseră însă că nu era primejdie mai mare pentru cineva, decât să se afle despre el că îl slujeşte, sau măcar că îl sprijină, pe domnitorul valah.

Atâta îl ura sultanul pe voievodul muntean, încât poruncise să li se taie capetele tuturor celor ce se găseau în închisori, bănuiţi că ar fi sau măcar ar fi fost cândva oamenii lui Vlad. Între cei despre care aflară că ar fi fost ucişi în închisoare se aminti şi numele pârcălabului Brad.

Cât îl căutase Băiatul prin ţară, şi iată-l unde şi cum se sfârşise!

Prin moartea lui, se ducea ultima nădejde ca Băiatul să-şi mai poată afla vreodată taina naşterii sale, despre care îi vorbise Bătrânul înainte de moarte.

Dar nu asta îl îngrijora atunci cel mai mult, ci Roxana.

Cu banii strânşi, începură să mituiască pe o mulţime de paznici, eunuci, slujitori şi slujitoare de la palat. Femeia a cărei cocioabă o închiriaseră era spălătoreasă, se înţelegeau cu ea bine, pentru că pătrundea într-o mulţime de locuinţe, le aducea fel de fel de ştiri şi le crea numeroase legături. Avură totuşi nevoie de aproape şase luni ca să o poată înştiinţa pe Roxana de prezenţa lor la Stambul, şi de încă pe atâtea ca ea să găsească un mijloc sigur de a-i întâlni.

Prilejul veni numai odată cu începerea de mult anunţatului război sfânt – gaza al lui Mahomed împotriva necredincioşilor din Valahia, cu ţelul de a transforma această ţară în paşalâc turcesc.

În fruntea a peste un sfert de milion de oameni, pentru a căror înarmare cheltuise suma uriaşă de trei sute de mii de galbeni, Mahomed porni cu mare tărăboi din Stambul…

Paza la palatul imperial slăbi. Roxana le putu trimite mai multe veşti. În ultimul an fusese mereu bolnavă. I se aduseseră felurite leacuri, dar toate în zadar. Boala ei era pricinuită de dorul de casă, de Băiat, de şederea prelungită atâţia ani în străini.

— Trebuie să ne grăbim! spusese Băiatul aflând de boala Roxanei. Când va ajunge în ţară, aerul Valahiei o va lecui. Afară de asta, trebuie să ne întoarcem la timp, ca să apucăm să-l slujim pe măria sa în războiul cu Mahomed.

Acum totul se aranjase. Se terminaseră cele din urmă pregătiri, la care Băiatul, în ultimele două săptămâni, nu putuse să ia parte, pentru că se prefăcuse în… fată.

Uitasem să spun că, din pricina nenumăratelor recrutări – devşirmé, înteţite la Stambul, băieţii erau nevoiţi mereu să-şi schimbe înfăţişarea, ca să nu fie trimişi la armată.

Gândul le venise în urmă cu câteva săptămâni, când nişte oşteni turci îl înhăţaseră, de pe o stradă a Stambulului, pe Mihailo. Fusese nevoie de o luptă, în care era gata să-şi piardă viaţa Băiatul, ca să-l poată scoate înapoi la lumină pe tovarăşul lor sârb din tabăra de ieniceri, unde şi fusese dus.

La puţin timp după aceea, prin iscusinţa lui Tit, Bucur şi Mihailo se prefăcuseră în bătrâni, iar Băiatul în fată. Tit făcuse lucrul acesta şi în vederea îndeplinirii planurilor de a pătrunde în seraiul împărătesc.

Lucrul nu era prea greu, pentru că, deşi cu scurgerea anilor crescuse înalt şi cu muşchi de oţel, Băiatul rămăsese subţire şi mlădios. Avea ochi scăpărători şi chipul îi împrumuta din ce în ce mai mult, la această vârstă, trăsăturile şi frumuseţea nefericitei sale mame.

Se întâmplă însă ceva neaşteptat. Băiatul, îmbrăcat în veşmânt de fată, trecuse de câteva ori pe dinaintea palatului împărătesc, ca să cunoască împrejurimile şi cu nădejdea că o va vedea, cumva, la vreo fereastră, pe Roxana.

Unul din străjeri îi admiră mersul şi, cum spunea el mai târziu, frumuseţea ochilor. Cum tocmai îşi terminase slujba, se luă după presupusa fată, o urmări pe străzile Stambulului şi văzu unde locuia.

La început se temură, pentru că străjerul veni la Tit, întrebându-l cine era fermecătoarea copilă, subţire ca trestia şi mlădioasă ca o căprioară, care locuia în cocioaba lui. Tit, fără să-şi piardă stăpânirea de sine, îi răspunse ostaşului, potrivit felului de a vorbi oriental, că fata pe care o urmărise nu era altcineva decât «lumina ochilor, bucuria vieţii şi mângâierea bătrâneţelor sale, dulcea lui fiică Aişé».

Băiatul făcu mult haz de răspunsul acesta; dar gluma se îngroşă, deoarece peste alte câteva zile turcul îi mărturisi lui Tit că, în cazul când… părintele nu ar avea nimic împotrivă, el ar dori să-şi întemeieze o familie. Are destulă avere. Luase parte la câteva năvăliri în ţările ghiaurilor – şi între acestea numi în primul rând Ţara Românească – şi fusese în stare să aducă de acolo destulă pradă. Fiind oarecum în vârstă, dorea să nu mai plece pe viitor în război, de aceea se gândise s-o ia de soţie pe Aişé. Cele şaisprezece primăveri ale ei par a fi numai potrivite pentru un ostaş de patruzeci şi patru, câţi avea el…

În urma unei îndelungate chibzuinţe între tuspatru, prietenii noştri luară hotărârea ca… părintele, Tit, să primească cererea în căsătorie a lui Daud, cum se numea străjerul; dar… să amâne nunta până după ramazan – postul cel mare din a noua lună a anului musulman – sperând bineînţeles, ca până atunci ei să fi şi izbutit să ajungă la ţelul pe care îl urmăreau.

Roxana – înştiinţată între timp, printr-un eunuc cumpărat de Tit – pregătea, luându-şi mii de măsuri, întâlnirea şi apoi fuga împreună cu Băiatul…

De când aflase că era la Stambul, Roxana trăia într-o nelinişte îngrozitoare.

Ar fi fost bucuroasă să-şi fi dat nu ştiu câţi ani din viaţă, numai să sosească mai repede ceasul când îl va revedea pe Băiat. Încerca să şi-l închipuie cum mai arată. Apoi gândul îi fugea la munţii unde se născuse, la apele lor reci şi limpezi, la florile care cresc acolo mai înmiresmate decât oriunde pe pământ.

Datorită încrederii pe care o avea în Băiat, nu se temea de nimic. Era sigură că totul va merge bine şi ea se va reîntoarce la Tismana, de unde fusese răpită, în urmă cu peste cinci ani, închisă în temniţa cu gratii de aur a haremului lui Mahomed şi supusă unor umilinţe de neîndurat pentru o fată valahă.

La întâlnirea cu Roxana se gândea şi Băiatul, atunci când privea visător spre Galata. pe deasupra apelor ce scânteiau argintii sub lumina plăcută şi binefăcătoare a soarelui.

Muezinul vestise ceasul rugăciunii de seară. Ecourile glasului său tânguitor încă mai vibrau prin aerul fierbinte, abia uşor împrospătat de briza amurgului, când, pe drumul larg, mărginit de platani, ce ducea la poarta dinspre mare a palatului imperial, se văzură două femei.

Femeia mai în vârstă, cu spinarea puţin aplecată, şi care păşea şchiopătând uşor înaintea celeilalte, zvelte şi graţioase, se opri în dreptul oşteanului de pază şi îi arătă zapisul de liberă intrare în palat.

Amândouă trecură pe sub portalul înalt de piatră, pe care era sculptată o semilună poleită cu aur, intrară într-un gang luminat de făclii, ce miroseau plăcut a esenţă de trandafiri, şi urcară pe nişte scări întortocheate, până la catul întâi al palatului.

Călăuzite de un alt oştean gras şi încruntat, rătăciră pe o mulţime de culoare, străbătură săli înalte, podite cu marmură – totul de un lux oriental obositor – şi ajunseră la intrarea propriu-zisă în harem.

Aici, patru oşteni cu ilice găitănite şi turbane uriaşe, împletite din fâşii de mătase albastră şi roşie, având în mâini suliţe, stăteau lângă zid, câte doi de o parte şi de alta a uşii, nemişcaţi ca nişte statui. Unul dintre ei, primul de lângă uşă, în stânga, mustăcios şi cu buzele groase, era Daud.

La fiecare trei săptămâni îi venea rândul să facă în locul acesta de pază.

Văzând-o pe… aleasa inimii sale venind, Daud se făcu stacojiu la obraz şi începu să transpire. Nu îşi mai lua ochii de la… logodnica sa, căreia, potrivit asprelor datini musulmane, nu avusese încă îngăduinţa nici măcar să-i vorbească.

În schimb, pe băiat îl izbi altceva. Comandantul gărzii de la intrarea spre încăperile Roxanei – locuite odinioară de împărăteasa Bizanţului şi acum hărăzite fostei sale micuţe prietene – nu era altul decât Mustafa, neîndurătorul Mustafa, fostul său comandant de ortá, numit în această nouă slujbă de la palat, după ce scăpase cu viaţă, rănit, fugind iepureşte din bătălia de la Giurgiu.

Luând patalamaua imperială de liberă trecere din mâna femeii vârstnice, Mustafa îl întrebă pe Daud:

— Uită-te bine la ele. Le recunoşti?

— Le recunosc! se bâlbâi Daud, cu ochii pironiţi la… logodnica lui. Femeia mai în vârstă, urmă el, este vestita lecuitoare din Beyoglu, care îi va alina nemeritatele suferinţe trupeşti ale florii florilor inimii slăvitului nostru sultan, luminăţia sa. Iar cealaltă este… logodnica mea Aişé. Ea îi va da ajutor lecuitoarei… pentru că se pricepe la fel de bine… da… da, la fel de bine ca şi bătrâna, în astfel de treburi, se grăbi să adauge străjerul, văzându-l pe Mustafa şovăind.

— Pe răspunderea ta, le dăm drumul, glăsui, în sfârşit, Mustafa, cercetând încă o dată patalamaua. Tu vei fi tras în ţeapă, nu altul, dacă nu va fi totul în ordine şi se va ivi vreun bucluc…

— Eu să fiu tras în ţeapă! zise Daud, care de fapt nu se uitase nici o clipă la femeia vârstnică şi rămăsese cu ochii numai la frumoasa lui Aişe.

De aici înainte, nu mai trecură decât câteva minute şi, călăuziţi mai întâi de un eunuc cu cercei mari, de aramă, în urechi, pe urmă de o bătrână zbârcită, călcând peste covoare persane atât de moi că se îngropa piciorul în ele, până aproape de glezne, sosiră, printr-un coridor lung, în faţa unei perdele de atlaz gros.

Perdeaua fu dată la o parte de Tit – pentru că el era femeia cea vârstnică, uşor aplecată şi care păşea şchiopătând. Şi în faţa ochilor li se ivi o femeie neînchipuit de frumoasă, dar palidă şi subţire ca un lujer, îmbrăcată în şalvari albaştri, cu un brâu aurit, bătut în pietre scumpe, iar peste umeri cu un văl ţesut dintr-un fir mai fin decât firul de păianjen. Băiatul îşi dete la o parte feregeaua de pe obraz şi îşi desfăcu veşmântul larg, lăsând să se vadă hainele bărbăteşti de dedesubt şi sabia cu care era încins. Fata îşi duse mâna la frunte şi se clătină.

— Roxana! murmură el, recunoscând-o numaidecât şi ţinând-o să nu cadă.