NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC

— Ha, ha, ha! se veseleau privitorii, unii ţinându-se cu mâinile de pântece, alţii abia mai putându-şi mişca fălcile şi curgându-le lacrimi pe obraz de atâta râs. Ha, ha, ha!…

Tit avea un meşteşug, adus pare-se de el pentru întâia oară în Ţara Românească (uitat multă vreme, din cine ştie ce pricini, după moartea lui), dar care în zilele acelea, la târgul din Râmnic, îi pusese pe toţi în uimire.

Odinioară Tit fusese oştean. Căzuse prizonier la turci. Fusese vândut şi ajunsese prin alte ţări depărtate ale răsăritului. De acolo fugise cu o corabie veneţiană până în marginea de asfinţit a pământului. Umblase prin Franţa, Germania şi Spania, însoţind o ceată de cântăreţi rătăcitori, numiţi jongleri. Văzuse şi învăţase câte nici nu-i putea da nimănui prin gând. Între altele, se deprinsese să facă păpuşi de lemn, îmbrăcându-le şi dându-le înfăţişări de boieri, călugări, târgoveţi sau ţărani. Păpuşile le mânuia în fel şi chip, făcându-le să vorbească (de bună seamă cu glasul lui, al lui Bucur şi, în zilele din urmă, şi cu acela al Băiatului), jucând cu ele diferite întâmplări hazlii.

Bărbaţii şi femeile, câţi erau în târg, îşi spuneau:

— Veniţi să vedeţi ceva nemaipomenit! Nişte omuleţi de lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi, vorbesc şi se mişcă, de juri că sunt vii. Doamne, câte se mai pot născoci!

În felul acesta, toţi cei din târg, şi mai cu seamă ţăranii, meşteşugarii şi neguţătorii se adunaseră în faţa perdelei de crengi, din dosul căreia cei trei prieteni ai noştri îşi arătau priceperea în jocul păpuşilor, până atunci necunoscut pe la noi.

Mai multe feţe boiereşti şi călugări stăteau la o parte, de vorbă, nevrând să se amestece cu prostimea, cătând însă pe furiş la păpuşi. Scenetele ce se reprezentau – ca să folosim un cuvânt obişnuit celor de astăzi – şi care-i făceau pe oameni să râdă cu atâta poftă, se desfăşurau cam aşa:

Mai întâi se ivea de după perdeaua de crengi o păpuşă zbârlită, prăpădită, cu un nas lung şi ascuţit, având o pânză de sac pe spinare. Păpuşa mergea şchiopătând, ţinându-se cu o mână de picior, văicărindu-se:

— Vai de mi-i-ne şi de mi-i-ne. Mă nu-u-meam Fatih-Cu-u-ce-ri-to-o-rul… Lua-a-sem Constan-ti-no-o-po-lul şi cre-deam că mer-ge tot aşa… dar a ve-enit Ioan de Hu-u-ne-doa-ra şi ce m-a bă-tut!… Ce m-a-a bă-tut!… A-lah!… Alah!…

Cuvintele le rostea pe o melodie tânguitoare, turcească, acompaniată, de după perdea, de un fluier şi o tobă. Iar când spunea: «Şi ce m-a bătut!» păpuşa ducea mâinile la partea cărnoasă de la spate şi, îndoindu-se de şale, se ţinea de ea, ca şi cum ar fi primit în acel loc bătaia. Şi pe urmă plângea.

— Hî-hî-hî… Hî-hî-hî… scâncea, şi iar se apuca de şalvari. De ce m-a bătut aşa? Hî-hî-hî… Hî-hî-hî…

— Mehmet!… Acesta e Mehmet… se prăpădea lumea de râs. Te doare, Mehmet? Ai încasat-o bine de la Ioan de Hunedoara?… Priviţi-l, e îmbrăcat în pânză de sac!… îşi toarnă cenuşă pe cap!

Toată lumea ştia că, în urmă cu două luni, Mahomed al II-lea – Mehmet, cum îi ziceau românii – mâncase, la Belgrad, din partea lui Ioan de Hunedoara, o bătaie soră cu moartea. Oastea de ieniceri şi spahii îi fusese nimicită. Şi el însuşi, cu o săgeată înfiptă în picior, abia scăpase cu fuga.

De supărare, Mahomed postise trei zile, învelindu-se ziua şi noaptea în pânză de sac, presărându-şi cenuşă pe plete, şi se mai îmbrăca aşa şi la data când Tit îşi juca păpuşile în straie şi turban cernite.

Lumea râdea de nu mai putea.

— Belgrad ţi-a trebuit?… Belgrad ţi-ai găsit!… Aşa ai să păţeşti de-aici înainte peste tot… Şi îi făceau cu pumnii semne: «Sâc! Sâc!», mai răcorindu-şi în felul acesta, măcar în faţa păpuşii, năduful pe care îi aveau pe Mahomed, ce le pricinuise de câţiva ani încoace, în timpul domniei lui Vladislav, atâta rău.

După ce se sătură, văzându-l pe Mahomed scălâmbăindu-se şi jelindu-se de pierderea oastei şi de durerea din picior, mulţimea ceru să i se joace şi altceva.

— Vreţi ceva de pe la noi? întrebă Tit, scoţând capul de după perdeaua deasă de crengi.

— Asta vrem! De la noi! ziseră oamenii.

— Bun! se învoi Tit. Să vedem dacă o să-i recunoaşteţi…

Şi îndată se arătă o altă păpuşă, închipuind un boier valah, trufaş, cu barbă căruntă.

La drept vorbind, Tit avea numai câteva păpuşi făcute din bucăţele de lemn, cărora le schimba înfăţişarea, după cum avea nevoie.

Luate în mână de Tit sau băieţi, păpuşile căpătau viaţă şi privitorii puteau să jure că sunt slujitori, turci, tătari, femei – sau pe oricine întruchipau.

Aşa se întâmplă şi de data asta. Păpuşa gătită în haine scumpe, cu un ghemotoc de câlţi la pântec – ca să semene cu un boier gras – de cum făcu primele mişcări, păru un om viu.

— Ăsta-i boierul Albu! îl recunoscură privitorii.

Albu era boierul cel mai bogat şi puternic din Valahia. Voinţa lui era lege. De aproape un sfert de veac, domnea ca un al doilea voievod neîncoronat. Domnitorii se schimbau, unii îşi pierdeau capetele, doar el rămânea nemişcat, la fel de puternic şi din ce în ce mai bogat.

De aceea era de mirare că păpuşarul îndrăznea să joace pe boierul acesta numit, de prietenii şi curtenii lui, Albu cel Mare, fiindcă avea o curte ca un adevărat domnitor – şi erau siguri că până în cele din urmă a lui va rămâne puterea.

Lângă Albu cel Mare se arătă o altă păpuşă. Se vedea cât de colo că păpuşa nou-apărută înfăţişa pe un curtean al lui Albu, un om la fel de cunoscut de popor, căci la vederea lui mulţimea chicoti.

— Măi, că frumos iarmaroc mai este acesta din Râmnic! deschise vorba păpuşa ce închipuia, cum simţise poporul, pe boierul Albu.

Cel care vorbea, pufnind din când în când pe nări, făcând mulţimea să clocotească de râs, era Tit.

— Ce forfotă!… Şi cât mai strigă oamenii! Unii au răguşit de-atâta ţipat şi s-au făcut roşii ca racii fierţi… continuă să grăiască plin de măreţie boierul…

De câte ori se oprea întâia păpuşă şi se întorcea brusc, cea de-a doua făcea un ocol mare în jurul ei, s-o ajungă din mers, aşa cum fac unii slujbaşi linguşitori, când sunt în preajma mărimilor.

— Ai dreptate, măria ta! zicea slugarnică păpuşa a doua.

De fapt era tot Tit, care ţinea amândouă păpuşile în mâini, din dosul perdelei, şi îşi schimba puţin vocea când ele trebuiau să vorbească.

— Ia te uită, măria ta, la cojocarul acela!… şi păpuşa a doua arăta pe un om din mulţime, care era chiar cojocar şi făcuse întocmai ce spunea mai departe păpuşa.

— Îl văd, zicea prima.

— Uite-l, ia, cum şi-a agăţat cojoacele în ramurile mai joase ale copacului sub care stă şi trage pe trecători de mânecă. Le spune că, acuşi, na, are să vină iarna, şi să se grăbească să cumpere de la el cojoace…

Lumea fierbea de râs.

Cojocarul se făcu la obraz ca focul şi, întorcându-şi căciula în mâini, ca în faţa unui boier adevărat, răspunse înghesuit:

— Ei, lasă boierule, ce te legi şi dumneata aşa, pe nepusă masă, de mine… Fiecare îşi ştie nevoile sale…

Vorbele lui îi făcură pe oameni să râdă mai tare. Dar hohotele se curmară, căci întâia păpuşă, cu burta înainte, iţindu-se spre iarmaroc, mai cuvântă:

— Nu ştiu cum le-a părea unora dintre neguţători porunca dată, de dimineaţă, în târg, de slujitorii domniei, şi anume că acela care va umbla cu vicleşuguri sau va cere pe ce are de vânzare cât nu face va fi pedepsit…

Şi păpuşa cea grasă arătă cu mâna la beregată, în semn că vinovatul va fi ridicat în furci.

— Nici nu mai era nevoie să dea vestirea asta, zise a doua păpuşă. De când s-a înscăunat fiul lui Vlad Dracul, tăindu-l pe Vladislav, sub cuvânt că se făcuse omul turcilor, nu e răscruce să nu se legene în spânzurătoare sau să nu stea înţepenit în furci câte un hoţ, fie de cei de drumul mare, fie de cei de tarabă. Vodă a pus la un izvor o cupă mare, scumpă şi minunată, de aur, să bea oamenii cu ea, şi nimeni nu îndrăzneşte s-o fure…

— Bine că a pierit hoţia, căci erau primejduite averile noastre boiereşti, ia din nou cuvântul întâia păpuşă şi se bate cu palma peste pântec. Se bate peste pântec o dată, de două, de trei ori. Îşi pipăie brâul… Şi începe să se jeluiască:

— Punga… Punga mea!… O mie de galbeni aveam în ea. Mi s-a furat punga!…

— Poate nu ţi s-o fi furat, ci numai oi fi pierdut-o domnia ta, boierule, zice păpuşa a doua. Văd că băierile brâului sunt cam slabe…

— Sunt sau nu slabe, cui mi-o găsi-o sau cui mi-o aduce-o, vesteşte în târg că-i dau o sută de galbeni…

— Vai de mine, o sută de galbeni?! se miră o femeie. Boierul Albu, zgârcitul zgârciţilor, să dea el cuiva o sută de galbeni?…

— Parcă n-aş crede, zice şi cojocarul de adineauri.

— Nici eu… nici eu… îşi arată părerea alţii.

— Ssst… ssst!… îi îndeamnă la tăcere mulţimea pe limbuţi. Să vedem ce se mai întâmplă…

Păpuşa a doua îşi făcu palmele pâlnie la gură şi începu să strige din adâncul rărunchilor:

— Boierul cel mare, stăpânul nostru, a pierdut sau i s-a furat o pungă cu o mie de galbeni. Cine o are şi n-o aduce o să fie înfipt în ţeapă. Dar cine i-o aduce primeşte răsplată domnească: o sută de galbeni.

— Mai vesteşte o dată, îl îndeamnă pe sfetnicul său boierul cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi? întrebă el mulţimea, aplecându-se peste perdeaua de crengi.

— Nu e, boierule, nu e! răspund oamenii, păpuşii, mai în glumă, mai în serios, dându-se însă câţiva paşi înapoi, căci cu boierii cei mari, chiar când sunt numai păpuşi, nu poţi şti niciodată ce se mai întâmplă.

— Spuneţi drept, sau o păţiţi! zice păpuşa.

— Nu minţim, boierule, zău nu minţim, se jură privitorii. Poţi să ne şi cauţi. Pune mai bine sfetnicul să dea încă o dată de ştire.

— Mai strigă o dată, cum ţi-am poruncit! ţipă boierul…

Şi păpuşa a doua strigă iarăşi cuvintele prin care ameninţă pe cei care-i ascund punga cu tragerea în ţeapă şi făgăduieşte celui cinstit suta de galbeni.

Nu apucă însă să-şi isprăvească vorbele şi, de după perdea, se iveşte o a treia păpuşă. Aceasta e îmbrăcată ca un ţăran şi are o pungă doldora de galbeni, pe care o întinde boierului.

— Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce mânuia păpuşa), uite, am găsit în drum punga asta. Dacă e a dumitale, s-o stăpâneşti sănătos. Eu sunt om sărac. Am şapte copii, dar lucru străin nu-mi trebuie…

— E punga mea! se bucură boierul cel mare, înşfăcând-o.

— Ai văzut omul sărac? zice o fată tânără unui flăcău de lângă ea. Ia să fi fost un boier, mai da el înapoi punga?…

— Aş! Se făcea că n-a găsit-o! îi răspunde flăcăul… Ăştia, de ce au, tot ar mai vrea…

— Ssst… ssst… îi mustră iar oamenii pe cei ce vorbesc. Dacă nu vreţi să auziţi, plecaţi şi lăsaţi-ne în pace.

Flăcăul o înghionti pe fată. Amândoi tăcură.

Păpuşa întâia se trase într-un colţ, numărându-şi înfrigurată galbenii din pungă:

— Unu… doi… cincizeci… o mie… Eh! răsuflă boierul cel mare uşurat, cinstit om. Mi i-a adus pe toţi! Dar, îşi duse el mâna la tâmplă, acum ce fac? I-am făgăduit o sută de galbeni. Ce-i trebuie prostului şi sărăntocului o sută de galbeni?

— Auzi, ce-i trebuie?! nu se putu stăpâni fata de adineauri. După ce i-a adus-o înapoi, zice că ce-i trebuie…

— Dă-i omului ce i-ai făgăduit! strigă către boierul-păpuşă un olar din vestitul neam al Olăneştilor, numiţi aşa fiindcă făceau olane smălţuite pentru domnie.

Dar boierul-păpuşă nu se sinchisi de vorbele olarului. Îşi continuă în linişte, cu glas tare, gândurile:

— Îi ajunge mojicului şi un singur galben, şi încă şi acela e prea mult.

— E prea mult şi un galben?… He, he… se supără o femeie cu un copil la sân. Iacătă, aşa-s boierii, are dreptate fata asta, de o ţâstuirăţi adineauri.

— Aşa e?! zise fata mulţumită că i se da dreptate.

Pe când fata şi femeia vorbeau încă între ele, boierul începu să se aplece după perdeaua de crengi şi să răspundă cuiva nevăzut:

— Ce zici, prietene? Ce să fac?…

Păpuşa a doua se ţinea la o oarecare depărtare de cealaltă. Fiindcă boierul nu-l auzea destul de bine pe cel de după perdea, acesta se ridică până la urechea lui şi lumea văzu că era un cap încornorat de drac.

Dracul era negru, cu coarne lucioase, şi avea o coadă lungă de cânepă, pe care o tot azvârlea în sus.

Lumea izbucni în hohote:

— Dracul, măi!… Iote dracul!… Se sfătuieşte boierul cu el…

Dracul, îşi mişca repede, repede, coarnele, de la o ureche a boierului la cealaltă; şi boierul dădea din cap.

— Uite ce e, se întoarse boierul spre ţăran, după ce dracul pieri de unde venise, văd că sunt în pungă nouă sute de galbeni. Erau o mie. Însemnează că ţi-ai oprit suta făgăduită. Ţi-ai luat singur răsplata. Îţi mulţumesc. Pleacă sănătos.

— Măi, al dracului boier, ce caută să-l înşele pe ţăran!… Dacă o fi prost, s-o lăsa… murmură oamenii supăraţi.

Ţăranul stă puţin pe gânduri. Se scarpină în cap şi-i răspunde boierului:

— Măria ta, eu n-am desfăcut punga. Galbenii nu i-am numărat. Cum am găsit-o, aşa ţi-am adus-o.

— Pleacă, ţi-am poruncit! răcneşte boierul cel mare.

— Pleacă până nu te urc în ştreang! îi dă brânci şi boierul al doilea.

— Boierilor, eu mă duc, le răspunde ţăranul… Nu-mi pare rău că n-am primit suta de galbeni făgăduită, cât îmi pare rău că mă faceţi hoţ şi mincinos. Pe hoţi şi mincinoşi vodă cel nou îi ridică în furci sau în ţeapă. Eu ţin la cinstea mea ţărănească şi am să mă duc la vodă Vlad să-mi facă dreptate şi să-mi spele obrazul de ruşine…

Boierul cel mare îşi clătină burta de râs:

— Crezi tu c-ai să-ţi câştigi cinstea înaintea unui boier mare?… Prostănace! Unu’ e…

— Albu cel Mare!… rosteşte mulţimea, tot cu fereală, uitându-se să vadă de nu-i aud boierii cei adevăraţi, care stau mai la o parte, de vorbă, făcându-se că nu le place să vadă păpuşile lui Tit.

— Du-te şi la vodă, că nouă puţin ne pasă, dar pieri mai repede! zice şi cea de-a doua păpuşă…

În colţul dinspre pădure, se iveşte acum un jilţ de lemn. Pe jilţ stă o păpuşă înfăţişând un tânăr cu căciulă domnească pe cap şi un toroipan cât toate zilele în braţe.

— Ăsta-i vodă… vodă cel nou… Vlad… murmură mulţimea.

Întâmplările şi vorbele atât de îndrăzneţe ale păpuşilor i-a prins în aşa măsură pe privitori, încât pe tarabe, pe rogojini sau pe jos – fiecare după starea pe care o are – au rămas uitate mărfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai de departe, de neguţători, meşteşugari sau ţărani.

Şi doar la iarmarocul acesta fuseseră aduse mărfuri cu duiumul… Odată cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc, turcii nu mai îndrăzniseră să bată târgurile şi iarmaroacele, să ia din ele ce doreau şi la preţurile la care pofteau.

N-am să vă înşir ce feluri de mărfuri erau. Dar găsea inima tot ce râvnea, de la opinci, căciuli, ţesături de in, până la de-ale gurii: miere, legume, fructe sau grâne. Şi toate din belşug. De când se înscăunase Vlad, înţărcase bălaia pentru turci.

Mai grozav era că pentru uimitoarele păpuşi ale lui Tit părăsiseră oamenii până şi frunzarele – colibele de crengi în faţa cărora se turna din plin în ulcele mustul trandafiriu de Drăgăşani şi se frigeau pastrama de capră, puii de vară şi, în ţepuşe de lemn sau puşi de-a dreptul pe jăratec, sfârâiau somnii graşi, ştiucile lacome, şalăii argintii şi crapii ca nişte purcei, pescuiţi chiar atunci din Olt.

Turtele mari de făină proaspătă, tăvălite în fărâmătură de nucă şi miere, ori plăcinţelele umplute cu dovleac dulce sau mere coapte, stropite cu smântână, aromeau tot atât de plăcut. Dar femeile şi chiar copiii uitaseră de ele, numai şi numai ca să privească teatrul lui Tit.

— Ce s-a întâmplat, cinstite feţe boiereşti? întreabă vodă de pe jilţul pe care sta. Şi tu, măi române, de ce te plângi?

Din mulţime se aud şoapte:

— Ei, să-l vedem şi pe vodă ăsta nou cui o să-i dea dreptate? Boierului, sau ţăranului?… De, mai ştii?… Vorba bătrânească zice: corb la corb nu-şi scoate ochii… Să vedem…

— Măria ta! o ia înainte boierul cel ţanţoş. Mie mi s-a furat o pungă…

— În Valahia se mai fură? se miră domnul… Ştim că de când ne-am înscăunat noi, neguţătorii îşi lasă carele cu mărfuri nepăzite în mijlocul târgurilor, şi chiar în locuri pustii, şi nu se atinge nimeni nici de un cap de aţă…

— Sau am pierdut punga… nu ştiu… o încurcă boierul, bătându-se peste pântec. În pungă aveam o mie de galbeni. Am făgăduit cui mi-o aduce punga o sută de galbeni. Omul acesta – îl arătă el pe ţăran – mi-a adus punga, dar numai cu nouă sute de galbeni. Şi-a oprit singur răsplata făgăduită, ceea ce nu e frumos. Dar eu i-am mulţumit, şi bună pace!

— Ia spune şi tu, rumâne, îl îndeamnă vodă. Ce pungă ai găsit?

Ţăranul se pleacă înaintea domnului şi zice:

— Asta de la brâul boierului am găsit-o, măria ta. Şi nici n-am desfăcut-o… Boierul mă face însă de hoţ şi mincinos, zicând că am desfăcut-o şi am luat din ea suta de galbeni. Mă plec înaintea măriei tale şi te rog – nu să-mi dai suta de galbeni – ci să-mi speli obrazul înjosit de boierul…

— Albu cel Mare… Albu cel Mare… De ce nu-i spui pe nume boierului? îl îndeamnă oamenii ce stau mai aproape de perdeaua de crengi.

Vodă face, de după perdea, un semn cu capul spre mulţime, adică ştie el cum se cheamă boierul, şi să aibă oamenii puţină răbdare, că îi face ţăranului acuşi dreptate.

— Boierule… întrebă vodă, câţi galbeni ziceai că ai avut în punga pierdută?

— O mie, măria ta! răspunde el repede.

— Şi în punga pe care ţi-a adus-o ţăranul câţi galbeni se găsesc?

— Nouă sute, măria ta.

— I-ai numărat bine?…

— Bine… măria ta.

— Atunci, dacă punga găsită de ţăran are numai nouă sute de galbeni, iar cea pierdută de domnia-ta avea o mie, însemnează că punga pe care ţi-a adus-o ţăranul nu e a domniei tale…

— Dar… măria ta… EU sunt cel mai mare boier al ţării…

— Nici un cuvânt mai mult, boierule cel mai mare din ţară! se supără vodă. În Valahia nu s-a mai pomenit să fure sau să mintă cineva. Nici ţăranul acesta nu fură şi nu minte. Punga găsită de el a fost pierdută de altcineva. Acel altcineva nu ne-a cerut-o. Deci ea rămâne a ţăranului. Dă-i-o înapoi…

— Măria ta… Măria ta… Aoleu… aoleu… punga mea!… se jeluieşte boierul… Sunt cel mai mare…

— Dă-i-o, sau!… şi vodă se scoală de pe jilţ, cu toroipanul în mână. Acuşi te pocnesc, cât eşti tu de cel mai mare boier!…

Boierul îi dă punga ţăranului şi, de frică, o tuleşte după perdeaua de crengi.

Iar lumea râde, râde de o dor fălcile şi-i curg lacrimile pe obraz, sau se ţine de pântec, de păţania boierului.

— Bine i-a făcut! Trebuia măria sa să-l şi izbească… Asta-i trebuia! Să mai vadă şi boierii gustul dreptăţii… Parcă s-ar mai fi schimbat puţin vremurile, oameni buni… Ha, ha, ha!…

În veselia aceea, oamenii uitaseră cu totul de feţele boiereşti şi bisericeşti ce se găseau la o oarecare depărtare de ei, neauzind deci cum se cuvine cuvintele păpuşilor. Râsul lor prea zgomotos le atrase boierilor atenţia.

— De ce guiţă atâta oamenii? se miră cu dispreţ unul dintre aceştia, un tinerel ce avea o bărbuţă semănând cu aceea a lui Mahomed.

Boierul acesta se numea comisul Ghilţ. Era de la Râmnic şi se întâmplase să fie unul dintre boierii ce nădăjduiau cel mai mult în Albu cel Mare.

— Ei, prostime, ce ştie ea?! rosti un altul… Râde de orice. Să ne spună un străjer…

Cheamă pe unul dintre străjerii târgului, un suliţaş cu căciula înfundată pe ochi, şi acesta, abia putând să-şi stăpânească râsul, le povesti ce glăsuise păpuşa care făcuse pe vodă.

— Tăceţi din gură, mocofanilor! chiţăi Ghilţ spre mulţime – fiindcă de furie glasul i se subţiase peste măsură – şi se îndreptă spre perdeaua de crengi, urmat de ceilalţi boieri, călugări şi străji. Cine a îndrăznit să-şi râdă de marele boier Albu?…

Şi, smulgând o suliţă de la un străjer, cu două lovituri bune dete la o parte perdeaua de crengi, să-l scoată la iveală pe Tit.

Din dosul perdelei răsăriră păpuşarul şi cei doi copii, ajutoarele sale, ce tocmai se pregăteau să iasă cu talgerele, să adune darurile de la privitori.

— Lăsaţi-i în pace, boierule! începu să murmure mulţimea. Ce-aveţi cu ei? N-au făcut nimic. Aşa le e meşteşugul… Meşteşug nou şi care ne place…

— Gura, mojicilor! se întoarse puţin Ghilţ către aceia care-i luau apărarea lui Tit. Nimeni nu e mai mare în ţara asta decât boierul Albu… Asta să ştiţi de la mine…

Mulţimea încremenise. Se făcu linişte. Şi în liniştea aceea se auzi desluşit glasul Băiatului:

— Ba vodă Vlad e mai mare decât boierii!…

Nu voia în ruptul capului să îngăduie altceva, fiindcă el însuşi era acela ce mânuise păpuşa care îl înfăţişa pe Vlad.

Lumea uită sfiala şi izbucni iarăşi în râs.

— Are dreptate Băiatul, şoptiră câţiva. Trebuie să fie un singur domnitor. Prea sunt mulţi în ţara asta. Fiecare boier face pe domnitorul în ţinutul lui…

Comisarul îşi pierdu capul… Întoarse suliţa cu vârful în jos şi voi să-l pălească pe Băiat.

Copilul o luă la fugă, sărind un prag ce fusese anume pus, ca să se sprijine pe el perdeaua de crengi. Ghilţ se luă după el… Se împiedică şi căzu. În cădere, ajunse cu o mână într-o cofiţă, pe care chiar în dimineaţa aceea Tit o umpluse cu miere cumpărată din târg pentru urs. Se mânji pe mânecă şi, când vru să-şi şteargă obrazul, mierea începu să-i picure din barbă.

Văzând roşu înaintea ochilor, Ghilţ se hotărî să-l împungă pe Băiat. Îşi întoarse iar suliţa cu vârful ascuţit înainte. Şi, pentru că Băiatul fugise în coliba de crengi ridicată de Tit în poiană, se repezi după el…

— Nu da, boierule, nu da!… începu să se întărâte mulţimea.

Dar spaima oamenilor nu dură mult. Nu apucă boierul să facă primul pas în colibă, că se şi întoarse, smulgându-şi barba:

— Aoleooo!… Ursul… ursul… Ajutor… ajutor!…

În urma sa, călcând apăsat, cu ochii mici şi sângeroşi, îmbrăcat în blana lui neagră-cafenie, ursul venea repede, mormăind furios, căci îşi văzuse mierea cumpărată de Tit pentru el picurând din barba boierului.

Ursul era ţinut în lanţ de Băiat.

Ceilalţi boieri şi călugări o luară şi ei la fugă, urmaţi de femei şi copii.

— Nu fugiţi! încerca Tit să liniştească mulţimea. Ursul e îmblânzit. Băiatul l-a adus afară, fiindcă e rândul lui să joace…

— Ha, ha, ha!… izbucniră oamenii, tăvălindu-se de râs. Bine aţi întors-o, măi păpuşarilor. Uliuuu… ce fugeau boierii! Ce ziceţi, măi? S-au dus… Jucaţi ursul… au fugit boierii… au lăsat-o moartă…

Dar boierii nu fugiseră prea departe.

Comisul Ghilţ răcnea din răsputeri:

— Străjeri, după mine! Să-i tăiaţi… Să-i omorâţi… Au râs de boierul Albu…

Străjerii se adunaseră în rând. Şi, vrând-nevrând, îşi întinseseră suliţele. Mulţimea începu să se ferească. O fetiţă fu trântită peste un coş cu plăcinţele stropite cu smântână şi, simţindu-se udă la spate, începu să plângă. Ursul mormăi descumpănit, cu labele ridicate, în mijlocul poienii. Tit înşfăcă o scurtătură de lemn. Băiatul se repezi la coliba de crengi şi se întoarse în fugă, cu o sabie ruginită, pe care o avea Tit încă de când era oştean. Bucur puse mâna pe un bolovan.

Era să înceapă o bătălie la care, cu siguranţă, ar fi luat parte până la urmă şi mulţimea, şi nu se ştie cum s-ar fi terminat.

Străjile înaintau cu paşi regulaţi şi suliţele întinse.

Boierii îşi scoseseră săbiile. Comisul Ghilţ tremura de furie.

— Înainte!… Omorâţi-i!… scrâşnea el… O să vă răsplătească boierul Albu…

— Opriţi-vă! tună atunci o voce pe deasupra mulţimii.

— Cine îndrăzneşte să-mi poruncească mie, că-l spintec cu sabia? ţipă trufaş boierul Ghilţ, acela care stârnise vrajba.

— Eu! îi dete răspunsul un tânăr înalt, cu nas vulturesc şi o mustaţă bălaie, îmbrăcat în haine obişnuite de târgoveţ, ieşind din mulţime şi făcând un semn poruncitor spre oşteni să încremenească unde erau.

— În genunchi în faţa domnitorului Vlad! rosti un alt bărbat cu o uitătură aspră, care îl urma pe voievod. (Acesta din urmă fiind logofătul Lazăr, care îl însoţise pe Vlad la sosirea din Transilvania.)

Mulţimea îngenunche. Comisul Ghilţ, după o scurtă şovăială, simţind cum frica îi pătrundea în oase, se aruncă la picioarele domnului:

— Iartă-mă, măria ta, pentru cuvintele necugetate. M-a mâniat prostimea! Măria ta eşti singurul stăpân al ţării…

Tânărul cu mustaţa bălaie se descoperi. Îşi dete jos surtucul de târgoveţ. De sub el răsări o haină de mătase liliachie, sub care se ascundea, desigur, cămaşa de zale. Întinse mâna spre logofătul său, şi el îi dete o sabie, luată la rându-i de la nişte oameni de credinţă care-l urmau, tot aşa înveşmântaţi în haine simple de târgoveţi, ca şi stăpânii lor.

— Să trăieşti, măria ta! răsună glasul puternic al mulţimii.

Bărbaţii cu capetele pletoase, îmbrăcaţi în sumane şi cojocele, femeile învelite în broboade sau cu scurteici, oameni de rând, tineri şi bătrâni îl salutau pe tânărul voievod – cel care venise foarte de curând, însă cu semne bune, din Transilvania – strigând cât îi ţineau piepturile:

— Să trăieşti, măria ta!…

Vlad zâmbi şi privi mulţumit marea aceea de oameni plecată şi supusă noii sale domnii.

Îşi roti ochii, a căror privire ageră cuprinse locurile până departe.

Oltul curgea la vale, pe-o latură a târgului, îmbrăţişând parcă malul… O barcă plutea pe undele sale viorii. În depărtare se iveau munţii, ce se săltaseră lenevoşi să vadă şi ei încăierarea din iarmarocul de la Râmnic, stârnită de mânia boierului prieten lui Albu cel Mare împotriva păpuşilor lui Tit.

— Ridicaţi-vă! rosti Vlad cu o voce plăcută, însă puţin tăioasă. Am venit să-mi văd ţara şi să vizitez iarmarocul din Râmnic.

— Bine-ai venit, măria ta! strigară iar oamenii, ridicându-se. Şi o femeie se repezi de luă, de pe tarabă, o lipie şi puţină sare, le puse pe un ştergar şi i le întinse lui vodă, lângă un ulcior cu must de Drăgăşani. Vodă întinse o bucăţică de pâine în sare, sorbi o înghiţitură din ulcior şi zâmbi larg către mulţime.

— Bun domnitor o să fie! îşi şopteau oamenii unul altuia. Se vede mai blând ca tată-său, Dracul Voievod.

Băiatul lăsase sabia din mână şi, trăgându-se lângă Tit, Bucur şi ursul lor, nu-şi mai putea lua ochii de la vodă.

Dacă el ar fi ştiut că bărbatul cu păr bălai, ce se afla înaintea sa, era chiar tatăl său, Vlad Ţepeş, ar fi alergat la pieptul lui, şi multe ar fi fost schimbate.

Deocamdată Băiatul şedea în faţa domnitorului la numai câţiva paşi depărtare, cu ochii pironiţi pe obrazul lui şi cu inima cuprinsă de înfiorare.

Logofătul Lazăr îi arătă lui Vlad pe boierul ticăit şi tremurând de la picioarele sale, şi zâmbetul voievodului se stinse.

— Încă mâine, comise Ghilţ, să fii la judecata noastră, la Târgovişte, îi porunci boierului. Curând o să vie şi vremea stăpânului tău…

— Am înţeles, măria ta… se ridică acesta în genunchi. Vru să-i sărute mâna lui Vlad.

Dar tânărul voievod îşi feri mâna şi se întoarse încolo, cu silă.

Comisul Ghilţ se lăsă în patru labe şi aşa se târî, călcând cu palmele printre opincile ţăranilor şi botforii meşteşugarilor, până ieşi la lumină şi, încălecându-şi calul, ce era ţinut de o slugă, o şterse către casă, înfricoşat până peste poate.

Vlad găsi acum prilejul să zâmbească şi să-i destăinuie mulţimii:

— Am stat toată vremea aici, nebăgat în seamă, în mijlocul vostru.

Cei care-i fuseseră în preajmă, la auzul acestor cuvinte, îşi duseră mâinile la gură şi râseră înăbuşit, gândindu-se să nu fi rostit cine ştie ce prostii şi să-i fi auzit vodă.

— Aş vrea să văd păpuşa care m-a închipuit pe mine şi pe mânuitorul ei, îşi arătă el dorinţa.

Băiatul, care îi sorbea fiece cuvânt, se repezi, apucă păpuşa căzută în învălmăşeală pe jos, o scutură cu mâneca surtucului, suflă deasupra ei, să se ducă şi ultimul fir de praf, şi alergă să i-o arate lui vodă.

Vlad, chiar de pe atunci, deşi era tânăr şi prietenos, avea ceva care-i făcea pe cei din jur să nu se simtă întotdeauna în siguranţă. Anii grei de închisoare, cu lanţuri la mâini, răpunerea tatălui său şi primejdia în care se aflase el însuşi, încă din copilărie, îl făceau să aibă în ochi din când în când câte o străfulgerare de cruzime.

Cu toţii simţeau aceasta. Numai Băiatul alerga cu încredere la acela ce nu ştia că-i era tată. Şi-i arătă păpuşa.

Vlad o luă în mână şi, întorcând-o pe toate părţile, începu să râdă.

— Nici nu-mi vine să cred, zise el, că ghemotocul ăsta de lemn şi cârpă putea să aibă atâta viaţă în mâinile tale. Îl mângâie pe Băiat pe păr şi adăugă: Mi-a plăcut curajul cu care l-ai înfruntat pe boier…

— Este un copil fără seamăn, măria ta, luă cuvântul Tit, făcând o plecăciune în faţa voievodului. Lucrăm împreună doar de o jumătate de an, dar Băiatul mânuieşte păpuşile mai bine ca mine. Când cântă din gură, din lăută sau din fluier, pare un heruvim. Călăreşte şi face pe cal acrobaţii ca un diavol şi mânuieşte armele ca un oştean încercat. Este în stare să se lupte şi cu ursul…

Vodă îi zâmbi Băiatului:

— Să te vedem pe cal!…

— La poruncă, măria ta! zise Băiatul… Se întoarse puţin şi-l fluieră pe Negru.

Negru veni în trap, nechezând, şi se opri la numai un pas în faţa copilului.

Un freamăt se stârni prin mulţime.

Băiatul, de jos cum era, bătu o dată pământul, şi sări în picioare pe cal… Pletele i se zbătură în vânt. Părul său, băgă de seamă mulţimea, semăna cu al voievodului. Un cerc mare se desfăcu înaintea călăreţului. Acesta, în picioare cum era, începu să-şi mâne calul, fără să prindă frâul în mâini, numai cu nişte strigăte uşoare:

— Înainte, Negrule!… în cerc…

Calul începu să alerge, întâi în trap, pe urmă în galop, fluturându-şi coama. Din goana lui, Băiatul sări jos, şi iar i se avântă pe spinare. Se prinse de ramura înaltă a unui copac. Se căţără pe trunchi până sus. Şi când calul, în galop, trecu pe la poalele lui, îşi dete drumul şi căzu drept în şa. Se roti, se lăsă pe chingă, culegând din iarbă, cu gura, o floare. Apucă, din zbor, o suliţă de la Tit şi, tot din zbor, prinse în vârful ei o căciulă aruncată de Bucur.

Ursul sări, în cele din urmă, în picioare, alături de el, pe spinarea calului. Băiatul se avântă pe umerii lui şi se dete peste cap, ajungând cu picioarele în acelaşi loc. Apoi se prinse cu o mână de ţeasta fiarei şi-şi azvârli picioarele în sus. Calul îşi înteţi goana. Băiatul îşi schimbă mâna. Făcu un salt şi ajunse din nou, în genunchi, la picioarele domnitorului, aplecându-şi fruntea înaintea lui.

Voievodul râse încântat şi-l mângâie din nou pe păr.

— Eşti un călăreţ vrednic, ai putea să ajungi un oştean şi mai vrednic! îl lăudă el… Cum te numeşti?

Băiatul îşi ridică fruntea, privi faţa tatălui său, şi în acelaşi timp zări, prin rămurişul sub care se ţinea iarmarocul, cerul senin, albastru, străveziu şi luminos. Funigei scânteietori se legănau prin văzduh.

— Numele meu este Băiatul… Băiatul şi-atâta tot, şopti el puţin ruşinat.

— Părinţii nu şi-i cunoaşte, vorbi Tit în locul Băiatului. Este un copil oropsit.

— Băiatul?… Dar este cel mai frumos nume ce se poate da cuiva, glăsui vodă, cu gândul să-i risipească sfiala copilului. Dar, în aceeaşi clipă, simţi prin inimă o tresărire. Cam aceeaşi vârstă ca şi băiatul acesta trebuia să fi avut şi copilul lui pierdut. Apoi ochii aceştia… Chipul cu rotunjime caldă. Totul îi aminteşte de… Vodă nu îndrăznea nici în gând să pomenească numele mamei copilului pe care îl căuta peste tot. La răvaşul trimis cumnatului său, Brad, nu primise nici un răspuns, deşi aşteptase atâta timp. Întorcându-se în ţară, aflase că răspunsul lui Brad fusese prins de Vladislav şi înmânat turcilor.

Copilul îşi întinse mâna, prinse degetele lui Vodă şi i le sărută, dar nu le dete drumul…

— Îşi caută pe o soră a lui pierdută, mai adăugă Tit.

— A! Ai o soră? zise vodă dezamăgit. Căci dacă băiatul avea o soră nu putea fi în nici un caz copilul său.

Îşi desprinse degetele din strânsoarea fierbinte a mâinii copilului. Îl mai mângâie o dată pe păr, şi-i spuse:

— Caută-ţi surioara şi, după ce o găseşti, sau chiar dacă nu o găseşti, vino la curtea noastră din Târgovişte. Ai să fii miluit.