— DRACII ALEARGĂ PRIN VALAHIA.

De pe dealul unde se găseau, câmpia Ialomiţei se vedea parcă ninsă, sub lună. Începuse întâia strajă de noapte – trei ceasuri după asfinţitul soarelui – şi Vlad, de pe o muche râpoasă, împădurită, privea neclintit spre tabăra turcească, având în jurul său cetele.

În primul rând, alături de el – între alţi boieri şi căpitani de oaste – se puteau vedea logofătul Lazăr, comandantul Xalom, căpitanul Neagoe şi, puţin mai încolo, în costume ostăşeşti, prietenii noştri.

După ce o puseseră la adăpost pe micuţa Oltea, în Cetatea Bucureştilor, la o femeie de nădejde, binecunoscută de Tit, tuspatru alergaseră să-şi plece genunchii în faţa domnitorului. Luaseră parte la o mulţime din acele mici lupte de hărţuială, pe care oştenii lui Vlad le dădeau de câteva ori pe zi cu trupele otomane în marş, arzându-le carele şi luând o mulţime de prizonieri.

Băiatul îşi câştigase repede, în aceste lupte, o faimă binemeritată, pentru curajul său cu totul deosebit, asemănător numai cu acela al lui Vlad. Împreună cu Bucur şi Mihailo – dar întrecându-i pe amândoi în vitejie – pătrundea în mijlocul urdiilor turceşti. Uneori, luau cu ei ursul, răspândind groaza între otomani.

Turcii începură să-i numească pe băieţi «Dracii din Valahia», poate pentru că în vreo două rânduri luptaseră cu un fel de furci, cu care meşterii domnitorului îi înzestraseră în ultima vreme pe oşteni, din lipsă de alte arme, sau pentru că atacurile lor erau fulgerătoare, însoţite de ţipete şi chiuituri, ce aveau darul să-i bage în sperieţi pe oştenii lui Mahomed.

Uneori băieţii se întorceau cu câte doi sau trei otomani ţinuţi în furci. Ursul avea şi el în braţe câte un turc.

Aşa alergau de-a lungul coloanelor turceşti. Atunci osmanlâii, cuprinşi de frică, începeau să strige:

— Dracii aleargă prin Valahia… Dracii aleargă prin Valahia…

De la această poreclă, în mai puţin de o săptămână se răspândi în rândul osmanlâilor superstiţioşi zvonul că domnitorul valah ar avea în slujba lui câţiva diavoli adevăraţi, şi de aceea nu poate fi nici prins, nici învins.

Băieţii – auzind ce se vorbeşte în tabăra otomană – făceau un haz nemaipomenit. Şi Tit, priceput cum era, se gândi să le facă un fel de veşminte de diavoli, ca să-i înfricoşeze şi mai mult pe musulmani.

— Oastea măriei sale fiind mică, nici unu la zece faţă de turci – le spuse Tit băieţilor – vitejia nu ajunge. Este nevoie şi de câte un şiretlic…

Şi le făcu veşminte care să le dea, atât lor, cât şi ursului, o înfăţişare de draci.

Nu apucă însă păpuşarul să-şi înfăptuiască gândul, pentru că, în dimineaţa următoare, Băiatul îl zări – din spatele unor copaci, până unde se furişase, urmărind toată vremea coloanele otomane în marş – pe Radu cel Frumos.

Sultanul pornise războiul sfânt cu atâta cheltuială şi tărăboi, înarmând – cum spune poetul otoman Enveri, în vestita sa operă «Cartea vizirului»8 – «o oaste pe care abia o ducea pământul», cu ţelul de a preface Valahia în paşalâc. Având în stăpânire deplină Valahia, cetatea Chilia şi Belgradul, ar fi putut cuceri întâi Ungaria şi teritoriile locuite de germani, pe urmă întreaga lume.

Totuşi, fiind inteligent şi prevăzător, ştiind şi ce păţiseră înaintaşii săi din partea valahilor, îl luase cu sine şi pe Radu cel Frumos.

«Dacă nu voi izbuti, prin cine ştie ce întâmplare, să-mi fac Valahia paşalâc, va trebui să mă mulţumesc să-l pot înlocui, cu ajutorul marilor boieri, pe Vlad cu Radu cel Frumos, se gândea Mahomed, şi tot va fi mai bine decât acum!…»

La sunetul din corn al lui Vlad – când aflase de începutul războiului «sfânt» pus la cale de Mahomed – se adunaseră toţi ţăranii bărbaţi în stare de a purta arma, unii aducându-şi, după cum se povesteşte, şi băieţii mai mărişori, ba chiar şi unele fete, îmbrăcate în veşminte ostăşeşti. Vlad nu vrusese la început să-i primească, însă stăruiseră şi se rugaseră să rămână – şi de ei, deprinzându-i să poarte armele, se îngrijiseră căpitanul Neagoe şi Tit. Adevărul este că aceşti copilandri, primiţi la început cu neîncredere, făceau destulă pagubă oştilor încercate şi bine instruite ale sultanului.

Ceilalţi oameni de rând, bătrânii, bolnavii, femeile şi copiii mai mici, care nu puteau mânui armele, se zbăteau să hrănească şi să dea alte ajutoare oştirii de ţară domneşti.

Prinzând mai mulţi bărbaţi, femei şi copii, care aduseseră merinde cetelor lui Vlad, turcii îi judecaseră şi-i căsăpiseră cu iataganele. La judecată se auzise că luase parte şi Radu cel Frumos.

— Vânzătorul! strigase Băiatul înfuriat, aflând despre această întâmplare. Ca să le facă pe plac stăpânilor lui osmanlâi şi să le câştige încrederea, e în stare să-i taie el însuşi pe ţărani. Să căutăm să-i venim de petrecanie.

Băieţii îşi făgăduiră între ei să-l caute pe Radu cel Frumos în luptă, oricum or şti, şi să încerce să-l răpună.

Şi, într-o dimineaţă, după ce Băiatul pândise ore întregi, ascuns după un copac, în pădurea prin care treceau otomanii, iată, îl zări pe Radu cel Frumos.

Radu, îmbrăcat într-un costum oriental, cu un brâu lat, de care îi spânzura hangerul într-o teacă învelită în catifea, trecea încet, călare – împreună cu marele vizir Mahmut şi o gardă bine înarmată de spahii – de-a lungul şirurilor de achingii, care poposiseră pentru prânz.

«I-a sunat, în sfârşit, ceasul ucigaşului de valahi!» îşi spuse Băiatul, ridicându-şi arcul şi ochind cu grijă.

Deoarece era unul din cei mai buni ţintaşi din mica oaste a lui Vlad, Băiatul l-ar fi nimerit, fără îndoială, şi l-ar fi doborât. Însă deodată se gândi: «Nu, unui vânzător ca el, care a venit cu achingiii şi ienicerii împotriva pământului, poporului şi fratelui său, nu i se cuvine o moarte atât de uşoară. Trebuie să-l iau neapărat prins şi să-l aduc la judecata măriei sale Vlad.»

Ca să smulgă din rândurile achingiilor, de lângă marele vizir şi de sub ochii gărzii de spahii, pe omul atât de preţios sultanului Mahomed, se cerea o îndrăzneală şi un dispreţ de moarte împinse dincolo de margini. Dacă Băiatul ar fi fost un oştean mai în vârstă, poate ar fi cântărit lucrurile mai bine şi s-ar fi mulţumit numai să-l răpună pe Radu cu o săgeată. Dar tinereţea, curajul şi dragostea faţă de Vlad – care se arătase atât de bun, iertându-l la Târgovişte pentru fapta lui nechibzuită, dându-i drumul din turn şi ajutându-l să plece la Stambul, în căutarea Roxanei – îl îmboldea să nu se mulţumească doar cu atât, ci să aibă o izbândă mai mare.

Trebuia să se avânte repede, pentru că altfel Radu, Mahmut şi garda de spahii se depărtau prea mult şi nu i-ar fi putut ajunge. Pe deasupra, nu avea cal… Pe Negru îl lăsase într-un desiş, şi el se strecurase pe jos, printre copaci, până lângă şirurile de achingii.

Chibzui repede. Îşi pregăti în stânga laţul, în dreapta sabia şi, în timp ce osmanlâii se hrăneau liniştiţi, aşezaţi pe iarbă, o luă la fugă spre locul unde îşi ţineau caii. Se repezi la paznicul lor, îl lovi, prinse de frâu armăsarul lui Ali-beg, comandantul achingiilor – cel mai bun cal din herghelie – încălecă dintr-un salt, cum avea obiceiul, şi porni în galop, rotindu-şi în mână laţul cu care avea de gând să-l prindă de grumaz pe Radu cel Frumos.

Paznicul de la cai, deşi rănit, începu să ţipe.

— Valahii!… Valahii!…

Radu cel Frumos tresări. Îşi întoarse capul şi îl văzu pe Băiat cu laţul în mână. Ochii lor se întâlniră pentru o clipă – ai lui Radu înfricoşaţi, ai Băiatului arzând de dorinţa de a-l lua prins. Dându-şi seama de soarta care îl aştepta şi bănuind că, în urma Băiatului, ar mai fi şi alţi valahi, cu conştiinţa încărcată pe care o avea, Radu îşi uită de demnitate şi prevedere. Se ridică în scări, îşi lovi calul cu picioarele în pântec, trase de frâu şi, lăsându-i unde erau pe marele vizir şi garda de spahii, porni în galop, chemându-i pe cei care îi întâlnea în drum, cu strigăte desperate, în ajutor.

— Nu-mi vei scăpa, vânzătorule! îl ameninţă Băiatul, cu glas tare, din urmă, îmboldindu-şi şi el calul…

Aşa, ca o furtună, trecură amândoi pe lângă întreaga coloană de oşteni, paşi, paşale, care, uitându-se zăpăciţi, nu pricepeau ce se întâmplă. Era numai un singur valah, sau erau mai mulţi?

Având un cal mai iute decât Radu, Băiatul, urcat în scări, îl ajunse. Laţul şuieră prin văzduh şi îl cuprinse pe cel urmărit peste braţe.

— La judecată acum! zise Băiatul, şi îl smuci de pe ca!…

Cu inima zbătându-i-se în piept de fericirea de a fi izbândit, îl trase, să-l aducă pe şaua lui.

Totul se petrecuse cu o iuţeală de necrezut. Marele vizir privise întâmplarea holbat şi prostit, nemişcat şi nescoţând nici un sunet.

Sfârşitul ar fi fost bun, dacă Ali-beg, comandantul achingiilor, nu s-ar fi dezmeticit.

— E un singur valah. După mine, achingii! ţipă, sărind pe calul unui oştean.

Cu un ropot ca de ploaie cu grindină, achingiii încălecară şi porniră în urma lui Ali.

— Prindeţi-l viu! porunci şi marele vizir, trezindu-se din amorţeală.

Gonind spre stânga, după Radu, Băiatul nu îşi dăduse seama că îşi tăiase singur drumul de întoarcere, vârându-se prea adânc în mijlocul trupelor otomane.

Dacă i-ar fi dat drumul lui Radu din ştreang, poate că ar fi putut încă scăpa. Dar nu vru să-şi deschidă pumnul în care ţinea capătul frânghiei. Jucându-şi calul şi ridicându-l în două picioare, târându-l după el pe Radu, îşi roti sabia, trimiţând în raiul profetului o mulţime de suflete de gazii – luptători în războiul «sfânt» împotriva libertăţii ţărişoarei valahe.

Erau însă prea mulţi împotriva unui singur om. O suliţă îl lovi în umărul stâng. O săgeată i se opri în piept. Câteva laţuri îi vâjâiră pe deasupra capului.

— Luaţi-l viu! porunci încă o dată marele vizir.

Căzu de pe cal şi, în mai puţin de o jumătate de oră, legat de sus până jos în ştreanguri, fu dus în faţa lui Mahomed.

Ştiind ce urmează, Băiatul se hotărî să primească senin moartea.

Rămase în picioare, uitându-se drept în faţă la călăul Roxanei. Vru chiar să-i spună ce gândeşte despre faptele sale; dar Mahomed, cu calmul său stăpânit, care băga însă groaza în sufletul oricui stătea cu el de vorbă, îl întrebă, aţintindu-l, printre pleoapele pe jumătate închise, cu o privire vie şi otrăvitoare:

— Cum te numeşti, valahule?

— Numele meu este Băiatul, îi răspunse el… Prin grija luminăţiei tale, părinţii mi-au fost ucişi înainte de a-i cunoaşte.

Un murmur ameninţător se stârni între musulmani, faţă de răspunsul îndrăzneţ al Băiatului.

Mahomed se întoarse însă spre Radu cel Frumos, ca şi cum ar fi vrut să-i spună o vorbă de duh. Şi toţi cei din jur ştiură că surâsul viclean care înflorise pe buzele subţiri ale sultanului ascundea în dosul său moartea. Băiatul nu mai avea decât puţine clipe de trăit.

Lui Radu nu-i pierise groaza prin care trecuse şi se simţea istovit. Încă răsufla greu şi fruntea lui palidă, semănând în parte cu a lui Vlad – dar neavând nobleţea şi lumina, pe care Băiatul le vedea numai pe fruntea domnitorului – îi era plină de sudoare. Broboane mari i se prelingeau pe obraji şi îi picurau mai departe pe veşmântul turcesc. Totuşi, văzându-l pe Mahomed că-i surâde, se simţi dator să-i răspundă, linguşitor, în acelaşi fel, deşi numai de asta nu-i ardea.

Padişahul se întoarse însă către Băiat şi îi puse cea de-a doua întrebare:

— Spune-mi, unde se află ghiaurul Vlad? glăsui el domol, încă surâzând, pentru că îşi cunoştea puterea şi teama pe care o putea băga în oameni, şi era sigur că tânărul rob valah până la urmă va fi silit să mărturisească.

— Pretutindeni şi nicăieri, îi răspunse Băiatul numaidecât, şi parcă în glumă – de fapt înfruntându-l pe padişah cu un curaj pe care cei din jur îl socotiră de-a dreptul nebunesc. Şi, deoarece Mahomed mai avea încă pe buze un surâs sleit, Băiatul îi zâmbi. Iar dacă înălţimea ta doreşte să-l găsească, îi mai spuse, arătându-i cu capul în afara cortului unde fusese adus, n-are decât să se ducă să-l caute…

Toţi cei de faţă îşi deschiseră ochii cât cepele, siguri fiind că, la asemenea cuvinte, sultanul va chema de îndată călăul… În ce-l priveşte pe marele vizir, îi pieri răsuflarea, buza de jos îi căzu şi, printre dinţi, i se văzu limba. Atât de fără teamă nu îi mai vorbise încă nimeni măreţului tekur – împăratului.

— Înălţimea ta… oftă Mahmut speriat, şi tăcu, neştiind ce să facă şi ce să mai spună.

— La moarte… la moarte… în chinuri… îndrăzniră totuşi să-şi dea cu părerea câţiva.

Mahomed le surâse din nou, mai bine-zis se sili să surâdă, fiindcă nu făcu lucrul acesta decât dintr-o parte a gurii, ceea ce îi strâmbă obrazul…

Trecea drept un om deosebit de iscusit în discuţiile cu trimişii străini sau cu învăţaţii, pe care-i plăcea să-i primească în palatul său din Stambul… Şi voia să le arate dregătorilor că poate rămâne biruitor şi asupra acestui tânăr valah, rob, nu numai îndrăzneţ, ci şi deosebit de inteligent, fără să fie nevoie să folosească forţa.

Deşi nu trecuseră nici şase ani de când l-am întâlnit întâia oară, sultanul nu mai arăta aşa de tânăr. Nasul i se mai lungise. În barbă îi răsăreau fire albe, pe care în zadar încerca să le smulgă sau să le cănească bărbierul său Giovanni, fiindcă necontenit i se iveau altele.

Firea îi rămăsese însă aceeaşi. Nimeni nu ştia niciodată dacă sultanul era vesel sau necăjit, şi nici nu putea ghici ce fel de gânduri măcina sub turbanul său roşu, în diferitele ore ale zilei. Pe neaşteptate, în toiul celei mai mari petreceri, când părea foarte bine dispus, poruncea, de pildă, să i se taie capul cuiva fiindcă râsese, să zicem, prea tare, sau dimpotrivă, pentru că i se păruse mohorât. Alteori, când socoteai că ar fi supărat şi gata să facă un masacru, în chip surprinzător cerea să-i vină aşâcii-cântăreţii şi să-l desfete cu versuri din «Cartea lăutei»9, versuri deosebit de gustate de el…

Aşa şi de data aceasta, unii nădăjduiau că va porunci schingiuirea Băiatului, în vreme ce alţii bănuiau că are alte gânduri.

Numai Băiatul se uita la el fără teamă şi, dacă nu i-ar fi şiroit sângele din rănile de la piept şi umăr, s-ar fi zis că stă cu sultanul de vorbă, ca între prieteni.

— Bine, dădu din cap padişahul… Nu vrei să ne spui unde este stăpânul tău. Mărturiseşte-ne măcar câţi oşteni are, pentru că asta nu înseamnă trădare. Trădare este numai când arăţi şi unde se găsesc…

Băiatul ridică puţin capul şi îşi muşcă buzele, ca şi cum ar fi stat să facă o socoteală, şi pe urmă îi răspunse:

— Mai puţin cu unul decât ar fi trebuit să aibă, fiindcă acela sunt eu. Iar dacă luminăţia ta nu mă crede, îl rog să se ducă să-i numere…

Pentru această nouă îndrăzneală, Mahomed, oricât se strădui, nu mai putu surâde, ci se încruntă şi spuse printre dinţi:

— Eşti foarte isteţ; dar isteţimea pe care ai fi putut s-o foloseşti altfel va pieri odată cu tine. Vei fi jupuit de piele. Pe urmă te vom aşeza pe cărbuni. Şi, dacă totuşi vei mai avea viaţă până într-un ceas, te vom tăia în două, pe îndelete, cu ferăstrăul…

Imaginându-şi numai aceste chinuri, Băiatului i se încrâncenă carnea, dar fiindcă se hotărâse să le arate duşmanilor cum ştie să moară un valah, avu tăria să mai răspundă:

— Aşa mi se cuvine, de vreme ce m-am lăsat prins. Ba cred că ar trebui, pentru greşeala mea, să fiu pedepsit şi mai crud…

— Cu toate astea – urmă sultanul, folosind altă cale, pentru că văzuse că nu reuşise să-l înfricoşeze pe Băiat, şi trecând de la cea mai cumplită ameninţare la cea mai dulce ispită – te-aş putea ierta, ţi-aş da un rang mare în oştirea musulmană, ai primi aur din belşug şi cele mai frumoase cadâne, dacă te învoieşti să lupţi alături de noi…

Băiatul dădu din cap.

— Luminăţia ta, nu te mai osteni, zise el… Pe un oştean al măriei sale Vlad nu l-ar putea face nici Dumnezeu, făgăduindu-i raiul, să-şi vândă ce are mai scump pe lume: domnitorul şi ţara. Porunceşte deci să mi se jupoaie pielea, să fiu aşezat pe cărbuni, sau ce mai doreşte înălţimea ta, în nesfârşita sa bunătate şi înţelepciune…

— Spune-mi, întrebă pentru ultima oară Mahomed, toţi oştenii lui Vlad sunt la fel de viteji ca tine?

— Nu, înălţimea ta, îi răspunse fără să şovăie Băiatul… Ei sunt mult mai viteji. Eu nu sunt decât cel din urmă, cel mai netrebnic dintre toţi. Altminteri, trebuia să fiu ori mort, ori liber, în nici un caz un rob al înălţimii tale…

— Aşa? se miră Mahomed, încruntându-şi din nou sprâncenele, ceea ce îl făcu pe Radu cel Frumos să tragă nădejdea că, în sfârşit, padişahul va rosti cumplita osândă la moarte, prin jupuirea pielii, a aceluia care îl făcuse de râs în faţa otomanilor.

Sultanul făcu însă semn unui sclav să îl dezlege pe prizonier.

— Eşti un adevărat viteaz, recunoscu el, rostindu-şi rar cuvintele. Dacă n-ai fi ghiaur, ai fi putut ajunge mare vizir, iar dacă mi-ai fi fost prieten, te-aş fi făcut domn în Valahia! Tu ştiu că nu m-ai fi trădat. Şi, fiindcă nu preţuiesc nimic, pe pământ, mai mult ca vitejia şi credinţa, îţi redau libertatea.

Băiatul fusese dezlegat. Îşi simţea mâinile libere. Sângele îi curgea grăbit prin vine, dându-i furnicături.

«Sunt liber cu adevărat?» se întreba, nevenindu-i să creadă, temându-se de vreo cursă a padişahului, cercetând chipurile celor din jur, încercând să citească pe ele adevărul…

Însă înşelăciune nu era. Sultanul fusese, într-adevăr, uimit de îndrăzneala nemaiîntâlnită a Băiatului. Şi, vrând să le arate prin aceasta supuşilor săi că aşa ar trebui să se poarte şi ei într-o împrejurare asemănătoare, săvârşea un lucru pe care nu-l mai făcuse şi nici nu avea să-l mai facă vreodată în viaţă. Îi da drumul, scăpând în felul acesta din mâini, fără să ştie, tocmai pe acela pe care îl căuta, cu înverşunare, de atâţia ani, şi pentru a cărui prindere ar fi fost în stare să dea un munte de aur.

— Eşti liber… Poţi pleca! îi repetă Băiatului. Dar bagă de seamă, îşi încheie cuvintele, îngroşându-şi glasul şi arătându-i pe cei din jur, în frunte cu Radu cel Frumos, care se uita la el cu o ură fără margini, nu te sfătuiesc să mai încerci vreodată să intri în tabăra mea…

— Eu nădăjduiesc dimpotrivă, luminăţia ta, că voi reuşi să mă înapoiez cât de curând, îşi rosti Băiatul ultimul cuvânt, cu acea cutezanţă pe care numai un tânăr ca el o putea avea.

Sultanul îşi muşcă buzele, îşi încleştă pumnul pe hanger şi fu gata să-şi întoarcă vorba şi să dea condamnarea la moarte. Dar gândindu-se că prin aceasta ar fi stricat tot rostul pilduitor al hotărârii de mai înainte, dete iarăşi drumul hangerului dintre degete şi, dezvelindu-şi uşor dinţii, într-un fel de surâs, care de data asta semăna a rânjet, îi spuse:

— Atunci tot jupuit şi pe cărbuni vei pieri!…

Băiatul se înclină, fără să se încovoaie prea mult, în faţa padişahului, se întoarse şi plecă, ieşind din cortul unde fusese judecat, tăind de-a dreptul printre cetele de achingii şi ieniceri, care îi făceau loc, urmărindu-l din priviri, dând nedumeriţi din cap şi stăpânindu-se cu greu să nu-l taie cu săbiile sau să-l împungă cu lăncile.

Merse către pădure. Intră în ea. Ajunse în locul unde îl lăsase pe Negru. Încălecă cu greutate. Abia atunci îşi aduse aminte că e rănit. Se pipăi. Se văzu plin de sânge. Simţi că i se clatină capul… Aplecându-se, încolăci cu amândouă braţele grumazul credinciosului animal şi îi şopti:

— Repede, Negrule… repede…

Gândurile i se învălmăşiră, şi nu se mai trezi decât în culcuşul de paie în care îl îngrijea Tit.

Din fericire, rănile nu îi fuseseră prea grave şi, bine îngrijit de Tit, în două zile Băiatul se ridică.

Despre întâlnirea sa cu Mahomed se vorbise mult şi pe larg în întreaga tabără otomană, care de altfel îşi încetase înaintarea şi se statornicise în lunca Ialomiţei, în apropiere de locul unde Băiatul fusese judecat de sultan.

De aici se pregătea apropiata intrare în Târgovişte, făgăduindu-li-se, mai ales ienicerilor şi achingiilor, prăzi bogate, atât cât să trăiască în belşug tot restul vieţii, şi fecioare mândre, valahe, pentru haremuri.

A doua zi, domnitorul, îmbrăcat în haine ienicereşti şi cunoscând bine limba şi deprinderile otomane, pătrunse el însuşi în tabăra lui Mahomed, cercetând-o, căutând să-i afle intrările, ieşirile şi felul de aşezare a corturilor. Stătu de vorbă cu o mulţime de ieniceri, care habar nu aveau că în faţa lor se afla însuşi domnitorul Ţării Româneşti. Cu prilejul acesta, află despre purtarea îndrăzneaţă şi demnă a Băiatului, care îl pusese în uimire pe padişah şi îl făcuse să-l elibereze, spre uimirea tuturor.

Chemându-l la sine, după ce se întoarse şi el cu bine din tabăra otomană, Vlad îl lăudă.

Băiatul îngenunche şi îi sărută mâna:

— Măria ta, aş vrea să mă trimiţi în luptă unde va fi mai greu!

Vlad îl apucă de braţ, îl ridică şi întinzându-i o sabie sclipitoare, de argint, zise:

— Te voi trimite, căpitane Ion!…

— Eu… căpitanul Ion?… Măria ta… e prea mult… Şi pentru că Vlad îşi înălţase mâna să-i potolească strigătele de bucurie şi mirare, luă de îndată poziţie de salut, şi cu toate că simţea un nod urcându-i-se până sus, în gât, îi spuse domnitorului: Căpitanul Ion, la poruncă, măria ta!

Acum sunt cu toţii pe deal, cătând, împreună cu domnul, spre tabăra otomană.

Ienicerii şi achingiii şi-au sorbit ciorba. Trâmbiţele au sunat prelung, tânguitor şi înăbuşit, aşa cum se obişnuieşte în vreme de război. Focurile au mai pâlpâit, ici-colo, câte unul, pe urmă s-au stins. O singură făclie, ca un suflet neliniştit, a mai alergat dinspre cortul lui Mahmut, marele vizir, către locurile de margine, unde străjerii vegheau şanţurile împrejmuitoare. Făclia, purtată de vreun curier-elci, a gonit de la şanţuri spre corturile călăreţilor Rumeliei şi, întorcându-se la marele vizir, a tremurat puţin şi s-a stins.

Luna, care ninsese câmpia, făcea să scânteieze undele clipocitoare şi vesele ale Ialomiţei pe care cetele lui Vlad o zăreau de la distanţă, în petece strălucitoare, printre copaci.

— Boieri şi căpitani! spuse Vlad, când în tabăra otomană se făcu linişte deplină. În faţa noastră se află oştirea lui Mahomed, ca un balaur căruia, chiar dacă i-am retezat unul din capete, mai are încă patru. De la bunicul meu Mircea cel Bătrân – ca şi el de la strămoşii strămoşilor săi – am cuvânt, cu toate greşelile mele, şi aşa cum m-oi pricepe, să apăr pământul acesta, din veci în veci al nostru, să-l păstrez liber şi astfel să-l încredinţez urmaşilor. Pentru că alt mijloc nu mai avem să retezăm deodată balaurului cele patru capete cu limbi de foc ce i-au mai rămas, va trebui să-i lovim în noaptea aceasta inima – arătă domnitorul cu mâna spre corturile sultanului şi ale paşilor, aşezate în mijlocul taberei otomane, înconjurate întâi de spahii, apoi de ieniceri, achingii şi oaste de dobândă şi strânsură. Din pricina strâmtorii care domneşte în tabără, şi ca să ne fie mai la îndemână, vom ataca numai noi. Sunteţi cei mai viteji. Mă uit la fiecare, şi ştiu ce vă poate braţul… Şi totuşi, continuă el, lungindu-şi puţin cuvintele, dacă este cineva printre voi, care în clipa plecării la luptă se va gândi la moarte, să nu ne însoţească şi să rămână aici…

Voievodul rămăsese cu obrazul luminat de lună, şi, de sub coiful de fier împodobit cu un surguci de pene şi pietre preţioase, părul blond îi flutura în vântul ce începuse să sufle dinspre râu.

Băiatul nu îşi mai putea lua ochii de la el… Se gândi că a venit clipa să-i dovedească lui Mahomed cum înţelege să-şi ţină cuvântul, reîntorcându-se în tabăra otomană, şi îşi dori din toată inima să poată ajunge până la cortul lui.

Toţi cei de faţă îşi ridicară săbiile şi suliţele, spunând:

— Măria ta, du-ne să ne apărăm ţara, lovind inima vrăjmaşului, balaurul cu limbile de foc de dinaintea noastră!…

— Atunci să pornim, porunci Vlad, sărind pe calul său alb.