— ÎN CETATE LA POIENARI.
A doua zi de dimineaţă, după ce veni la Tismana, căpitanul Ion, ţinându-şi o făgăduială făcută fetiţei, plecă împreună cu ea, călărind amândoi pe Negru, spre locul unde fusese odinioară locuinţa Voicului.
După ce achingiii lui Ali-beg intraseră în Cetatea Bucureştilor, Băiatul o adusese pe fetiţă la Tismana.
În aerul sănătos de munte, micuţa Oltea începu să crească repede şi se făcu mai vioaie.
Dragostea fetiţei pentru Roxana, care-i ţinuse loc de mamă, se revărsa acum numai asupra Băiatului. De altfel, la acea vârstă, şi cu înţelegerea de atunci, Oltea îl socotea drept fratele bun al mamei sale.
Dacă treceau mai mult de două săptămâni, fără ca să vină s-o vadă, fetiţa începea să tânjească. În schimb, de cum se ivea Băiatul, întreaga mânăstire se umplea de bătăile ei din palme, de tropotele şi ţipetele sale de bucurie, şi nu-l mai lăsa de gât, ciufulindu-i părul, alintându-l cu cele mai gingaşe cuvinte pe care le putea rosti gura ei de copil…
Băiatul, de asemenea, se legase de această fetiţă – în care el o vedea pe Roxana, când era mică – cu o dragoste adâncă, ocrotitoare şi plină de duioşie.
Iată de ce, cu toate neliniştile ce-l frământau, porni în dimineaţa aceea de toamnă prin împrejurimile mânăstirii Tismana, luând fetiţa pe cal… Toamna era târzie şi secetoasă, şi prin ramurile aproape în întregime desfrunzite ale castanilor lumina soarelui se strecura blândă şi binefăcătoare, încălzindu-le trupurile.
Torentul Gurnia, căzând dintr-o atât de ameţitoare înălţime, însoţea paşii calului cu zgomotoasa lui simfonie, în care se aud parcă sunete de corn şi trâmbiţe, bătăi asurzitoare de tobe, ciocniri de arme, răcnete şi vaiete omeneşti.
Puţin mai jos, se vedeau undele verzui ale râului Tismana. Pe malul său, un fag îşi scutura cele din urmă frunze îngălbenite, pe care apa le lua şi le ducea la vale, printre munţi. Un cioban îşi păzea oile pe pripor. Omul, cu un cojoc zdrenţuit pe umeri, îşi scoase căciula să-i dea ziua bună căpitanului Ion. Deşi încă tot numai un băietan, veştile despre isprăvile căpitanului Ion începuseră să fie cunoscute prin întreaga Ţară Românească, în aceste din urmă luni.
Atunci când Vlad – în sunetele prelungi ale cornului şi în lumina înfiorătoare a făcliilor – lovise în miez de noapte, pe neaşteptate, tabăra otomană, Băiatul făcuse minuni de vitejie. În vreme ce domnitorul răsturna trupele de spahii, luptând unul contra o sută, Băiatul pătrunsese cu o ceată de ţărani înarmaţi numai cu furci, securi şi coase în mijlocul ienicerilor.
Dintre cei peste cincizeci de mii de otomani pierduţi de Mahomed cu prilejul acela, se spunea că aproape un sfert îşi datorau trecerea lor în raiul cu munţi de pilaf al lui Alah cetei ţărăneşti conduse de Băiat.
Ca şi domnitorul său – cum fusese de la început între ei înţelegerea – Băiatul dăduse toată noaptea, în limba otomană, comenzi ce se băteau cap în cap. Neştiind de unde sunt loviţi, pe cine au în faţă şi cine îi mai comandă, oştenii lui Mahomed, cei mai mulţi, se măcelăriseră singuri între ei.
În zori – după ce oastea lui Vlad dobândise una dintre cele mai strălucite victorii împotriva cuceritorului Bizanţului, luând o mulţime de robi din tabăra otomană – între puţinii români întorşi nu pe şeile lor, ci plini de sânge, pe ale altora, se număra şi comandantul Xalom.
Comandantul gărzii căzuse apărându-l pe domnitor, care încercase să ajungă până la cortul sultanului, să-l răpună sau să-l ia prizonier, dar nimerise la acela al unui paşă.
Xalom fusese sfârtecat de săbii, şi pentru salvarea lui şi a lui Vlad sosiseră, între alţii, băieţii şi Tit. Băiatul îl ridicase, în iureşul atacului otoman, pe comandantul trabanţilor din ţărână, şi îl urcase pe şaua sa.
— Lasă-mă, du-te lângă măria sa! fuseseră ultimele vorbe ale lui Xalom.
Moartea lui Xalom îl întărâtase pe Băiat. Reîntorcându-se în tabără, se povestea că târâse după sine, legaţi în ştreanguri, un paşă şi trei agale10.
Căpitanul Ion luase apoi parte la hărţuirea armatei turceşti, ce încercase întâi să înainteze către Târgovişte, trecând prin pădurea de ţepi, unde şedeau încă înfipte scheletele lui Hamza paşa şi Catavolinos. Mahomed însuşi, cuprins de uimire, fusese atunci nevoit să recunoască, în faţa paşilor săi, că nu se simte în stare să ia ţara unui bărbat ca Vlad, care ştie să se folosească de domnia şi supuşii lui în aşa fel, încât poate să săvârşească, împreună cu ei, lucruri mai presus de fire.
Îl urmărise, alături de Vlad, pe sultan, în retragerea spre Brăila. Luase parte la luptele din septembrie când, şi cu ajutorul unei oştiri trimise de Ştefan cel Mare din Moldova, fuseseră răpuşi cam alţi treizeci de mii de otomani, veniţi în sprijinul lui Radu cel Frumos, lăsat în ţară de Mahomed, sub paza achingiilor lui Ali-beg.
Bătăliile acestea costară, de bună seamă, şi sufletele altor viteji. Între ei se povesteşte că se stinse, la Brăila, locţiitorul domnesc Nicolae, modest, tăcut şi prea puţin cunoscut de Băiat.
Apărând Bucureştii de achingiii lui Ali-beg, căzură logofătul Lazăr şi căpitanul Neagoe, noul comandant al gărzii lui Vlad, în locul lui Xalom.
Multe movile se ridicară, în acele zile de crâncenă încleştare, de-a lungul şi de-a latul Ţării Româneşti. Peste hotare nu se duse însă decât vestea victoriilor lui Vlad. Răsunetul acestor victorii, purtate de ţăranii valahi împotriva oştenilor celei mai mari şi cotropitoare forţe militare din veacul al XV-lea, se auzi până la marginile lumii. Împăraţii, regii şi principii, dogele Veneţiei şi Papa de la Roma se bucurară. În bisericile apusului şi răsăritului se traseră clopotele şi se înălţară rugăciuni pentru biruinţele şi mai departe ale ţăranilor valahi, iar cântăreţii alcătuiră o mulţime de cântece în care, alături de numele lui Vlad şi al vitejilor săi, aminteau întotdeauna şi pe acela al căpitanului Ion.
La toate acestea se gândea Băiatul în ziua când, împreună cu micuţa Oltea, călare pe Negru, cobora spre satul Tismana. Iar pe ciobanul care-i dăduse bineţe îl cunoştea foarte bine. Mâna stângă îi rămăsese pe câmpul de luptă din lunca Ialomiţei.
— Te-ai întors de mult? îl întrebă căpitanul Ion.
— M-am întors… Au părăsit şi alţii oastea! îi răspunse ciobanul, dând din braţul sănătos, în care îşi ţinea căciula. Unii împuţinaţi la trup, alţii din nevoia de a-i hrăni pe cei de-acasă…
Căpitanul Ion cunoştea adevărul acesta bine. Oastea de ţară era istovită şi se risipea.
— De ce să mai stea ţăranii la oaste? întrebă omul… Mahomed, învins de măria sa Vlad, s-a lăsat de gândul de a face din Ţara Românească paşalâc turcesc. Cel puţin aşa grăiesc boierii. Şi tot ei mai spun că, de se va duce oastea de ţară acasă, o să se facă pace.
— În schimb sultanul ni l-a lăsat în ţară, plocon, pe Radu – frumos la chip şi urât ca moartea la inimă – se oţărî căpitanul, făcând-o pe Oltea să-l privească speriată. Îl sprijină armatele lui Ali-beg, ca şi cele boiereşti, care n-au luptat şi sunt odihnite…
— Pentru noi e totuna, rosti ciobanul…
— Nu este aşa, zise îndârjit căpitanul Ion. Sub măria sa Vlad, boierii care au făcut jocul turcilor şi i-au lovit pe oamenii de jos, punându-le biruri peste măsură, au fost pedepsiţi…
— Ce folos! răspunse amărât omul… Măcar de ne-ar fi dat nouă pământurile boierilor vicleni. Am fi avut ce apăra. Aşa!… şi ciobanul dădu din umeri. Eu unul am rămas ce-am fost, un biet vecin care paşte oile mânăstirii.
— Oricum, trebuie să rămânem lângă măria sa Vlad, stărui căpitanul Ion, şi să-l ajutăm în ceasul acesta de cumpănă; dar pentru că omul căta în jos, încruntat, fără să mai răspundă, tăcu şi el, şi îl mână înainte pe Negru.
Satul Tismana, înşirat pe malul râului, se mai refăcuse după urgia îndurată cu ani în urmă din partea achingiilor. Unele case se vedeau a fi fost ridicate mai de curând. Urmele războiului cu turcii puteau fi încă recunoscute peste tot. În faţa uşii unui bordei, o femeie neagră la chip, sfrijită, şedea în picioare lângă o fată cu capul gol, chincită pe vine, care mânca hămesită o turtă de mei, în vreme ce un câine slab, de i se vedeau coastele, li se gudura în jur.
— Ce ştii de bărbat şi de fiu? o întrebă tânărul căpitan pe femeie.
— Bărbatul se odihneşte în ţărână, lângă Târgovişte. Nu mai are nevoie nici de boieri, nici de domni, glăsui femeia, trăgându-şi broboada şi acoperindu-şi faţa boţită… şi băiatul Dumnezeu ştie pe unde-o fi…
Fata terminase de mâncat jumătate din turtă. Restul i-l dădu mamei, iar aceasta îi aruncă o fărâmitură şi câinelui.
Căpitanul Ion oftă. În ultima lună, din porunca domnitorului, încercase să mai adune de prin sate ţărani şi să lovească cu ei cetele boierilor potrivnici. Unii se strângeau, dar alţii erau atât de descurajaţi, că nu-i mai puteau urni. Foametea domnea peste tot şi iarna avea să vie curând. În ce-i priveşte pe Bucur, Mihailo şi Tit, rămăseseră lângă domnitor. Data întâlnirii cu Bucur, pentru a primi ultimele porunci, era astăzi, aici.
De aceea, după ce o duse pe fetiţă să vadă locul unde îşi petrecuse ultimii ani de copilărie Roxana, se întoarse în galop la mânăstire.
Încă de pe pod îl întâmpină Bucur.
— Ce e cu măria sa Vlad? îl întrebă căpitanul Ion, înainte de a descăleca.
Bucur îşi lăsă capul… Avea să-i destăinuie lucruri dureroase. Băiatul înţelese, şi o trimise pe Oltea în chilioara ei.
— Mai târziu vin să ne jucăm! o asigură.
— Îmi povesteşti despre măria sa Vlad? îl întrebă alintată, făcându-i semn să se aplece ca să-l poată prinde de gât.
— Îţi povestesc! râse el, după ce se aplecă, privind-o în ochi.
— Bine. Te cred! se bucură fetiţa. Mă duc – şi plecă alergând pe pod, întorcându-şi încă o dată capul din poartă şi făcându-i cu degetul, în chip de: «Bagă de seamă! Să te ţii de cuvânt! Te aştept!…»
Băiatul îi surâse şi, după ce ea pieri pe poartă, îl luă pe Bucur de mijloc.
Se îndreptară agale spre curtea mânăstirii, şi Bucur începu să-i istorisească:
— Armatele turceşti, sprijinite de o seamă de boieri, cât timp tu ai fost plecat să încerci să strângi oaste, ne-au lovit din două părţi, aproape de Curtea de Argeş. Nu rămăseserăm în viaţă decât cel mult o sută de oameni – vreo zece din gardă, şi restul ţărani. Măria sa Vlad s-a luptat iarăşi ca un leu. De trei ori a străbătut rândurile duşmane, făcându-şi cu sabia câte o pârtie largă. Mormane de leşuri rămâneau de-o parte şi de alta pe unde trecea el… Din nenorocire, la cea din urmă bătălie, a fost încercuit. Un achingiu s-a repezit pe la spate. Îşi ridicase sabia. Era gata să-l ucidă. A sărit însă Mihailo şi l-a doborât pe turc.
— Domnitorul e teafăr? fu întrebarea cea dintâi a Băiatului.
— În întregime nevătămat.
— Dar Mihailo?
— Mihailo a fost rănit.
— Nădăjduiesc că nu rău, se îngrijoră Băiatul…
— A sângerat mult. Turcii l-au lovit fără milă. Îl îngrijeşte însă tata. Şi tata crede că se va vindeca repede.
— Unde se găsesc acum? vru să afle Băiatul…
— Văzând că au rămas prea puţini şi vor pieri cu toţii, măria sa a dat poruncă celor rămaşi să intre în cetate la Poienari.
— Cetatea este puternică, îşi spuse Băiatul gândul cu glas tare. Şi câţi oşteni mai are măria sa?
— Nu mai sunt alţii decât străjerii cetăţii, tata, Mihailo şi încă vreo şapte oşteni ţărani, dintre care doi tot răniţi. Însă nici aceştia n-au vrut să-l părăsească. Până la cetate i-am însoţit şi eu. L-am dus pe Mihailo în şa. De cum s-au închis între ziduri, am pornit încoace, pe drumuri ocolite. Am anumite porunci de la măria sa. A! se opri el… Am uitat să-ţi spun. În cetate, cu măria sa, a mai intrat şi…
— Cine? se miră căpitanul Ion de şovăiala lui Bucur.
— Voiena…
— Voiena?!…
Dacă Băiatul ar fi aflat că alături de Vlad se află, în cetate, Mahomed al II-lea, nu s-ar fi arătat mai uimit. «Voiena?» într-o clipă îi reveniră în minte plimbarea din timpul nopţii, pe malul Dâmboviţei, închisoarea din turn şi clipa când o văzuse în rădvan, întorcându-şi faţa de la el…
— Aloiz, fiul spătarului Barbălată, cu care trebuia să facă nunta Voiena, a fost tăiat de măria sa în cea din urmă bătălie, lângă Curtea de Argeş, urmă Bucur. Voiena se afla în tabăra boierească, înarmată şi îmbrăcată în haine bărbăteşti, însoţindu-şi mirele…
— Adevărat?… îl întrebă din nou Băiatul pe Bucur, nevenindu-i să creadă toate câte le auzea.
— Foarte adevărat…
— Şi?…
— Văzându-l pe măria sa Vlad că se retrage, luptând, spre Poienari, Voiena, călare, i-a luat-o înainte…
Băiatul nu mai avea răbdare. Dorea să afle totul dintr-o dată, dar nici să nu piardă vreun amănunt. Se înroşise la obraz şi pe spinare simţea curgându-i pârâiaşe de sudoare:
— Şi?… Şi?…
— L-a aşteptat, cum spun, pe măria sa, la poalele cetăţii. A îngenuncheat în faţa lui. I-a spus că l-a îndrăgit pentru măreţia, puterea şi nobleţea lui, încă din ziua aceea când a intrat victorios la Târgovişte, pe un cal alb…
— Dar în ziua aceea a fost trimisă cu toţi ceilalţi boieri la Cetatea Poienari, să lucreze la ziduri!… îl întrerupse Băiatul pe Bucur. Cum putea să-l îndrăgească pe un om care a trimis-o să trudească? Nu îţi aduci aminte cum plângea, zicând că mai bine moare decât să muncească? Şi măria sa a crezut-o?…
— Nu ştiu dacă a crezut-o, dar s-a înduplecat s-o adăpostească în cetate. Voiena zicea că n-a venit cu boierii spre Curtea de Argeş, decât ca să ajungă până la el… Vrea să-i rămână slujnică, roabă, să-l vegheze, să-l hrănească, iar dacă vor birui turcii este gata să moară cu el sau pentru el…
— Minte!… Minte!… Nu îl iubeşte!… Nu îl poate iubi, striga Băiatul…
— Măria sa a primit-o în cetate, deoarece ea i-a spus că, sosind din urmă turcii lui Ali-beg şi cetele boiereşti, o vor învinui că i-a părăsit şi o vor omorî. I-a atras însă luarea-aminte că nu urăşte nimic mai mult pe lume decât înşelătoria şi trădarea… Dar… poate că nu minte… adăugă Bucur. Avea ochii în lacrimi când se ruga s-o lase în cetate. Omul după ochi se cunoaşte. M-am gândit pe drum, venind la întâlnirea cu tine… Sufletele femeieşti se pare că au totuşi anumite ciudăţenii. Poate că îl iubeşte cu adevărat…
— Măcar de-ar fi aşa! rosti Băiatul din adâncul sufletului. Altminteri… altminteri… şi nu mai spuse ce s-ar fi întâmplat dacă fapta, uluitoarea faptă a Voienei s-ar fi întemeiat pe minciună.
