— STRIGĂTUL HUHUREZULUI.

Caii fugeau cu o iuţeală neobişnuită. Faptul acesta îi făcea pe oameni să se uite miraţi pe urmele lor. De altfel aveau ce privi. Pe unul dintre ei călărea un urs. Aşa ceva nu se vede oricând. Iar caii, se zărea cât de colo că erau de rasă şi obişnuiţi cu goana îndelungată.

Tit cumpărase patru cai de la Galipoli7, unde debarcaseră. Vânzătorul unsese o înaltă căpetenie de spahii, şi Tit avea bănuiala că toţi patru fuseseră furaţi din grajdurile sultanului.

Plătiseră pe ei o groază de bani.

De bani însă nu se plângeau. Aveau cât le trebuia, ba încă le şi prisosea.

Era destul să scoată din săculeţ câte o bijuterie sau o piatră preţioasă, să o schimbe la cel dintâi neguţător sau cămătar, şi primeau un pumn de galbeni.

Bijuteriile le aveau de la Roxana. Săculeţul purtat de Tit era plin. Cu ele ar fi putut să cumpere, dacă ar fi vrut, nu patru cai împărăteşti, ci patru grajduri a câte două sute de cai, cu îngrijitorii lor cu tot.

Numai cu nădejdea scăpării şi a reîntoarcerii în ţară se învoise Roxana să primească darurile în bijuterii şi pietre preţioase făcute ei de Mahomed şi de alţi demnitari ai imperiului, dornici să-i câştige bunăvoinţa.

Dacă Tit ţinea pietrele scumpe şi giuvaericalele, Băiatul ducea cealaltă comoară a Roxanei, pe micuţa Oltea.

La început, fetiţa se cam speriase de Băiat. În harem nu fusese obişnuită să vadă figuri bărbăteşti. Nici măcar hidoşii eunuci nu puteau intra în locul unde fusese ascunsă ea de Roxana.

Cât timp au călătorit pe corabie, de la Stambul până la Galipoli, s-a deprins însă cu Băiatul, şi când se trezea dimineaţa îl lua de gât, cum făcea înainte cu Roxana, şi nu voia să se mai despartă de el…

Nu avea nici cinci ani împliniţi, dar, cu simţul binecunoscut al copiilor, îşi dădea seama că Băiatul îi era cel mai apropiat ocrotitor.

Roxana îi spusese Băiatului că fără această fetiţă – pe care o iubise ca şi cum i-ar fi fost o adevărată mamă – nu ar fi fost în stare să supravieţuiască dorului de ţară, nici ruşinii de a fi ajuns roaba lui Mahomed. Şi Băiatul se simţea gata de orice sacrificiu pentru micuţa Oltea, singura şi cea din urmă mângâiere a Roxanei în anii de restrişte.

Să ne reîntoarcem însă în serai, atunci când Roxana, văzându-l pe Băiat, îşi pierduse cunoştinţa.

Fata, stropită cu apă de Tit, dintr-o amforă de argint, îşi reveni.

Se uită din nou la Băiat, şi parcă nici nu-i venea să creadă că flăcăul voinic, înalt şi bălai, în braţele căruia se găsea, fusese copilul, tovarăşul ei de zburdălnicii, alături de care făcuse, cu ani în urmă, atâtea nebunii şi se jucaseră în fel şi chip pe pajiştile şi în pădurile înflorite ale Tismanei sau în ograda liniştită a tatălui său, Voicul…

Îl privea fără să se sature, şi după primele clipe de sfială, nu ştia cum să-l mai mângâie şi ce să-i mai spună.

Pe amândoi îi aduse la realitate Tit.

— Orele trec repede, le aminti. Veţi avea răgazul să vă spuneţi tot ce aveţi pe suflet în timpul călătoriei. Corabia ne aşteaptă în port. Vântul este prielnic şi, dacă nu ajungem la vreme, s-ar putea ca neguţătorul să-şi schimbe gândul, să se lipsească de banii noştri, să ridice pânzele şi să plece…

— Aşa e, da, aveţi dreptate, o să avem timp destul să vorbim, după ce vom fugi de-aici, recunoscu Roxana. Însă trebuie să vă mai spun câteva lucruri, înainte de a părăsi această încăpere. Şi, într-un colţişor ferit din fundul haremului, le-o arătă pe Oltea.

Fetiţa dormea liniştită pe un divan mic, în dosul unei perdele de muselină.

— Este a ta? întrebă Băiatul, cu inima strânsă.

— Nu. Mama ei a fost furată dintr-un sat de pe la noi, după ce tatăl său a căzut în luptă, încercând să o apere. Fiind frumoasă, a fost dăruită seraiului. Nu a trecut mult, şi femeia a născut. Eunucii nu au prins de veste, iar cadânele şi slujitoarele haremului, mişcate de soarta ei tristă, nu au destăinuit nimănui sosirea pe lume a fetiţei – botezată Oltea în amintirea pământului de unde se trăgea.

— Şi mama fetiţei unde e? vru să afle numaidecât Tit.

— La numai câteva luni după naştere, Mahomed a dat voie unui han tătar să-şi aleagă câteva roabe din palat. Mama fetiţei a fost printre ele. Înainte de a pleca, sărmana femeie a venit la mine şi mi-a căzut în genunchi. M-a rugat, prin trecerea pe care o aveam la palat, să fac orice ca fetiţa să ajungă din nou în ţara strămoşilor săi, şi măcar ea să fie ferită de înjositoarea robie în haremurile osamnlâilor… I-am făgăduit… Şi iată, am pregătit totul ca fetiţa să ne poată însoţi. Copilului i-am dat, cu puţin timp în urmă, să bea o licoare. Ea va dormi liniştită şi nu vă va face nici un fel de încurcături, până ce vom ajunge pe corabie. Este cea mai mare rugăminte pe care v-o fac, zise la sfârşit, uitându-se spre Băiat. Aici sunt lucruşoarele ei, mai arătă o legăturică.

Tit rămăsese puţin pe gânduri, încercând să măsoare greutăţile; dar Băiatul se hotărî numaidecât:

— Orice ar fi, o vom lua pe micuţă cu noi.

— Bine, se învoi păpuşarul, dându-şi seama că acestei arzătoare dorinţe a Roxanei nu i s-ar fi putut împotrivi.

Roxana le dete săculeţul cel greu cu giuvaericale şi un document semnat de însuşi Nişangi-paşa, marele dregător al cancelariei sultanului – având desenată pe el turaua – monograma lui Mahomed. Prin el se poruncea tuturor sangiacbeilor – guvernatorilor imperiali, şi cadiascherilor – conducătorilor religioşi – să le înlesnească şi să le ajute călătoria, fără să ceară nici o lămurire celor care îl înfăţişau.

Cine ştie prin ce mijloace şi cu câtă greutate reuşise biata Roxana să dobândească documentul acesta!

Deocamdată trebuiau sa iasă cât mai repede şi mai pe nesimţite din palat. Totul fusese chibzuit, de altfel, din vreme. Roxana desfăcu o uşă tainică din perete, pe unde, cu opt ani înainte, împărăteasa Bizanţului se putea strecura neobservată de slujitoarele sale. Uşa, descoperită de Roxana, în timpul lungii sale robii, nu era cunoscută de paznici.

Ieşiră într-un coridor mărginit de oglinzi, de acolo urcară pe nişte scări întortocheate, până la o sală dosnică, terminată cu o terasă. Un străjer stătea în dreptul terasei. Băiatul îşi dădu drumul de pe marginea de sus a terasei, aşa cum sărea din copac pe cal, căzând direct pe umerii străjerului. Nu se auzi decât o icnitură, şi acesta, lovit cum trebuie de pumnul dibaci al Băiatului, rămase leşinat.

Tit aruncă de sus o frânghie cu noduri, şi cea dintâi se coborî Roxana, primită în braţe de Băiat. Urmă păpuşarul, aducând-o şi pe micuţa Oltea.

Trecând pe aleile cele mai ferite şi întunecate ale parcului, fugarii reuşiră să ajungă, fără să mai întâlnească pe nimeni, până la zidul din spatele palatului.

Băiatul o ţinea în braţul stâng pe fetiţă, şi cu dreapta o sprijinea pe Roxana; iar Tit încheia micul convoi, păzindu-l din spate de primejdie.

Cum înaintau pe alei, se auzi un ţipăt de huhurez. Era Bucur, care dădea semnalul că drumul e liber.

Furişându-se prin partea de dinafară a zidului, Bucur, Mihailo şi ursul îi doborâseră, luându-i la rând, pe toţi cei şase paznici, aflaţi în acest loc, fiecare în dreptul câte unui contrafort, la distanţă cam de cincizeci de paşi unul de celălalt.

După ce îi legaseră fedeleş pe paznici, ursul se căţărase pe trunchiul unui platan, sărise pe zid şi ajunsese într-unul din cele două turnuri. Străjerul, luat de urs pe neaşteptate, fusese trântit de-a dreptul în braţele băieţilor. Soţul său, aflat în turnul din celălalt colţ al zidului, păţise şi el la fe!…

Îmbrăcându-se repede în hainele străjerilor doborâţi, Bucur şi Mihailo se căţărară, cu ajutorul ursului, în cele două turnuri, şi fiul păpuşarului dăduse semnalul, tocmai când tustrei fugarii, în haine femeieşti, se apropiau de zid.

Scăparea era deci sigură.

Băiatul aruncă un capăt al frânghiei cu noduri pe zid.

Capul frânghiei fu apucat de urs, care se supunea întrutotul poruncilor lui Bucur.

— Urcă-te tu, o îndemnă Băiatul pe Roxana.

— Ai grijă de fetiţă!

Parcul palatului imperial se vedea, în noapte, fantomatic, cu frunzişul său des, clătinat de vânt, şi dincolo de zid se auzea marea.

Mai înainte de a începe să se caţăre pe frânghie, Roxana vru să se mai uite o dată la chipul copilei din braţele Băiatului, să vadă dacă încă mai doarme.

Dându-i la o parte învelitoarea de pe obraz, Roxana o privi. Dar o rază de lună rătăcită printre ramurile copacilor căzu pe ochii fetiţei. Şi, fie că puterea băuturii adormitoare trecuse, fie că raza de lună îi tulbură somnul, fetiţa se deşteptă. Văzându-se în braţe străine, se sperie şi, ridicând mânuţele spre Roxana, începu să se zbată.

— Lasă-mă la mama… la mama mea!…

În tăcerea nopţii, glasul clar al fetiţei răsună până departe.

— Cine este? strigă un străjer, alergând pe culmea din stânga a zidului, spre turnul unde veghea Mihailo.

Acesta îl întâmpină şi îl lovi cu suliţa; dar în iuţeala cu care se desfăşurau întâmplările, lovitura nu fu destul de bine socotită. Străjerul, rănit uşor, căzu, începând să se vaiete. Şi o trâmbiţă se auzi dând alarma.

Cu ajutorul lui Tit, Roxana – slăbită de boală şi înfricoşată – se căţără, tremurând ca o frunză, pe frânghia cu noduri, ţinută de urs.

Bucur, după ce lăsă o altă frânghie cu noduri în partea dinafara zidului, sări jos şi o aşteptă pe Roxana.

Tit îi urmă cât ai clipi, şi Băiatul la fel…

— Fatma!… Au furat-o pe Fatma din harem!… A zburat cea mai mândră pasăre din colivia înălţimii sale sultanului!… ţipau ascuţit câţiva străjeri din parc, şi coroanele negre ale copacilor, iluminate de făcliile din mâinile urmăritorilor, începură să strălucească feeric, luând parcă, de atâta vâlvoare, foc.

— S-a sfârşit… s-a sfârşit… murmură Roxana. Şi eram încredinţată că totul va merge bine…

— N-ai nici o grijă, vom scăpa, încercă s-o liniştească Băiatul, scoţându-şi de sub veşmântul femeiesc sabia.

— Căutaţi-o pe Fatma… Să nu ne scape Fatma… pasărea scumpă… mărgăritarul haremului… răsunau tot mai desluşit vocile.

Roxana, înfrigurată, se împiedica la fiecare pas, ştiind ce pedeapsă o aştepta, dacă ar fi fost prinsă.

— N-ai grijă, repeta Băiatul, încleştându-şi dinţi. Şi tu şi fetiţa veţi fi salvate…

Dar Roxana nu mai credea.

De atâtea spaime, simţea că se sfârşeşte.

— Uite-i! răcni un oştean turc, alergând, urmat de alţii vreo patru, înaintea fugarilor.

— Cel care vine e fostul nostru comandant de ortă, Mustafa, mai avu vreme să i-l arate Băiatul lui Mihailo pe oşteanul turc care alerga în frunte.

— Oho! îmi place întâlnirea cu el, se bucură Mihailo, de câteva ori m-a bătut cu biciul pe pielea udă. Şi, întâmpinându-l pe Mustafa, îl izbi cu suliţa în piept, făcându-l să se prăvălească.

Încercând să-i înconjoare, din spatele lor veneau alţi cinci sau şase străjeri. Tit şi Băiatul se întoarseră spre aceştia, lăsându-i pe Mihailo, Bucur şi Ursul să se bată cu cei dinainte.

Bucur şi Mihailo începură să-i ia în suliţe pe vrăjmaşi, în vreme ce ursul, nelăsându-se nici el mai prejos, prinse doi străjeri deodată în braţe, zdrobindu-i unul de altul, trântindu-i jos şi călcându-i apoi cu picioarele.

Spre norocul lor, garda palatului, de când plecase sultanul şi mai toţi oştenii fuseseră luaţi la război, era foarte mică.

Numai vreo treizeci de străjeri se aflau pe la porţi şi uşi. Dintre ei, o parte nici nu îndrăzniseră să-şi părăsească locurile de pază, rămânând să vegheze restul haremului, tezaurul şi celelalte încăperi.

La sunetul trâmbiţei, alergaseră numai cei de la intrarea în camerele Roxanei şi câţiva de la poarta din spate. Cu toţii erau cel mult zece sau doisprezece oameni.

Până să fie treziţi şi să se echipeze ceilalţi oşteni ai gărzii, care, potrivit obiceiului turcesc, se duseseră să se culce după cântarea de seară a muezinului, mai rămânea un răgaz. Şi dacă Tit şi băieţii luptau vitejeşte, puteau să-i doboare pe otomanii care încercau să-i încercuiască, şi aveau timp destul să fugă.

Printre cei care îi încolţeau pe Băiat şi pe Tit se găsea şi Daud.

— Împreună cu Fatma, mărgăritarul haremului, a fost furată şi Aişé, se văicărea el, în timp ce alerga spre grupul de fugari. Socrul meu îmi ceruse îngăduinţa să vină şi ea la palat, ca să se minuneze de frumuseţea cadânei stăpânului nostru, încercă să se dezvinovăţească.

— Dacă nu o vom prinde pe Fatma, mâine dimineaţă ai să te urci în ţeapă, împreună cu socrul şi mireasa ta, îi rosti ameninţător alt oştean.

— Care dintre femeile acelea o fi Aişé? răcni Daud, zărindu-i prin întuneric pe Băiat şi pe Tit. Dacă o prind, o voi târî de coade tot Stambulul, până am s-o ucid.

— Uite-mă aici! îi strigă Băiatul, lăsând-o din braţe pe fetiţă şi încredinţând-o Roxanei.

Daud, uimit şi întărâtat, se luă după Băiat.

Băiatul nu voia să-l ucidă, gândindu-se că – deşi Daud nu făcuse lucrul acesta cu vreo intenţie bună – lui i se datora că reuşise să pătrundă în harem. Ar fi vrut deci doar să-l sperie şi să-l pună pe fugă.

Încercând să-l înfricoşeze pe Daud, Băiatul, cu o singură lovitură de sabie, îi reteză turcului turbanul, apoi, dându-i un picior în spate, îl trânti la pământ.

Daud căzu cu capul pe pietre, îşi muşcă limba, dar, fiind oştean încercat, se rostogoli pe lângă zidul palatului şi fu din nou în picioare.

Văzând-o pe Roxana, prin întuneric, crezu că e Băiatul şi o lovi în piept cu sabia.

Roxana, cu o mişcare domoală, lunecând pe lângă zid, căzu la pământ.

— Câine! strigă Băiatul şi, învârtindu-şi sabia prin văzduh, îi zbură lui Daud capul…

Capul lui Daud se rostogoli în praf, şi Băiatul, nemaiţinând seama de nimic, se aplecă asupra Roxanei.

— Ai grijă de fetiţă… îmi făcusem atâtea visuri… îi zâmbi ea şi rămase aşa, cătând – fără să mai vadă nimic – spre marea argintie, clătinată de vânt.

Înfricoşată de noaptea aceea cumplită, când săbiile şi suliţele se ciocneau între nişte oameni încruntaţi şi necunoscuţi, făcând să ţâşnească din ele scântei şi să sară capete de pe umeri, fetiţa se trânti asupra trupului fără viaţă al Roxanei, apucându-l de umeri, încercând să-l ridice, plângând cu sughiţuri:

— Mamă… nu mă lăsa… să fugim…

Îndârjiţi peste fire de moartea Roxanei, după ce fuseseră atât de aproape de salvarea ei, Tit, Mihailo şi Bucur se avântară ca nişte tigri asupra străjerilor palatului împărătesc. De fapt, dintre cei câţi îi înconjuraseră la început nu mai trăiau decât patru, însă zgomotele dinlăuntrul parcului împărătesc lăsau să se înţeleagă că în curând vor veni şi alţii.

Bătălia se desfăşurase de altfel cu repeziciune.

Cei patru otomani îşi dădură şi ei viaţa – doi răpuşi de Mihailo, unul de Tit, şi cel din urmă, de Bucur.

Folosindu-se de această biruinţă, la îndemnul lui Tit, care rămăsese mai în urmă, să le acopere retragerea, băieţii – ducând cu ei trupul neînsufleţit al Roxanei şi pe fetiţă – se cufundară în noapte şi se îndreptară în goană spre locul, destul de apropiat, unde lăsaseră o barcă priponită de ţărm.

Urcându-se în barcă, vâsliră până la corabie.

Genovezii obişnuiau de multe ori să primească, pe punţile corăbiilor lor, creştini care fugeau din imperiul otoman. Însuşi Vlad se salvase odată, agăţându-se, la Galipoli, de un vas asemănător.

Numai că neguţătorul care era stăpânul corăbiei avea un suflet hapsân.

El auzise zgomotele luptei şi trâmbiţele de alarmă şi, motivând că primejdia pentru vasul său crescuse, le ceru o sumă aproape încă o dată mai mare decât fusese la început vorba.

Neavând încotro, plătiră, şi neguţătorul, poruncind să se ridice pânzele, corabia începu să plutească.

Cea dintâi grijă a Băiatului, odată ajunşi pe corabie, fu să-l vadă pe Negru. Calul fusese adus dinainte pe punte. De asemenea, în cală se găsea ascunsă, unde a şi rămas până la debarcarea ei la Galipoli, vestita lecuitoare din Beyoglu, o bătrână al cărei chip nu i-l putuse nimeni vreodată zări şi al cărui nume iarăşi nu i se cunoştea. Se povestea doar despre ea că ar fi fost o principesă bizantină, fugită cândva dintr-un harem. Ea se învoise ca Tit, îmbrăcat ca femeie, să intre în locul ei în harem, cu făgăduiala de a primi pentru asta o plată foarte mare şi de a fi dusă, după aceea, cu corabia, la Galipoli.

Şi Tit, cel care orânduise totul, se ţinuse de cuvânt.

În zorii zilei următoare, Băiatul o sărută pe fosta lui mică tovarăşă de joacă pe frunte. Faţa ei palidă se luminase. Era, în sfârşit, liberă; dar libertatea nu-i mai era de nici un folos. Ochii celor de faţă se umplură de lacrimi.

Învelită într-o pânză albă – albă, aşa cum îi fusese şi sufletul – trupul Roxanei fu aruncat în mare.

Pentru că atârnaseră de el o piatră, se duse îndată la fund.

Spre norocul lor, corabia, după ce porni, nu fu urmărită şi nu întâlni pe mare decât nişte vase mici de pescari. Aproape toate corăbiile otomane fuseseră trimise înainte, încărcate cu trupe, prin Marea Neagră, spre Dunăre. Porturile turceşti erau pustii.

De asemenea, nu întâmpinară decât o singură furtună, în apropiere de Galipoli. Scăpară însă cu bine şi debarcară, corabia genoveză urmându-şi drumul pe mare, prin Dardanele, către insula Chios.

Pretutindeni pe unde trecură apoi călări, văzură urmele jafurilor şi silniciilor otomane.

O femeie cu minţile rătăcite plângea la o răscruce de drumuri, chemându-şi zadarnic înapoi soţul şi cei trei feciori, luaţi în sclavie şi trimişi să vâslească pe catarga – galerele militare ale lui Mahomed.

Copii flămânzi, fără părinţi, lipsiţi de un acoperiş, se adăposteau prin munţi, laolaltă cu sălbăticiunile.

Trecerea prin Balcani fu nespus de grea.

Potecile erau întortocheate şi stâncile prăpăstuite, răvăşite ca sub mâna unui uriaş.

Dincolo de munţi însă, pe câmpiile Bulgariei, mugurii trandafirilor se deschideau într-o revărsare ameţitoare de parfumuri şi culori. În copaci, cireşile începeau să se coacă. Pâraiele murmurau. Vântul domol îi răcorea.

Fetiţei îi plăcea din ce în ce mai mult această călătorie, întâia din viaţa ei. Se cuibărea în braţele Băiatului şi, uneori, cât era de mică, începea să cânte vechi cântece olteneşti, învăţate de la Roxana.

Pe la popasuri, aflau ştiri din ţară. Oamenii povesteau că Vlad preţuia şi păzea cu atâta străşnicie cinstea, încât în Valahia se putea lăsa o casă plină de comori deschisă, şi nimeni nu ar fi pătruns fără voia stăpânului înăuntru. O pungă cu galbeni, pierdută pe uliţă, rămânea neatinsă, aşteptându-l pe păgubaş.

Domnitorul îi răsplătea din plin pe cei cinstiţi şi viteji, şi îi pedepsea cu asprime pe trădători şi pe laşi.

Cu prilejul unei bătălii, în care avangarda otomană, condusă de însuşi marele vizir, fusese învinsă de o mână de oşteni valahi, se istorisea că domnitorul poruncise ca toţi oştenii lui răniţi să fie adunaţi laolaltă. Cercetându-i pe fiecare, văzuse că unii erau răniţi în piept şi alţii în spate. Pe cei răniţi în piept îi răsplătise, dându-le ranguri de boierie, moşii şi aur, dar pe ceilalţi îi ridicase în furci, spunând că rănile din spatele lor erau o dovadă sigură că încercaseră să fugă.

Pe măsură ce se apropiau de Dunăre, Tit şi băieţii întâlneau tot mai mulţi fugari greci şi bulgari, scăpaţi din lanţurile robiei otomane.

Desculţi, zdrenţuiţi, cu urme de răni pe trupuri, aceştia strigau:

— Binecuvântat să fie Vlad! De s-ar uni toate popoarele creştine sub steagul lui, i-ar putea nimici până la unul pe otomani…

În seara următoare ajunseră la Dunăre. Fetiţa, văzând fluviul, bătu voioasă din palme.

Apa era scăzută şi limpede. În Valahia fusese secetă.

— Ostile otomane, le povestiră şi aici oamenii, se revarsă pe pământul valah, sleite de foame şi sete, pentru că măria sa Vlad a ars în calea lor bucatele şi-a otrăvit fântânile. Ciuma a început să bântuie între ienicerii şi achingiii sultanului. Iar oştenii ţărani ai lui Vlad, ca nişte duhuri răzbunătoare, lovesc trupele lui Mahomed, nevăzuţi, din dosul fiecărui trunchi de copac, din spatele fiecărei moviliţe, împuţinându-le necontenit rândurile…

Noaptea, pe o plută bulgărească, trăgându-şi caii de dârlogi, înot, după ei, Tit, băieţii, micuţa Oltea şi ursul ajunseră în Ţara Românească.