— IENICERII, AHMET ŞI IUSUF.

Noaptea ce a urmat va rămâne pentru totdeauna în amintirea Băiatului.

La venirea serii, se culcaseră pe paturile de muşchi, din coliba de crengi.

Întâmplările din timpul zilei şi, mai ales, întâlnirea cu voievodul Vlad, care le luase atât de hotărât partea înaintea comisului Ghilţ, îi impresionase pe tustrei, peste măsură.

Băiatul nu putea uita chipul domnitorului, privirea lui scrutătoare şi felul părintesc cum îl dezmierdase pe păr.

În taină, îşi mângâia palma. I se părea că simte încă, lipită de ea, mâna puternică şi cu degete lungi, a lui Vlad.

Îl rugase pe Tit să-i povestească tot ce ştia despre tânărul domnitor, şi păpuşarul primise cu bucurie.

Ca vechi oştean, cunoştea câteva legende ce se alcătuiseră despre Vlad şi tinereţea lui zbuciumată.

O mireasmă puternică de ierburi umede venea din pădure. Oltul curgea la vale, doinindu-şi vechile lui poveşti. Prin deschizătura de la intrarea colibei, se vedea lumina rece a stelelor. Un cal fornăia pe nas şi necheza prin somn.

Cel care dăduse de ştire că se apropia o primejdie fusese ursul… Mormăise şi-şi zornăise înciudat lanţul, ridicându-se în două picioare.

Numaidecât răsunară tropotul cailor şi zgomotul armelor.

Nenorocul a fost că ursul era legat cu lanţul de trunchiul copacului pe care se sprijinea coliba. În felul acesta nu le putuse fi de nici un ajutor.

Tit ieşise afară, dar asupra lui se repezise o ceată de oameni.

Încordându-şi muşchii, vechiul oştean îi răsturnă în iarbă. Din spate, săriră alţii. Se rostogoliră ca un ghem, până pe malul râului. Luptând, se prăvăli, împreună cu cei care se sileau să-l lege, în valuri.

Între timp, copiii încercau să se descurce singuri. Băiatul, cu sabia în mână, dăduse câteva lovituri bune slugilor boiereşti. Unuia îi tăiase urechea. Acesta ţipa ca din gură de şarpe.

Bucur puse mâna pe cofăieşul cu miere şi i-l aruncă boierului Ghilţ în cap. Comisul crezu că i l-a aruncat Băiatul, şi cum pe el avea cel mai mare necaz, fiindcă îl înfruntase în faţa lui Vlad, începu să-i ameninţe pe oşteni:

— Dacă nu-mi veţi prinde pe împieliţatul acela, am să pun să vă bată la tălpi!

Băiatul, urmărit de slugile boiereşti, se agăţă sprinten de ramura unui copac. Sărind ca o pisică şi legănându-se printre crengi, trecu în altul… Ar fi putut să ajungă astfel, din copac în copac, căci pădurea era foarte deasă, până în locul unde se găseau legaţi caii. Dezlegându-l şi încălecând pe Negru ar fi putut să scape.

Dar la lumina faclelor cu care venise ceata lui Ghilţ, îl văzu pe Bucur zbătându-se ca un peşte în vârşe, între doi gealaţi. Aceştia încercau să-i lege mâinile la spate. De sus, îşi dete drumul în capul lor. Gealaţii căzură. Bucur o luă la goană, Băiatul după el… Numai că în faţă le ieşiră alţi slujitori. Din spate, unul îi aruncă Băiatului un sac în cap. Altul îl legă cu un ştreang peste braţe. Vru să strige, dar o lovitură în tâmplă îl ameţi.

Când se trezi era într-o căruţă, împreună cu Bucur, legaţi amândoi fedeleş. Căruţa sărea prin bolovani, şi capul Băiatului se lovea, ca o minge, de marginea ascuţită a unui butoi. Privi spre Bucur şi văzu că soţul lui de suferinţă era încă leşinat şi avea un căluş în gură. Capul i se lovi încă o dată tare de marginea butoiului, şi îşi pierdu cunoştinţa.

Abia târziu şi-a revenit.

Amândoi, Bucur şi el, au fost duşi cu căruţa până la ţărmul Dunării. Câţiva turci i-au luat în primire şi i-au azvârlit într-un caic. Caicul era înţesat de copii între unsprezece şi cincisprezece ani. Dintre ei, cei mai mulţi erau sârbi, albanezi, bulgari şi greci.

Comisul Ghilţ îi vânduse turcilor.

Tit se înecase în Olt. Cel puţin aşa credea Ghilţ. De cai şi de urs, boierul nu mai avusese timp.

Pe acelaşi caic, Ghilţ împreună cu câţiva slujitori trecuseră la osmanlâi, de teama pedepsei domneşti.

Vlad făcuse greşeala de a-l lăsa pe comis să se înfăţişeze singur la judecata de la Târgovişte.

Greşeala aceasta i-a fost domnitorului de învăţătură pentru toată viaţa.

După o călătorie, care băieţilor li se părea că nu se va mai sfârşi, caicul ajunse la străvechiul Constantinopol, numit de turci, de când îl cuceriseră, Stambul… În fundul vasului, fuseseră înghesuiţi aproape două sute de copii, într-un loc larg pentru cel mult treizeci.

Dintre copii, cei mai slabi se prăpădiseră pe drum. Lipsa de aer, oboseala şi rănile pricinuite de ştreangurile cu care fuseseră legaţi îi făcuseră să-şi dea sufletul…

— Asta le-a fost soarta – Kismet, ziseseră turcii nepăsători şi îi aruncaseră în mare.

La Stambul, copiii fură călăuziţi în curtea luminoasă a unei foste mânăstiri greceşti, transformată în moschee, unde primiră fructe din belşug şi apă rece pe săturate.

Se spălară pe mâini, pe obraz şi pe picioare, lucru care nu se mai întâmplase de când fuseseră răpiţi, şi se simţiră deodată învioraţi.

După aceea, un turc, spân şi slab ca o scobitoare, semănând cu o babă stafidită, în grija căruia fuseseră daţi, începu să le cerceteze vânjoşenia, îndoindu-le şi dezdoindu-le braţele, deschizându-le gurile, să le vadă dinţii, aşa cum fac neguţătorii de cai prin iarmaroace.

În timp ce-i măsura şi-i încerca în fel şi chip, boscorodea cu ajutorul tâlmacilor, fericindu-i pe copii că-şi părăsiseră ţările de baştină, destinate pieirii, şi le spuse că vor fi duşi într-o tabără-şcoală de ieniceri. Ien-cer în limba turcă înseamnă oştire nouă, le tâlcui el, fiindcă ei vor fi oştirea cea nouă, formată din copii răpiţi din alte ţări, care vor stârpi până la unul pe ghiauri.

Adevărul este că sultanului Mahomed îi plăcea de multe ori să se laude că va lua în stăpânire întreaga lume, dar nu vărsând sângele turcesc, ci pe al copiilor din ţările pe unde călcau ostile lui.

Când veni şi rândul lui Bucur, acesta se împotrivi să deschidă gura ca un cal… Slăbănogul îi strânse fălcile cu degetele ca într-un cleşte. Atunci Bucur îl muşcă.

Turcul, cu degetele însângerate, dete un răget, sărind de durere într-un picior.

Băiatul găsi că venise clipa prielnică de a încerca să scape. Îi trase turcului turbanul pe ochi şi îi dete un brânci.

Amândoi băieţii o luară apoi la fugă, sărind peste gardul de piatră al moscheii, căci porţile fuseseră închise. După ei se luară o mulţime de copii, sărind de asemenea gardul…

În curte nu rămăseseră decât unii mai fricoşi şi câţiva prinşi de slăbănog când se înghesuiau pe lângă gard.

Restul se împrăştiară ca un stol de potârnichi.

În spatele clădirii se aflau cei doi paznici înarmaţi, care-i însoţiseră pe băieţi din port până la moschee. Dar aceştia, obosiţi şi toropiţi de căldură, se culcaseră la umbră, pe iarbă, şi adormiseră tun, cu fesurile pe ochi.

Auzind ţipetele stolului de copii şi strigătele de ajutor ale slăbănogului, săriră în picioare. Nedezmeticiţi însă şi neînţelegând ce se petrece, nu ştiau încotro s-o ia, pierzând astfel o bucată de timp.

Copiii alergau pe străzile oraşului şi glasurile lor ascuţite treziră din somn toţi câinii Stambulului, făcându-i să latre înverşunaţi.

Le-au trebuit turcilor câteva zile ca să-i poată aduna pe copii, fiindcă unii reuşiseră să fugă până departe, în cartierul genovez, Galata, alţii se furişaseră pe coastele mării şi se ascunseseră prin scobiturile şi găurile dintre stânci. Vreo câţiva, cinci sau şase, n-au mai fost găsiţi. I-a adăpostit şi i-a ascuns populaţia greacă, genoveză sau armeană? S-au înecat în mare? Ce s-a întâmplat cu ei n-a putut să mai afle nimeni!

Întorcându-ne la băieţii noştri, aceştia o luară pe o ulicioară, săriră peste un perete de piatră, nimeriră pe nişte trepte tot de piatră, şi, de acolo, într-o străduţă întunecoasă, unde se cunoşteau încă urmele pustiirilor făcute de osmanlâi cu trei ani în urmă, când cuceriseră oraşul… Pe străduţă văzură o saca, în care se aducea apă. Sacagiul lipsea. La saca era înhămat un cal răpciugos.

— Să-l deshămăm şi să fugim călare! fu de părere Băiatul…

Unde? Nu ştiau nici ei. Totul era să fugă.

Numai că, neavând hamuri, sacagiul, un armean bătrân, îşi legase mârţoaga cu nişte ştreanguri înnodate în fel şi chip. Minutele treceau, şi ei nu reuşeau sau nu ştiau să desfacă nodurile.

Din capul uliţei, se auzeau zgomotele celor care îi vânau pe copii. Renunţară deci la cal, şi o luară iarăşi la sănătoasa.

Neştiind încotro să fugă, nimeriră în port. Spre ghinionul lor, aici întâlniră câţiva spahii. Dacă băieţii şi-ar fi potolit pasul şi s-ar fi dat la adăpostul unor ziduri de case, poate călăreţii nu i-ar fi dibuit. Dar băieţii, văzându-i pe spahii, se întoarseră speriaţi.

Spahiii porniră după ei. Îşi aruncară arcanele. Îi doborâră şi îi aduseră târâş la moschee.

Aşa a început lungul prizonierat al celor doi copii.

Erau cât pe-aci să fie spânzuraţi. Şi dacă aga1 ienicerilor n-ar fi băgat de seamă cât sunt de voinici, şi că s-ar putea scoate din ei doi ieniceri foarte buni, altfel s-ar fi întâmplat, şi povestea noastră s-ar fi sfârşit aici.

Au fost cruţaţi de moarte, hotărându-se, în schimb, ca băieţii să fie trimişi în cea mai aspră tabără-şcoală de ieniceri din câte se găseau în imperiul turcesc. Clădirea şi ograda aşa-zisei tabere erau înconjurate cu nişte ziduri groase, şi dincolo de ele se găsea un şanţ adânc şi lat de peste douăzeci de metri, unde se ţineau tigrii. În tabără trebuiau să rămână poate mai mult de trei ani, aşa cum aflară când sosiră acolo.

Cei ce se arătau supuşi, învăţau Coranul2 pe de rost şi mărturiseau că doresc bucuroşi să devină robi ai sultanului – fiindcă ienicerii erau după lege robi ai sultanului – primeau o plată şi daruri bogate. Cine se dovedea însă că nu vrea să lupte pentru otomani era dat fiarelor, să fie sfâşiat.

Băieţilor noştri li se mai hotărî, drept pedeapsă, de către aga ienicerilor câte o biciuire zilnică, vreme de trei luni, cu «coada de pisică» – un bici făcut din douăsprezece frânghii împletite – pe pielea goală, udă.

— Ca să se cuminţească şi să prindă frică, zisese aga ienicerilor, fiindcă, dintre toţi copiii de creştini, valahii ăştia mici, pe care reuşim să punem şi-aşa atât de greu mâna, ne dau cel mai mult de furcă.

Băieţii n-au avut ce face. Au trebuit să se supună. Lunile au început să treacă.

Fiarelor nu li se dădea decât în zori să mănânce. Noaptea rămâneau flămânde, ca – dacă vreunui copil i-ar fi trecut prin cap să încerce să fugă – să cadă în şanţ şi să ajungă sub colţii şi ghearele tigrilor. Fiind flămânde, fiarele răgeau. Răgetele lor îi zguduiau pe copii. Câteodată le venea să se ducă şi să se azvârle singuri în şanţ, şi astfel să se sfârşească totul…

Dar când pe unul dintre ei îl apuca o astfel de stare sufletească dureroasă, celălalt îl încuraja. Bucur îşi amintea de tatăl său, Băiatul de Roxana, şi îşi spuneau unul celuilalt că trebuie să trăiască, să se întoarcă acasă, ca pe de o parte să aducă mângâiere celor dragi, pe de alta să plătească răul ce li se făcuse.

Cel dintâi care trebuia pedepsit era comisul Ghilţ. El îi adusese, prin ura ce o avea faţă de domnie, în starea aceea nenorocită. Mai presus de orice, aveau însă datoria să lupte, până la moarte, împotriva asupritorilor necruţători ai ţării lor, aceia ce voiau să-i nimicească.

Uneori îşi mai răcoreau sufletele şi cu câte o şotie, punându-şi pentru asta pielea în joc, şi chiar viaţa, pentru că osmanlâii aveau urâtul obicei, pe acea vreme, că nu ştiau deloc de glumă. Dar puii de valahi, mai ales când se trag din Oltenia – Valahia mică – nu se simt bine dacă nu fac şi câte una din astea, chiar dacă îi pândesc, după aceea, primejdii.

Odată, pe la începutul întemniţării lor, viitorii ieniceri se găseau în moschee.

Hogea îi învăţa versetele Coranului. La învăţătură şi la rugăciunile ce urmau, lua parte în acea zi şi un paşă, venit anume de la Stambul să vadă cât au înaintat în studiul Coranului viitorii ieniceri.

Hogea îşi pregătise pentru ziua aceea cele mai frumoase versete din Coran, nişte întrebări bine alese pe care să le pună viitorilor mahomedani3 şi se îmbrăcase în veşmintele cele mai bune.

Fiindcă ferăstruica dinspre Mare era deschisă, prin ea pătrundea din când în când câte o pală de vânt şi îi clătina încoa’ şi încolo barba subţire, lungă şi galbenă ca fuiorul…

Flautul şi instrumentele cu coarde cântau.

Hogea începuse să vorbească. Pe nesimţite, pe când vorbea, simţi o mâncărime ciudată pe piele. Se scărpină puţin cu degetele, de-a dreptul prin caftan, gândindu-se că trebuie să fie vreun blestemat de purec ce nu-i dă pace.

— Să nu uitaţi cât veţi trăi – rosti hogea cuvintele pregătite din vreme, anume ca să-l impresioneze pe aga – că aveţi cea mai mare cinste din câte se pot închipui pe lume, aceea de a fi slugile cuceritorului Mahomed!…

— N-o să uităm cât vom trăi! răspunseră, de astă dată, cum li se poruncise, viitorii ieniceri.

Mâncărimea însă se înteţea văzând cu ochii. Hogea îşi băgă mâna – fie ce-o fi – pe sub caftan, să se scarpine pe picior.

— Veţi fi dervişi – propovăduitori ai Coranului…

Glasul, din pricina mâncărimii, în loc să arate bucuria cuvenită într-o asemenea împrejurare, îi era din ce în ce mai jalnic. Pe piele simţea o arsură, transformată, încetul cu încetul, într-un foc mistuitor. Îi venea să lase totul baltă. Să alerge într-un suflet până la mare şi, aruncându-şi caftanul de pe el, să-şi dea drumul în valuri, doar, doar se va mai răcori.

«Ce-o fi?» se întreba deznădăjduit bietul hogea, începând să-şi mănânce cuvintele, să sară frazele atât de bine alese, scurtându-şi cuvântarea şi întrebările, dornic să se sfârşească totul mai repede şi să scape odată din iadul acela de mâncărimi.

— Veţi face parte din ordinul bectaşilor, al acelora care, luptând cu armele, sub steagul verde al profetului Mahomed, îi vor nimici pe nevrednicii ghiauri… se tângui el mai departe.

Şi, deodată, nu se mai putu stăpâni. Se descheie la caftan şi începu să răcnească spre paşa:

— Luminăţia ta, ard… Ajutor! Ard… Şeitan – diavolul mă arde de viu pentru păcatele mele…

Gemând, se repezi la uşă, sub ochii holbaţi ai trimisului împărătesc şi, scărpinându-se de să-şi rupă pielea, o zbughi pe uşă. În urma lui se îngrămădiră, uitând toată rânduiala ostăşească, viitorii ieniceri.

— Şeitan mă arde… gemea hogea, fugind spre mare, cu aripile caftanului bătând văzduhul şi semănând cu o pasăre mare, verde şi schiloadă, ce se rostogolea pe pământ.

Ce-a fost este lesne de închipuit.

— Priviţi la hogea!… A înnebunit hogea!… strigau dracii de viitori ieniceri, râzând şi nechezând ca nişte mânji scăpaţi primăvara la păşune.

La cercetare s-a dovedit că în hainele hogii fusese răspândit un praf scărpinător şi usturător, făcut din sămânţă de urzică şi piele de broască râioasă, uscate şi pisate.

Ca să spunem adevărul, nu fusese făcut câtuşi de puţin din piele de broască râioasă, ci numai şi numai din seminţe de urzică uscate. Băieţii noştri se strecuraseră, în ajun, în locul unde văzuseră că-şi ţinea hogea veşmântul pregătit pentru slujbă. Bucur stătuse de strajă, şi Băiatul presărase, pe de-a rândul, praful, în căptuşeală. Făcuse asta, pentru că hogea îl vârâse pe Bucur la închisoare pe nedrept, într-o celulă mucedă. Hogea îl învinuia pe Bucur că se încurcase la un verset, şi îl dusese el însuşi în celulă, după ce-l bătuse cu vergile.

Hogea fu pedepsit la rândul lui de paşa, fiind mutat din tabăra-şcoală de lângă Stambul, undeva departe, în fundul imperiului.

Făptaşii nu fură descoperiţi şi lucrurile merseră tot aşa mai departe.

Şi iată că anii au trecut. Băieţii se întrebau, de multe ori, cum au putut să îndure atâtea umilinţe şi chinuri, începând de la primele bătăi cu frânghiile împletite, pe spinarea udă, şi până la necontenitele jurăminte pe care erau siliţi să le facă, pe Coran, sultanului Mahomed al II-lea, asupritorul patriei lor. Cum de nu au pierit? Cine le-a dat puterea să rabde şi să reziste? Şi tot ei îşi răspundeau că puterea trebuie să le-o fi dat numai dorul de ţară şi nădejdea de a o mai revedea.

Au crescut mari, Bucur al cărui nume ieniceresc era Ahmet, s-a lăţit în umeri. Braţele i-au ajuns la fel de lungi ca ale tatălui său, şi poate la fel de puternice. Băiatul, Iusuf, cum îi ziceau turcii, a crescut înalt, subţire şi mlădios. Este cel mai înalt tânăr din întâia ortá – companie. De aceea este şi capul de coloană în compania lui. După el vine Bucur.

Afară însă de puful bălai de mustaţă, înflorit pe buza de sus, figura lui îşi mai păstrează încă farmecul şi dulceaţa copilărească. Iar părul – sub turbanul mahomedan, făcut din bucăţi împletite de stofă albastră şi albă – îi sclipeşte la fel de auriu.

Astăzi este ajunul plecării întâiei ortá de ieniceri, din care fac parte băieţii, către cetatea Nicopole, pe ţărmul Dunării, unde sunt trimişi, prin voia măritului sultan, să stea la porunca unui anume Hamza Paşa. Din pricina aceasta, comandantul companiei, pe nume Mustafa, i-a adunat pe terenul cel mare de exerciţii.

Ienicerii, încremeniţi, în haine verzi, groase, fiindcă bate vântul şi este frig, cu turbane pe cap şi hangere cu lamă scurtă, încovoiată, la brâu, ascultă cuvintele lui Mustafa.

Îmbrăcat într-o haină de aceeaşi culoare ca şi ienicerii şi nişte şalvari purpurii, atât de largi că ar mai fi încăput înăuntrul lor încă unul ca el, învineţit la obraz de silinţa ce şi-o dă ca să vorbească tare, fiindcă este cam răguşit, comandantul dă ultimele îndemnuri.

Mustafa, imamul – preotul – un bărbat scund şi îndesat, cu o barbă creaţă, cenuşie, şi ajutoarele sale sunt adăpostiţi, după obicei, sub un soi de baldachin. Baldachinul acesta este format dintr-un acoperământ de brocart scump de argint, ţinut pe patru stâlpi de lemn şi având deasupra o semilună tot de argint, care este mereu zguduită de vânt.

La câţiva paşi mai încolo, se găseşte cazanul uriaş, de aramă, cu lingura înăuntru, din care se hrăneşte toată urdia, cazanul fiind simbolul oricărei tabere ienicereşti.

Pe comandantul Mustafa, pentru felul nedrept de a se purta cu ienicerii, nu-l poate suferi nici un tânăr, şi cel mai mult băieţii noştri.

În timp ce Mustafa vorbeşte, iar imamul – venit anume ca să le ia tinerilor ieniceri jurământul – îl ascultă, baldachinul se clatină.

Mişcările lui Mustafa, care este deosebit de gras, sunt atât de dezlănţuite, din dorinţa de a arăta cât îşi iubeşte el de mult sultanul şi cât îi este de devotat, că mereu atinge unul din stâlpii sau chiar acoperământul baldachinului. Şi deodată, tocmai când comandantul ienicerilor rostea înflăcărat şi răguşit:

— Trebuie să-l slujim pe înălţimea sa sultanul până la moarte, contra ghiaurilor, şi să nu ne temem de nimic, ca să putem intra în raiul lui Mahomed!… – buf!… baldachinul se clătină mai mult şi se prăbuşi.

— Şeitan!… strigă imamul de jos.

— Mă înăbuş! horcăi Mustafa, pe capul căruia căzuse tot greul baldachinului. Şi, zvârcolindu-se ca un peşte într-o vârşe, izbuti să iasă, însă cu fundul înainte. Se legănă puţin şi căzu peste cazanul de ciorbă, răsturnându-l şi opărindu-se. Se trezi din leşin urlând, în vălmăşagul cumplit ce se iscase pe terenul cel mare de exerciţii. Imamul şi ajutoarele sale, ieşind pe brânci de sub baldachin, o luară la fugă, rândurile viitorilor ieniceri se rupseră, şi nimeni nu putu să-i mai stăpânească.

Ideea de a tăia pe trei sferturi atunci când nu fuseseră observaţi de nimeni – picioarele baldachinului, înainte de ceremonie, fusese a lui Bucur, şi băieţii făcură un haz nespus văzând că şotia pusă la cale încă din ajun le izbutise atât de bine. Cercetările ce se făcură nu duseră iarăşi la nici un rezultat.

După ce zarva se potoli, li se luă totuşi tinerilor jurământul…

În timp ce îşi muşcau buzele, fără să spună nimic, băieţii noştri – şi poate şi alţii ca ei – îşi jurară în inimă că vor rămâne duşmani neîmpăcaţi, până la ultima suflare, sultanului.

Zidurile închisorii, numită tabără de ieniceri, rămăseseră în urmă.

Băieţii se îndreptau către un alt destin, pe care nădăjduiau să şi-l poată schimba cu braţele şi mintea lor. Ştiau că nici un ajutor nu puteau primi de la nimeni în imperiul acesta uriaş, unde stăpânea groaza, şi moartea îi pândea la fiecare pas. Dacă ne luăm după vârstă, ei erau încă nişte copii, dar dacă ne gândim prin câte trecuseră, căpătaseră de pe atunci înţelepciunea şi prevederea unor vârstnici. Aceste însuşiri, îmbinate cu curajul lor înnăscut, trebuiau să-i ajute să-şi recapete singuri libertatea şi să-şi regăsească patria.

Mai întoarseră o dată capul şi, de la o cotitură, zidurile mohorâte, înăuntrul cărora stătuseră zăvorâţi, pieriră ca un vis urât.

În preajma Bosforului, în acel an, iarna continua să fie geroasă, deşi era pe sfârşite. Dar marea semăna, în unele zile, cu o tipsie întinsă de aramă, pe care aripile albe ale valurilor ei se zbăteau liniştit.

Ienicerii înaintau. În primul rând erau cei doi băieţi, lângă un tânăr gruzin şi altul sârb.

Vechile teritorii ale lui Constantin cel Mare se întindeau pustiite de război şi de jafurile necurmate. Vitele fuseseră luate pentru nevoile oştirii. Caii la fel… Ici şi colo se vedeau câte o colibă sărăcăcioasă sau ţărani în haine zdrenţuite, scoşi la muncă, mânaţi cu gârbaciul de turci.

Băiatului, de când mărşăluiau şi întâlneau din nou fete şi femei, de vederea cărora fuseseră lipsiţi, cât timp stătuseră în tabăra-şcoală, i se reaprinsese mai viu dorul de Roxana. Nădăjduia în norocul orb de a o reîntâlni.

«Poate, îşi spunea, o fi fost dusă de achingii prin ţinuturile acestea, aici o fi scăpat şi or fi adăpostit-o nişte ţărani.»

În gând se socotea cum, în asemenea împrejurare, s-ar fi întors la un popas, ar fi luat-o pe Roxana şi, împreună cu ea, înfruntând orice piedici, ar fi ajuns în ţară.

Pe Bucur, câtă vreme Băiatul îşi făurea astfel de visuri şi nădejdi, îl frământau alte gânduri. Îl tulbura neînchipuit de mult priveliştea ţăranilor flămânzi, slabi, numai pielea şi osul, cărora otomanii le luaseră în cursul iernii şi ultima fărâmă de hrană, lăsându-i să se hrănească doar cu făină din coajă de copac.

— Îmi aduc aminte cât am flămânzit şi noi! îi şoptea Bucur prietenului.

Băiatul ştia, din câte îi povestise Bucur, că Tit, ce se reîntorsese din nenumăratele lui rătăciri prin ţări străine, unde deprinsese meşteşugul de păpuşar, încercase să-şi dureze o gospodărie pe malul Oltului, în vecinătatea cetăţii Turnu, unde soţia sa moştenise un petec de pământ. Muncise, alergând prin bâlciuri, să-şi câştige pâinea pentru soţie şi cei trei băieţi. Dar casa îi fusese arsă şi băiatul cel mare răpit, în cursul unei năvăliri otomane. Cu toate străduinţele păpuşarului, care alergase în imperiul otoman, nu mai aflaseră nimic despre el… Pe al doilea băiat i-l uciseseră achingiii. Soţia căzuse greu bolnavă. Îi trebuiau leacuri şi hrană bună. Însă, în cursul domniei lui Vladislav, bântuise mereu foametea. Bucur şi mama sa nu erau niciodată cu mult mai sătui decât ţăranii aceştia greci sau bulgari, pe lângă care treceau ienicerii. Şi mama sa se stinsese curând.

Lui Bucur îi rămăsese în minte, neştearsă, imaginea mamei moartă de foame. De aceea îl zgudui atât de mult întâlnirea cu ţăranii flămânzi.

Folosind orice prilej, îşi dăruia hrana femeilor sau copiilor de ţărani ce le ieşeau în cale, rămânând el însuşi, uneori zile întregi, flămând. Băiatul, la început, cufundat în visele şi dorul său de Roxana, nu băgase prea bine de seamă ce făcea pe ascuns Bucur. O dată însă prietenul lipsi toată noaptea din locul unde făcuseră popas. Furişându-se printre străjeri, alergase până departe, în urmă, ca să-i ducă merindele din acea zi unei sărmane mame cu un copil la sân. Nu o putuse ajuta când trecuseră pe lângă ea, în timpul zilei, deoarece în urma lor călărea aga ienicerilor, care l-ar fi pedepsit aspru pentru o asemenea… nelegiuire. Îşi păstrase deci hrana, neatingându-se de ea, şi, la primul popas, fugise să i-o dea. Băiatul, descusându-l pe Bucur şi aflând ce făcuse, fu nespus de mişcat.

Împreună începură să se strecoare, noaptea, până la carele ce purtau merindele luate de la ţărani, şi le duceau departe, înapoi, pe câmp, ca să fie găsite de păgubaşi a doua zi.

Trecură o dată prin primejdia de a fi prinşi, dar izbutiră să se furişeze printre corturi şi ajunseră în locul unde se odihnea ortaua lor. Li se păru că sârbul care mergea în rând cu ei îi văzuse înapoindu-se, însă acesta se întorsese pe partea cealaltă şi începuse să răsufle greu.

În sfârşit, într-o dimineaţă, se zăriră Munţii Balcani. Frigul se mai potolise. Se vedea că se apropia primăvara. La poalele munţilor, colinele începuseră să înverzească. Ici şi colo se zărea câte un ghiocel…

Sârbul care mergea cu ei în coloană, şi al cărui nume ieniceresc era Ezid, nu mai înceta să se mire de gingăşia florilor. Din mers, le culegea, le prindea la haină, la turban şi la săculeţul de drum. Le mângâia ca pe nişte fiinţe şi faţa i se lumina de bucurie privindu-le.

De aici, se trase şi un necaz. La următorul popas, sârbul văzu, pe un pripor prăpăstios, o floare timpurie de primăvară, deosebit de frumoasă, necunoscută lui. Ezid, fermecat de frumuseţea ei, lăsându-şi merindele neatinse, se urcă pe o potecă, ajunse pe buza unei stânci şi, ţinându-se cu o mână, încercă să apuce cu cealaltă floarea. Din nebăgare de seamă, după ce rupse floarea, aplecându-se prea mult, lunecă. S-ar fi prăbuşit, fără îndoială, şi ar fi murit spărgându-şi capul de pietre, pentru că sub el se deschidea o prăpastie de cel puţin patruzeci de picioare, însă brâul şalvarilor largi i se agăţă, în cădere, de ramurile unei tufe de sâmbrior – un soi de pin – care se afla la vreo zece picioare sub stânca de pe care căzuse. Viaţa lui atârna acum numai de tăria ramurilor de sâmbrior.

Cei de jos rămăseseră încremeniţi. Nu ştiau ce să facă. Sârbul se uita la ei, din înălţime, legănându-se în văzduhul amurgului şi aşteptându-şi moartea, neîndrăznind să cheme pe cineva în ajutor, bănuind că nimeni nu şi-ar pune capul în primejdie pentru el…

— Cade! strigă Bucur.

Şi, cu îndrăzneală, începu să se agaţe de fiecare colţişor de stâncă, de fiecare tufă, care se desprindea sub greutatea lui, căţărându-se pe peretele drept al muntelui, rupându-şi unghiile, însângerându-şi degetele, alunecând.

Sârbul se legăna încă în văzduh cu ochii mari şi speriaţi, privindu-i pe Bucur cum se urca încet spre el, dar fiind sigur că nu va putea fi salvat şi având încă în mână floarea aceea luminoasă.

— O frânghie! strigă Băiatul… Şi fără să mai aştepte, desfăcu o frânghie de la unul din carele cu merinde şi o luă la fugă pe poteca pe care urcase cu puţin înainte sârbul… Ajunse pe aceeaşi buză de stâncă. Îşi dete însă seama că, încâlcit cum era în ramurile tufei, nu l-ar fi putut trage pe Ezid, sus, singur. Iar Bucur avea şi el nevoie acum de ajutor. De aceea îşi desfăcu frânghia, lăsând-o pe lângă Ezid, până în dreptul lui Bucur.

Bucur se prinse de ea, şi Băiatul, încordându-se, începu să-l tragă. Îl ridică până ajunse lângă Ezid. Atunci se opri şi – cum frânghia era destul de lungă, iar mai încolo se găsea un copac – îi legă capătul din mâna lui de copac. Bucur, ţinându-se cu o mână de frânghie, îl ajută pe Ezid să-şi desprindă brâul din tufă, şi amândoi, pe urmă, se căţărară, la rând, pe frânghie, până sus.

— Asta nu voi uita-o niciodată. Mi-aţi salvat viaţa, le spuse Ezid când se văzu scăpat, strângându-le mâinile celor doi băieţi.

În zilele următoare, coloana pătrunse tot mai adânc în munţi.

În depărtări, culmile erau pleşuve, brăzdate de şanţurile adânci ale şuvoaielor. În locurile umbroase se vedeau încă petice mari de zăpadă.

Aerul era proaspăt, ameţitor şi rece, ca un vin bun şi dulce din viile olteneşti ale Drăgăşanilor.

— Trebuie să găsim neapărat o cale să scăpăm! zise iarăşi Băiatul, în timp ce coborau printr-o pădure de brazi, trecând pe deasupra unei prăpăstii, peste o punte din trunchiuri cojite de copaci.

— Aici nu putem. Să ajungem la Nicopole, îi răspunse Bucur printre dinţi, ca să nu fie auzit de ceilalţi.

Din nenorocire, trebuie să mărturisim că destui copii se turciseră de-a binelea. Otomanii aveau o deprindere de aproape o sută de ani în pregătirea de ieniceri.

La început, copiii erau îmblânziţi cu frica, apoi, încetul cu încetul, erau câştigaţi prin daruri şi trai îndestulat.

Deznădejea celor care nu mai aveau pe nimeni în ţările lor, frica de moarte şi pedepse a celor laşi şi lăcomia pentru bogăţiile ce se puteau dobândi prin jaf, în războaiele de cotropire ale lui Mahomed, erau aliaţii ofiţerilor turci.

De frică sau cumpăraţi cu daruri, unii dintre ei deveniseră spioni. Supravegheau fiecare ortá şi îi informau pe comandanţi despre orice gând primejdios al celorlalţi. Băieţii nu ştiau cine erau iscoadele, însă ei se găseau în fiecare ortá şi nu se putea avea încredere în nimeni.

În afară de ofiţeri, fiecare ortá avea oşteni de origine turcă, luptători fanatici pentru imperiu.

Într-o dimineaţă, în timp ce înaintau în coloană, Băiatul izbucni de bucurie:

— Dunărea!… Dunărea!…

Şi, într-adevăr, de după un pâlc înverzit de salcâmi, se arătă albia largă a Dunării. Apa ei, uşor încreţită de vânt, galben-cenuşie – fiindcă plouase la munte şi venea plină de nămol – curgea grăbită spre Mare.

Păşeau pe malul bulgăresc.

Dincolo de fluviu se vedea Valahia.

Dealuri domoale se ridicau, acoperite de păduri. O geamie îşi înălţa semiluna spre cer, dar nu departe de ea se vedea turla unei biserici, cu crucea de lemn în vârf.

Băiatul îi venea să chiuie. Aceeaşi simţire o avea şi Bucur. Se uitară unul spre altul, cu înţeles, bucuroşi, şi-şi zâmbiră.

«Valahia!… Valahia!»… cântau inimile băieţilor, în timp ce, în hainele colorate de ieniceri, înaintau către cetatea Nicopole, sub steagul verde al profetului Mahomed.

Soarta nu-i cruţase de această umilinţă. Băieţii înţeleseseră însă de mult că trebuie să nu se lase înfrânţi de soarta lor duşmănoasă, ci să aibă răbdare şi să se pregătească, plini de încredere şi curaj, cu multă chibzuială, pentru ceasul cel mare al eliberării.

Până atunci nu trebuia să se cunoască nimic pe chipul şi în ochii lor. Trebuiau să-şi vorbească numai în şoaptă şi în gând.

«Valahia!… Valahia!»… cântau deci în taină inimile lor, în vreme ce înaintau cu iataganele, hangerele şi suliţele lui Mahomed, către cetatea Nicopole.

Paşa de Nicopole, Hamza, era renumit în tot imperiul pentru răutatea sa.

Ochii lui mici, fioroşi şi înecaţi în grăsime, ca ai unui mistreţ, clipeau mărunt şi des, întotdeauna nemulţumiţi de ceva.

Nici dănţuitoarele roabe nu şi le cruţa. Dacă tambura suna prea tare, dacă un zurgălău era agăţat prea sus sau prea jos de picior, dacă sărmana fată – sârboaică, grecoaică, bulgăroaică sau valahă – stătea nemişcată, aşteptându-i poruncile, sau dacă, dimpotrivă, voia să danseze, paşa putea să se supere. Poruncea ca fata să fie cusută în sac şi aruncată în Dunăre.

În cea din urmă zi, îl mâniase un străjer, fiindcă strănutase la uşa sa. Trupul lui, scurtat de cap, i-l mâncau de azi, din zori, peştii.

Paşii îi trebuia un alt paznic.

Sosind noua ortá de ieniceri, hotărî să-şi aleagă un tânăr dintre cei proaspăt sosiţi.

Porunci ca ienicerii să defileze, cu steagul înălţat, în sunetele fluierelor şi în bătaia tobelor.

Comandantul Mustafa, care nici el nu se simţea prea în larg în preajma lui Hamza Paşa, dădu poruncile trebuincioase.

După ce privi defilarea, paşa porunci să vie ienicerul cel mlădios din capul coloanei. Se uită lung la el, îl măsură cu ochii mici şi înecaţi în grăsime, clipind des şi mărunt, şi, până în cele din urmă, dădu din cap.

Mişcarea lui domoală din cap însemna că ienicerul trebuia să intre chiar atunci în odaia lui, şi acolo să stea de strajă.

Straja începea la amiază şi se termina la lăsatul serii, când muezinul cânta din minaret – turnul cu foişor al geamiei: «Alah e singurul Dumnezeu şi Mahomed e profetul său!» – chemându-i pe credincioşi la rugăciune.

Încăperea unde paşa stătea în timpul zilei era destul de mare, însă întunecoasă. Neavând decât nişte ferestruici înguste, lumina pătrundea înăuntru, în şuviţe galbene şi prăfuite.

Aerul era acolo îmbâcsit. Măsuţele sculptate în motive orientale, din jurul divanului pe care obişnuit stătea paşa, erau încărcate cu o mulţime de dulciuri, mai mult halva, rahat şi nuci înşirate pe sfoară şi muiate în must fiert cu făină, numite de turci sugiuc. Lui Hamza Paşa îi plăceau dulciurile. Din pricina asta era şi foarte gras, iar dinţii i se înnegriseră şi-i putreziseră, făcând să i se răspândească din gură o duhoare înecăcioasă, de câte ori vorbea.

— Cum te numeşti, ienicer? îl întrebă paşa când, intrând în încăpere, urmat de toată suita de paşale, căpetenii de oaste şi curteni, îl văzu pe Băiat la uşă, adus acolo de comandantul gărzii.

— Iusuf! îi răspunse Băiatul, fără să se clintească.

— Treci acum dincolo, Iusuf, şi veghează la uşă atâta timp cât vor rămâne la mine aceia cărora le-am poruncit să mi se înfăţişeze. În restul timpului vei sta în încăpere. Ai înţeles? întrebă el, lăsând să i se vadă cioturile negre din gură şi răspândind o duhoare de mort.

— Am înţeles! răspunse ienicerul Iusuf.

Salută şi ieşi.