CU CURAJ, ÎNAINTE, BĂIEŢI!…

Calul înainta destul de greu peste troienele de zăpadă. Drumul urca pieptiş prin pădure. Ninsese trei zile, acoperind urmele lăsate de achingii cu căruţele şi cetele lor de robi. Totuşi, ici şi colo se mai zărea câte un rest de veşmânt sau chiar de corp omenesc, dezgropat şi târât prin zăpadă de lupi.

Inima i se încrâncena Băiatului în piept tot mai mult. Se vedea limpede că o mulţime de robi osteniţi, îngheţaţi sau bolnavi, care nu mai putuseră merge, fuseseră ucişi de achingii, şi fiarele le sfâşiaseră trupurile.

Noaptea trecută ninsoarea contenise şi începuse să geruiască. Zăpada se întărise ca fierul şi scârţâia.

Băiatul, îmbrăcat într-un sumăiaş ţărănesc, purtând o căciulă albă pe cap, iar în picioare cizme bătute cu ţinte de alamă, lucitoare, îşi tot îndemna calul, cercetând din ochi, mâhnit peste măsură, acele cutremurătoare rămăşiţe ale robilor ce trecuseră pe acolo.

Dintr-o dată, calul se opri sforăind. Băiatul bănui că trebuie să fie vreun lup prin apropiere, dar îşi păstră stăpânirea şi, după ce îşi pipăi arcul de la oblânc şi cuţitul de la brâu, îşi îndemnă calul cu blândeţe, ca de obicei, bătându-l uşor cu palma peste grumaz, ca să-l liniştească. Încercă să-l convingă să meargă mai departe.

— Trebuie să-i găsim, Negrule, pe pârcălabul Brad şi pe Roxana, chiar dacă ne vor sta în cale lupii sau achingiii. Nu vrei să mă ajuţi? îşi întrebă el calul, vorbindu-i ca unui om, pentru că în mintea lui de copil îşi închipuia că Negru îl înţelege, dar nu-i poate răspunde cu vorbe fiindcă este lipsit de grai. Nu ţi-e dor de Roxana?

Şi cum calul necheză tocmai atunci de câteva ori, prelung, copilul crezu că i-a răspuns: «Desigur că mi-e dor, dar nu vezi că o căutăm degeaba, de aproape trei săptămâni? Şi prin pădure nu auzi cum urlă mereu lupii? Fiarele se apropie câteodată atât de mult de noi, urmărindu-ne din dosul copacilor, cu ochii lor lucitori, încât îţi mărturisesc ţie, prietenul şi stăpânul meu, că mă cuprinde frica.»

— Nu-ţi fie frică, Negrule! îl bătu din nou pe grumaz Băiatul, încercând să-i dea curaj. Este adevărat că încă de când am părăsit Craiova pustiită şi conacul de lemn al lui Mircea cel Bătrân, pe care l-am găsit ars până la temelie, urletele lupilor ne însoţesc. Iarna e grea. Şi lupii flămânzi. I-am auzit şi toată vremea cât am stat la stâna aceea unde ne-am ospătat şi ne-am odihnit peste noapte. Cred că trebuie să fie şi acum mai mulţi pe undeva prin apropiere. Uneori mi se pare, ca şi ţie, că le zăresc ochii furioşi din dosul unor trunchiuri de copaci sau al câte unei tufe încărcată cu nea. Am şi văzut două căprioare speriate, ţâşnind prin faţa noastră, şi un iepuraş hazliu dându-se tumba prin zăpadă. Dar tata, Negrule, ne-a învăţat să nu ne fie frică de nimic. Să facem faţă cu curaj oricărei încercări. Uite, m-am şi gândit că, dacă ne vor încolţi lupii, va trebui s-o luăm înapoi la goană. La vale îţi va fi mai uşor să fugi, râse copilul… Afară de asta, n-am la oblânc arcul şi tolba cu săgeţi? N-am şi o pungă cu pietre şi praştia? Şi tu nu ştii că eu ţintesc destul de bine şi cu săgeata, şi cu piatra? Mai prost este cu cetele astea de achingii, care aleargă de colo până colo, ca nişte turbaţi. Jefuiesc, ard satele, şi văd că adună o mulţime de băieţi şi chiar de fete, de vârsta mea şi a Roxanei. Oricum, noi trebuie să mergem înainte, să-i căutăm pe Roxana şi pe pârcălabul Brad! Haide, Negrule, haide, fii curajos şi ascultător!

Tonul lui blând îl hotărî pe armăsar să plece mai departe. Porni la pas, dar tot neliniştit şi cu urechile ciulite.

Nici habar n-avea copilul care era în şa că toată vânzoleala aceea a cetelor de achingii nu fusese stârnită decât de dorinţa sultanului Mahomed de a pune mâna pe el…

Căpetenia achingiilor, fiindcă nu fusese în stare să-l aducă la Constantinopol, în faţa sultanului, zăcea pe fundul Bosforului, cu un bolovan de gât, iar peştii şi racii îi umblau pe sub cămaşă şi prin şalvari.

Domnitorul Vladislav nu mai avea nici el somn. Făgăduise aceluia care-l va prinde pe copil o căciulă cu ducaţi de argint, bătuţi în hărăghia cea nouă a saşilor de la Braşov.

O! Dacă ar fi reuşit oamenii lui să-l prindă pe fiul lui Drăculea şi să i-l aducă legat, domnia sa ar fi rămas netulburată. L-ar fi trimis îndată pe copil sultanului. Sultanul l-ar fi închis la Galipoli, în locul unde stătuse înainte părintele său. Apoi l-ar fi ameninţat pe Vlad din Transilvania că, de nu se potoleşte, îi va ucide feciorul, punându-l mai înainte la chinuri.

Şi Vlad, cât e el de Vlad, cât e de feciorul Dracului şi cât o fi trecut el marea înot, pe vreme de furtună, ştie că nu se glumeşte cu Mahomed.

Mahomed se pricepe la chinuri, cum nu s-a priceput nimeni. Ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii câţi i se găsesc în preajmă să ajungi în mâinile lui Mahomed, şi el să vrea să te chinuiască!…

Visul acesta era frumos din cale-afară. Avea doar un cusur, că nu se împlinea. Şi Vladislav rătăcea noaptea prin palatul domnesc de la Târgovişte, călcând ca o stafie pe lespezile de piatră, având o făclie în mână şi speriindu-şi slugile, frământat el însuşi de o spaimă fără pereche şi de-o ură de moarte împotriva lui Vlad şi a copilului său.

Deoarece Băiatul nu cunoştea frământările lui Vladislav şi habar n-avea că, vreme de zece ani, fusese căutat de doi sultani – dintre care unul era vestitul Fatih, cuceritorul Constantinopolului – îşi îndemna înainte calul, vorbindu-i mereu de Roxana:

— Cine ştie pe unde-o rătăci, sărmana! O fi flămândă. I-o fi frig. N-o avea unde dormi. Trebuie s-o găsim…

După ce supravieţuitorii măcelului săvârşit de achingii la Tismana, ajutaţi şi de alţi oameni de la stânele şi din pădurile învecinate, îi înmormântaseră pe toţi cei ucişi în ziua aceea de pomină, făcându-le slujbele de trebuinţă, Băiatul plecase călare s-o caute pe Roxana. Voia s-o mângâie pentru pierderea tatălui său şi, în sine, deşi era mai mic ca vârstă decât fata, se hotărâse s-o ia sub ocrotirea lui.

Ajungând la casa Voicului, o găsise arsă.

Nici astăzi nu putea să-şi dea prea bine seama cum de nu se întâlnise cu achingiii, în vreme ce gonea spre Tismana. Adevărul era că achingiii se încrucişaseră cu el pe drum. Băiatul le auzise şi urletele, însă, în fierbinţeala călăriei, crezuse că acestea răsunau din sat şi că erau strigătele de durere ale oamenilor chinuiţi de turci. El trecuse pe una dintre laturile muntelui, scurtând drumul prin nişte locuri prăpăstioase, iar turcii o luaseră pe drumul cel bun, ce ocolea muntele. Şi, pe când el se găsea la Tismana, îngenuncheat la căpătâiul Bătrânului, năvălitorii ardeau locuinţa Voicului. Şi căpetenia achingiilor, încântat de frumuseţea Roxanei, o urca pe şaua lui, s-o ducă în dar sultanului.

Nimeni dintre cei rămaşi cu viaţă nu văzuse când o înşfăcase achingiul pe fată. Şi nici între cei morţi, când îi îngropaseră oamenii, fata nu fusese găsită. Asta i-a făcut pe unii să creadă că ea, cu alţi doi-trei copii câţi lipseau dintre morţi, ori au izbutit să se ascundă prin păduri, ori au fost luaţi robi de turci – ceea ce era adevărat.

Băiatul însă rămăsese cu nădejdea că fata o fi reuşit să se salveze. De aceea o căutase pretutindeni, la fel ca şi pe pârcălabul Brad.

La stâna unde poposise în timpul nopţii, ciobanii îi povestiseră că mai mulţi copii, duşi de achingii peste Dunăre, izbutiseră să scape. Copiii, ca şi alţi fugari de la turci, trecuseră fluviul pe gheaţă. Dar neştiind încotro s-o ia, ca să nu-i întâlnească iarăşi pe călăii lor, rătăcesc pe coclauri. Oamenii îi adună pe câţi îi găsesc, dar cei mai mulţi pier fără ajutor, fiindcă locurile sunt pustiite de duşmani, iar iarna este nespus de grea.

Băiatul se apropia cu calul de Piscul Voinicilor, pe unde auzise că s-ar afla nişte copii fugari. De acolo, de sus, se deschidea o privelişte de basm.

Vremea fiind atât de geroasă, apele îngheţaseră bocnă. Din Piscul Voinicilor se vedea, drept în faţă, Dunărea, cu albia ei plină de sloiuri mari, învălmăşite unele peste altele şi încremenite apoi cu toatele, ca prin voinţa puternică şi neînţeleasă a unui vrăjitor. Spre dreapta scânteia, în schimb, alb şi lucios, ca o oglindă, Jiul, care în locul acela se varsă în Dunăre. Iar spre stânga se vedeau bălţile Potelului, întinzându-se de la vechea aşezare a călăreţilor lui Mircea cel Bătrân, până departe, hăt, la Gura Padinii şi spre cetatea ce se afla încă atunci la Orlea, pe malul fluviului.

Pe culme domnea o linişte adâncă. Nu se auzeau decât copacii trosnind de ger.

Totul era alb, neînchipuit de alb. Numai un fum cenuşiu-albastru, ridicându-se domol în văzduh, dincolo de Dunăre, păta albul acela neîntinat.

Băiatul îşi duse palmele la gură, făcându-le pâlnie, şi, înălţându-se puţin în scări, strigă, rotindu-şi încet capul de la stânga spre dreapta:

— Eeheeei!… E cineva pe-aici?… Eheeei!

Glasul lui încă subţire, dar destul de pătrunzător, se auzi până la ţărmul Dunării şi prin toată pădurea, până dincolo de Jiu şi de cetatea romană ruinată, Orlea.

Ecoul îi răsfrânse vocea şi se întoarse la el, parcă în salturi, prin aerul îngheţat:

— E… e… e… ci-ne-va… ei…

Băiatului îi veni să râdă, ascultându-şi ecoul glasului, şi se pregăti să mai strige o dată, când, calul se agită şi se întoarse neliniştit.

— Ce e, Negrule? se lăsă Băiatul în şa, râzând cu poftă.

Pofta de râs îi pieri însă numaidecât, pentru că, din partea de unde venise el, se auzi un zgomot de copite, nechezat de cai şi glasuri groase de bărbaţi, îndemnându-se pe turceşte:

— Înconjuraţi-l şi prindeţi-l…

Nu băgase de seamă, când urca prin pădure, că, în dreapta movilei – priveghind partea aceea a Jiului pe unde oamenii puteau trece cu săniile – stăteau la pândă câţiva achingii.

Achingiii erau foarte şireţi şi încercaţi în treburi din acestea. Doi dintre ei, călări, coborâră repede pe o potecă, pe unde puteau ieşi uşor înaintea Băiatului. Alţi doi soseau din urmă.

— Să nu-l scăpăm! răcnea unul dintre cei care goneau din jos, având în mâna dreaptă, ridicată, o suliţă lungă, cu un vârf ascuţit, ce lucea argintiu. Să nu-l scăpăm!… repetă el, îmboldindu-şi calul cu pintenii, ca să-l zorească la deal…

Ca şi cum ar fi fost un războinic încercat, deşi era prima bătălie adevărată pe care o da în tânăra lui viaţă, Băiatul nu văzu altă scăpare, decât aceea de a merge tot înainte, încercând să răzbată cu Negru printre cei care-i aţineau drumul…

Îi şopti deci calului:

— Negrule, acum i-acum, du-mă ca vântul şi ca gândul! Să nu te opreşti, orice-ar fi!…

Dete drumul larg frâului, strânse spinarea calului între pulpe şi, în acelaşi timp, ridică arcul de la oblânc. Îşi puse tolba la îndemână şi, scoţând din ea o săgeată, o aşeză în strună.

Nici nu şi-ar fi putut închipui copilul că aveau să-i fie atât de curând folositoare învăţăturile Bătrânului în arta luptei cu arcul…

Calul, simţindu-se strâns între pulpe şi cu frâul liber, necheză lung şi răsunător şi porni în galop.

Drept înaintea sa, la cotitura drumului, se apropiaseră achingiii, cel cu suliţa în mână şi soţul său, cu un arc întins, gata să tragă.

Băiatul nu mai stătu pe gânduri. Ţinti pe arcaş, aşa cum îl învăţase Bătrânul, întinse bine struna, şi, când îi dete drumul, săgeata porni vâjâind.

Teamă îi era. Dar nu că îl vor ucide achingiii, ci că nu îl va nimeri pe cel ţintit şi va cădea în mâinile lor. Trase, şi pentru o clipă închise ochii. Era întâia oară când îşi întindea arcul spre un duşman. Când îi redeschise, achingiul se ţinea cu amândouă mâinile de nas, unde i se înfipsese săgeata, şi răgea de durere. Calul otomanului, scăpat din frâu, se întoarse. Partea foarte umflată a şalvarilor achingiului îl ispiti pe copil… Mai puse încă o săgeată în arc şi îl ţinti în şalvari.

Achingiul duse mâna la spate şi ţipă tare. Calul se sperie, făcu un salt într-o parte, şi otomanul, scăpând din şa, se prăvăli prin zăpadă, la vale, de-a rostogolul… Celălalt achingiu, roşu la obraz şi cu turbanul căzut pe ochi, îşi repezi către băiat suliţa. Dar băiatul era sprinten şi îşi aplecă fruntea, lipindu-şi-o de grumazul calului. Suliţa îi trecu pe deasupra. Vru să-i răspundă şi ei cu o săgeată. Din galopul calului nu nimeri însă tolba, ci sacul cu pietre pentru praştie. Pipăind cu degetele, apucă o piatră mai colţuroasă, şi-aşa cum arunca în ulii, la Tismana, când veneau la coteţele porumbeilor, îl izbi pe achingiu într-un ochi.

Turcul nu mai văzu. Bătu văzduhul cu mâinile. Scăpă şi el din şa şi se duse de-a dura.

Văzându-i pe cei doi duşmani din faţă căzuţi, dar ştiind că mai sunt încă doi în spate, copilul îi şuieră calului:

— Haide, Negrule, înainte, poate izbutim să scăpăm…

Calul îşi întoarse spre el capul, cu ochii mari, inteligenţi, necheză şi o porni la vale cu asemenea iuţeală, cum nu mai alergase niciodată.

Crengile de la marginea drumului îl loveau pe Băiat peste frunte. Zăpada scuturată de pe ele o simţea rece, topindu-i-se pe lângă gulerul sumăieşului şi prelingându-i-se pe spate.

Dar ce însemnătate mai aveau toate astea, când auzea din spate tropotul cailor duşmanului? Întoarse capul şi văzu că achingiii rămăseseră mult în urmă. După el, nu veneau decât cei doi cai ai achingiilor pe care-i doborâse Băiatul – ţintindu-l pe unul în nas şi… în şalvari, şi pe celălalt în ochi. Caii, fără povară, se ţineau după Negru.

Totuşi, Băiatul nu-şi încetini goana. Dimpotrivă, o înteţi, zorind şi mai mult calul, vrând să pună o cât mai mare distanţă între el şi turcii care voiau să-l prindă.

Calul coborâse de pe deal, ajunse în câmpie şi o porni către bălţi. Ceilalţi doi cai tropoteau în urmă. Turcii erau ceva mai departe. Îi auzea afurisindu-l, şi de câteva ori le simţi săgeţile vâjâindu-i, când pe deasupra capului, când dintr-o parte, când dintr-alta.

Malul înalt al Potelului se şi vedea. Dincolo de mal licărea gheaţa de pe baltă. Ca să o ia la stânga, însemna să piardă din timp şi achingiii să-l ajungă.

— Fie ce-o fii îşi spuse. Haide, Negrule! Şi, de la o înălţime mai mare de doi metri, sări pe gheaţă.

Gheaţa, când sări calul, pârâi. Caii ceilalţi se zvârliră şi ei, şi gheaţa, oricât de groasă fusese, începu să se crape. Apa chifti verzuie de dedesubt. Unul dintre achingii, nevăzând primejdia, se luă după copil… Dar calul începu să i se scufunde. Şalvarii săi largi i se umplură de apă. Calul încercă să înoate, însă sloiurile îl împiedicau. Turcul începu să ţipe:

— Alah!… Alah!… Sări, frate, şi scapă-mă! îl ruga pe soţul său de pe mal…

Băiatul nu mai avea timp să se uite la turc, pentru că şi copitele Negrului alunecau. Sloiul de gheaţă pe care se găsea calul se legăna. Apa îi crescuse până la genunchi.

— Haide, Negrule, nu te lăsa! îl îndemnă el… Să nu ne înecăm…

Calul făcu un salt. Se zvârli pe podul încă nerupt de gheaţă, cu ceilalţi doi cai fără stăpân în urma lui. Malul din stânga era aproape. Din câţiva paşi, fu lângă el… Sări din nou. Se căţără. Şi, iată-l, e pe ţărm, salvat.

Aşa crezuse el! Numai că al patrulea achingiu, şi anume căpetenia lor, nu sărise pe gheaţă.

Fără să-i dea nici cel mai mic ajutor celui ce se afla în primejdie şi îl implora să-l scape de la înec, el urmărise de pe mal toată zbaterea lui Negru pe gheaţă. Îşi pregătise în linişte arcanul, fiindcă era sigur că acesta era copilul căutat de sultan. Şi, când Băiatul se ivi pe mal, cu un chiot sălbatic îl roti pe deasupra capului şi-l azvârli. Laţul veni ca un trăsnet şi cuprinse, peste braţe, trupul Băiatului.

— Aha, puiule de tigru, ai să-mi plăteşti scump loviturile pe care le-ai dat achingiilor! răcni el…

Băiatul simţi cum i se strânge laţul în jurul mijlocului, făcându-i neputincioase totodată şi braţele. Trăgând cu putere, achingiul îl smulse de pe cal şi începu să-l târască, izbindu-l cu capul de zăpada zgrunţuroasă şi învârtoşată de ger.

Negru îl urma la un pas, neînţelegând la început de ce stăpânul lui se târăşte pe jos, în loc să-i stea pe spinare.

Deodată – ce-i veni? – se înălţă în două picioare şi se repezi la calul pe care sta achingiul… Acesta se ridică şi el în picioare. Amândoi începură să se muşte. Achingiul vru să prindă frâul, şi scăpă capătul frânghiei. Atât îi trebui Băiatului, ca să se desprindă din laţ!

Sări din nou pe spatele calului, care se linişti ca prin farmec, nechezând mulţumit şi întorcându-şi mereu capul către tânărul său stăpân.

Achingiul însă, din săriturile acelea neaşteptate ale calului muşcat şi, chiar izbit de câteva ori cu copitele de Negru, se răsturnase pe spate.

Băiatul, ager cum era, văzând întorsătura, îşi puse o săgeată în arc şi, îndreptând-o spre pieptul achingiului, îi porunci, pe turceşte, să ridice mâinile.

Neavând încotro, achingiul se supuse.

— Nu mă omorî! se milogi el… Şi te voi răsplăti ca un paşă.

— Ţine-l aşa pe dihania de achingiu până venim şi noi, auzi în clipa aceea Băiatul pe cineva strigându-i nu prea departe de malul bălţii, din care celălalt achingiu, murat tot, cu armele pierdute în apă, izbutise, în sfârşit, să iasă, ţinându-se de coada calului.

Nu trecu mult, şi lângă Băiat se ivi, fugind cât îl ţineau picioarele, un bărbat scund şi gros, cu părul crescut în neorânduială pe obraz, încălţat cu nişte opinci mari, pe cap cu o căciulă uriaşă, dar îmbrăcat încolo cu haine de târgoveţ. Bărbatul ducea într-o mână o ladă şi în alta un toiag noduros. Era însoţit – ceea ce îl miră peste poate pe Băiat – de un copil tot cam de vârsta lui, care ţinea de lanţ un urs mare, cafeniu. Ursul venea, alergând omeneşte peste gheaţă, cu labele lui mari, mormăind înciudat.

Caii strânşi în jurul Negrului, şi chiar Negru însuşi, începură să sforăie, simţind ursul… Dar omul, care părea să fie un îmblânzitor de animale, apropiindu-se de ei reuşi, prin mângâieri şi vorbe prietenoase, să-i liniştească numaidecât.

Bărbatul se duse apoi lângă achingiul ameninţat mereu de săgeata Băiatului şi-i smulse, cu iuţeală şi fără multă vorbă, hangerul şi celelalte patru sau cinci cuţite ce le avea înfipte în sileaf – brâul său roşu. Pe cel de-al doilea turc ce ieşise din apă, dârdâind ca un câine, îl apucă de gulerul cojocului şi-l trânti pe zăpadă lângă primul…

— Bun, acum dezbrăcaţi-vă! le porunci scurt la amândoi.

Turcii, codindu-se, începură să se roage să-i ierte. Bărbatul însă îşi ridică hangerul, şi achingiii începură să-şi scoată repede cojoacele, cămăşile şi rămaseră goi de la brâu în sus.

Hangerul lucea rece în mâna bărbatului şi, la semnul acestuia, achingiii îşi scoaseră repede şi şalvarii, pantalonii de flanelă de dedesubt, colţunii şi papucii cu talpa de-un lat de palmă.

— Acum aruncă-te şi tu în apă şi fă o baie rece, să-ţi vină mintea la cap! se răsti la otomanul care rămăsese pe mal… Aşa au făcut alţi achingii de-ai tăi cu băiatul meu mai mare – azi este luna de când l-am îngropat – iar pe mine m-au luat cu sila, împreună cu copilul ăstălalt, să le cânt şi să-i veselesc la o tabără a voastră din Bulgaria. Am scăpat însă trecând Dunărea de cu noaptea pe gheaţă. Adineauri, ieşind după curmătura aia de mal, te-am văzut cum te năpusteai asupra copilului ăsta. Eşti un flăcău straşnic, îl lăudă el pe Băiat. Hai, intră, turcule, mai repede, să-ţi faci baia, cum te învaţă profetul…

Turcul se bâţâia, tot sărind de pe un picior pe altul, chiţăind de frig ca un şoarece.

— Mai repede! îi porunci omul, şi, după uitătura lui, achingiul îşi dete seama că hangerul pe care acesta îl ţinea în mână era gata să-l şi izbească.

Sări în apă şi începu să înoate.

— Dă-te şi cu capul la fund… îi strigă omul… Aşa, acum ieşi…

Achingiul nu mai aşteptă şi, încovoiat de ger, vru să se repeadă la haine.

— Nu, nu, îi hotărî soarta omul cel crunt. Goale, lovindu-le cu bicele pe spinare, ne-au gonit achingiii voştri înapoi nevestele, după ce ni le-au luat peste Dunăre. Goi veţi pleca şi voi. Şi pentru cheltuială, iată, vă mai dau şi asta! Şi începu să-i izbească cu băţul noduros peste şale. Să vă duceţi şi să nu mai îndrăzniţi nici să întoarceţi capul, că va fi vai şi amar de voi…

Osândiţii icniră şi, cu apa încă şiroind pe ei, o luară la sănătoasa, fugind de le sfârâiau călcâiele.

Băiatul descălecă. Nu ştia dacă, după o asemenea întâmplare, trebuia să râdă sau să se întristeze.

— Cum te numeşti? îl întrebă bărbatul cel mustăcios, începând abia acum să zâmbească.

— Băiatul! Alt nume nu-mi cunosc… Achingiii mi-au omorât pe tata – zise, gândindu-se, bineînţeles, la Bătrân – şi sora mea de suflet s-a pierdut… Acum pe ea o căutam.

— În vremuri din acestea nu ne mai mirăm de nimic, glăsui omul, privindu-l cu bunăvoinţă. Pe mine mă cheamă Tit, şi pe copilul acesta îl strig Bucur. Noi, după cum vezi, jucăm ursul… În ladă mai avem un fluier, o lăută, o tobă şi… câteva păpuşi – ceea ce sunt încredinţat că tu încă n-ai văzut. Dacă vrei, rămâi cu noi. În trei ne va fi tuturor mai uşor…

Copilul lui Tit se uită la Băiat rugător şi, făcându-i semne din ochi, îl îndemnă să primească. Privirea aceea deschisă şi prietenoasă îi plăcu Băiatului.

— Primesc, răspunse el, şi se grăbi să strângă cu încredere mâinile noilor săi prieteni.

— Pentru că avem cinci cai, iar noi nu suntem decât patru, pe unul vom aşeza bagajele, glăsui râzând Tit, arătându-le celor doi copii lada.

— Care patru? se miră Băiatul… Nu suntem decât trei… numai dacă socotim şi ursul…

— Sigur, ursul! spuse Bucur. Este un animal învăţat de noi să ne înţeleagă şi să ne asculte. Tata l-a prins şi l-am crescut de mic. Ştie să călărească… Ştie să stea şi în picioare pe cal…

— Haide, moşnege, sus!… îi porunci Tit ursului, ca să-l încredinţeze pe Băiat de adevărul celor spuse de Bucur.

Şi ursul, care de altfel nici nu era moşneag, cu toată înfăţişarea lui bătrânească, ci era foarte tânăr, nu aşteptă să i se spună de două ori. Se avântă pe cal, prinzându-i-se cu amândouă labele de coamă.

Calul – acela care abia ieşise din apă – se scutură şi începu să sforăie, rotindu-şi ochii, speriat. Tit însă îl mângâie, îi vorbi cu glasul lui gros, odihnitor, de om obişnuit să crească şi să îmblânzească animale, şi calul, dându-şi seama că nu-l pândeşte nici o primejdie din partea ursului, se linişti.

Tit legă după aceea bine lada, cu arcanul achingiului, pe celălalt cal, şi când termină treaba le spuse copiilor:

— Gata. Putem porni. Cu curaj, înainte, băieţi!… Încălecară cu toţii şi porniră voioşi, în trap mărunt, de-a lungul bălţii Poteluiui.