— PE CINE PEDEPSEŞTE VODĂ CEL MAI STRAŞNIC.

În ziua aceea, ca un făcut, o mulţime de oameni cu treburi importante intrară la paşa. Un grec cu o figură făţarnică, un diac al cancelariei împărăteşti pentru treburile cu ghiaurii, Catavolinos, numit de turci Iunus, intră cel dintâi la Hamza şi rămase la el trei ceasuri.

Toată vremea îşi vorbiră în şoaptă. Dar urechea ageră a Băiatului, deşi se găsea afară, cu arma în mână, izbuti să prindă câteva frânturi din discuţia lor.

— Afurisitul de Dracula-oglu, fiul lui Dracul, trebuie să fie prins, îl înştiinţa diacul cu figură făţarnică pe paşa de la Nicopole. Aşa sună porunca luminăţiei sale sultanul…

— Pe drept cuvânt, zicea paşa. Nu plăteşte tribut şi nu se învoieşte să dea copii pentru oştirea ienicerească. Abia de pot fi răpiţi câte unul, când şi când, dar din ce în ce mai greu…

— Mă voi duce eu însumi să-l atrag la Giurgiu. Ai să-l ai în gheară, plocon… râse diacul împărătesc.

— Şi eu ştiu ce voi face cu el!… hârâi paşa. Însă trebuie să fii cu ochii în patru. Rândul trecut, când i s-a cerut tributul, luminăţia sa sultanul a trimis la Târgovişte nişte oameni de-ai noştri…

— Şi eu sunt de-al vostru, îi atrase atenţia, linguşitor, Catavolinos, care purta de fapt titlul de bei de Silistra.

— Sigur că eşti, îi întoarse vorba Hamza Paşa. Şi ce crezi că a făcut blestematul de valah?

Catavolinos cunoştea destul de bine întâmplarea, dar, prefăcut cum era, voia să-i lase paşii plăcerea să i-o povestească.

— Le-a cerut, urmă paşa, să i se plece, închinându-se în faţa lui, cu turbanele scoase.

— Ţţ!… Ţţ!… Ţţ! – făcu Catavolinos pe miratul, rotunjindu-şi buzele palide.

— Să-şi scoată turbanele în faţa lui! Şi când ei i-au răspuns că legea mahomedană îi opreşte pe credincioşi să-şi ridice turbanele în faţa unui ghiaur, a râs şi a zis că, în acest caz, o să facă ei aşa ca să nu le mai poată scoate niciodată. A chemat armaşul şi i-a poruncit să le ţintuiască solilor în cuie turbanele pe cap…

— Ţţ!… Ţţ!… Ţţ!… se prefăcu din nou că se miră diacul împărătesc.

— Acum trebuie să-i venim de hac, şi eu îi voi veni. Am să-l ridic în ţeapă pe ghiaur! se fuduli paşa. Pe urmă sultanul mă va înălţa, pentru această ispravă, în rang…

— Te va înălţa! fu de părere Catavolinos. Ai toate meritele…

Un timp nu se mai auzi nimic, oricât îşi ciuli urechile ienicerul Iusuf. Vorbeau prea încet.

Într-un târziu, Catavolinos ieşi, mai intrară în schimb câţiva sfetnici şi căpetenii turceşti, apoi fură chemaţi la paşa nişte valahi.

Băiatul căscă ochii.

Valahii veniră şi băiatul recunoscu numaidecât între ei pe comisul Ghilţ.

Un val de sânge i se urcă în obraji. Se gândi dacă nu a sosit clipa să-şi împlinească răzbunarea făgăduită, scoţându-şi hangerul şi spintecându-l pe trădător. Dar înţelepciunea şi prevederea biruiră primul val al mâniei. Se gândi că datoria lui era de a-l vesti pe Vlad de ce se pusese la cale.

«Ţara Românească nu trebuie să-l piardă pe măria sa Vlad, cel mai vajnic duşman al turcilor!» cugetă el…

Trebuia deci, cu orice preţ, să treacă dincolo, chiar în noaptea asta, şi să ajungă cât s-o putea mai repede la Târgovişte.

Comisul Ghilţ îmbătrânise în aceşti trei ani ce trecuseră. Mustăcioara lui neagră se lăţise şi încărunţise. În jurul ochilor i se ţesuse un păienjeniş de creţuri.

Îmbătrânise cum numai gândul că-şi trădează patria îl poate îmbătrâni şi urâţi pe un om.

Comisul Ghilţ se uită la străjer, dar băiatul crescuse, se schimbase la statură şi, în hainele colorate, ienicereşti, cu turbanul pe cap, era greu de recunoscut de cineva care-l văzuse o singură dată.

În fruntea cetei de valahi se găsea un tânăr ce semăna oarecum cu Vlad, deşi chipul lui era lipsit de măreţie. Acestuia, ceilalţi i se adresau cu titlul de «măria ta».

Ploconindu-se slugarnic, tânărul care semăna cu Vlad, urmat de ceata lui, intră la paşa.

Nu întârzie însă mult, căci muezinul începu să vestească, din minaret, cu glas tărăgănat, rugăciunea de seară.

Se terminase şi rândul de strajă al ienicerului Iusuf. Un alt ienicer, adus de comandantul gărzii, îl schimbă.

Băiatul se coborî în curtea fortăreţei, în care locuia paşa. De acolo i se îngădui să iasă pe poartă şi să se îndrepte spre clădirile lungi şi reci, ridicate pe lângă zidurile cetăţii, unde fuseseră deocamdată găzduiţi. În încăperea unde aveau să doarmă îl căută pe Bucur. Acesta se tolănise, obosit, pe saltea. Îl apucă de mânecă şi îl trase într-un ungher lăturalnic, să-i spună ce aflase şi să se sfătuiască.

Cam la patru ceasuri după ce sunase stingerea, două umbre se furişară pe lângă ziduri, către grajdurile cailor. Paznicul, un spahiu vârstnic, moţăia liniştit, învelit în cojoc şi sprijinit în suliţă, în faţa uşii închise, de lemn – când se pomeni prins peste gură de cineva, de la spate.

Dacă ar fi fost lună, străjerii de pe podul de lemn poate ar fi băgat de seamă ce se întâmplă jos.

Spre norocul băieţilor, pentru că ei erau umbrele care se furişaseră pe lângă ziduri, cerul se înnorase şi începuse să plouă mărunt.

Zgomotul ploii acoperi şi începutul de ţipăt al spahiului.

Simţind în aceeaşi clipă un genunchi în şale, străjerul vru să-şi scoată iataganul, dar două braţe vânjoase îl traseră de grumaz, pe spate, aproape înăbuşindu-l, şi îi înfundară gura cu o cârpă.

Bucur se prefăcuse, în dormitorul ienicerilor, că îi este rău.

— Mă doare pântecul de nu mai văd înaintea ochilor! se văicărise ei, având grijă totuşi să nu trezească prea mulţi din somn.

Băiatul sărise să-i dea ajutor:

— Hai la fântână să bei apă!

— Adu-i tu apă! Ce-l mai scoţi pe el afară? mormăise vecinul de saltea al lui Bucur.

— Nu, mă duc eu, se ridicase de la locul său Bucur. Trebuie să-mi ud fruntea şi să mă răcoresc.

Ajutându-l pe Bucur, care mergea greoi, ţinându-se de pântec, Băiatul ieşise împreună cu prefăcutul bolnav.

Se strecuraseră până la grajd, şi îl atacaseră pe spahiu, deşi inimile le băteau gata să le spargă piepturile. Dacă ar fi fost prinşi, mâine în zori erau scurtaţi de capete sau ar fi trebuit să privească lumea din înălţimea unor ţepi.

Acum nu mai era însă vorba de ei, ci de măria sa Vlad şi de ţară. Şi asta le dădea puteri.

În grajd, desfăcură frânghiile de la cai. Cu o bucată îl legară de sus până jos pe paznic. Alta, mai lungă, o făcură colac.

Ieşiră din grajd şi începură să se strecoare pe lângă ziduri. Pe vremea aceea, Nicopole era o aşezare lungă şi îngustă, semănând cu un coridor, ce pornea de la Dunăre şi se urca pe munţi. În partea cea mai de sus se afla fortăreaţa unde locuia paşa. De o parte şi de alta, oraşul era păzit de ziduri puternice, din care se înălţau, din loc în loc, turnuri înalte şi rotunde de piatră. În faţa cetăţii, spre fluviu, cele două capete ale zidurilor erau unite printr-un parapet de lemn.

Aici voiau să ajungă băieţii.

Câţiva ieniceri făceau de strajă, vorbind tare, prin locurile acelea. Băieţii se pitiră după colţul unei clădiri şi aşteptară să treacă.

O luară apoi la fugă, pitiş, ţinându-se mereu în umbra zidurilor, până se văzură lângă parapet şi începură să se urce repede, pe o scară scârţâitoare, spre podul mijlociu.

Ploaia curgea mărunt şi monoton, ca toamna, din cer. De sus se vedea Dunărea, cu apa cenuşie-întunecată, pişcată necontenit de acele reci ale ploii.

La malul ei, lângă o tufă de sălcii, se zărea căpătâiul unei bărci. Mai jos, la câteva sute de paşi, era debarcaderul… Un caic, alte câteva bărci şi o galeră erau legate la ţărm. Străjerii însă nu se arătau.

Până să ajungă la barcă, îndrăzneţul ce s-ar fi coborât de pe parapet trebuia să străbată mai întâi un braţ de apă murdară, care-l înconjura.

Pe mal, se zăriră în acea clipă doi achingii. Dar sorţii fuseseră aruncaţi. Nu mai puteau să dea înapoi. Din clipă în clipă, cineva din dormitorul de unde ieşiseră ei putea veni afară, să vadă ce fac. Se mai putea şi ca spahiul din grajd să-şi scuipe căluşul şi să cheme pe cineva în ajutor. Totul ar fi fost atunci pierdut.

Podul de sus al parapetului se afla între doi pereţi de lemn. Pereţii se strâmtau cam din cincizeci în cincizeci de paşi, în dreptul locurilor unde parapetul era sprijinit, în partea dinspre apă, de un fel de contraforturi foarte simple, din piatră şi pământ. Pe podul acesta nu putea să treacă decât un singur om.

Noii veniţi fuseseră duşi în ajun să vadă cetatea. Băieţii, cu gândul numai la fugă, cercetaseră cu grijă podul şi zidurile, şi ce nu putuseră să vadă aflaseră de la ienicerii mai vechi.

Ca să nu cadă niciunul din aceştia la bănuieli, fiindcă le tot puneau întrebări, băieţii se arătaseră foarte mândri că le fusese dat să se aşeze într-o asemenea cetate, clădită de un mare împărat bizantin4.

Acum, urmat de prietenul său, Băiatul se furişă pe pod, căutând locul cel mai prielnic pe unde puteau să coboare.

— Străjerul podului din partea asta unde o fi? îl întrebă Bucur, în şoaptă, pe Băiat.

Abia îşi sfârşise şoapta, şi ienicerul care era de strajă se arătă. Se traseră în spatele unuia din stâlpi şi îl aşteptară până veni în dreptul lor.

Amândoi îl încolţiră, şi Bucur îi puse vârful pumnalului în piept.

— Dă-mi armele şi nu scoate o vorbă! îi rosti încet Băiatul, smulgându-i suliţa din mână şi iataganul de la brâu.

— Vreţi să treceţi la valahi? îi întrebă ienicerul…

Vocea li se păru cunoscută. Băiatul îi apucă obrazul în palmă şi, apropiindu-şi ochii de el, îl cercetă.

— Ezid! se miră el, venindu-i să şi râdă.

Ienicerul nu era altul decât sârbul căruia îi salvaseră viaţa.

— Ce cauţi aici? îl întrebă Bucur.

— Unul dintre ienicerii vechi s-a îmbolnăvit şi m-au trimis pe mine în locul lui, răspunse sârbul… Dar spuneţi-mi, vreţi să fugiţi la valahi?

— Asta nu te priveşte! mârâi Bucur. Întoarce-te cu spatele…

Ezid se supuse, şi Bucur îi fixă vârful hangerului între coaste, în locul unde învăţase de la comandanţii turci că, împingând numai puţin, tăişul ajunge îndată la inimă.

— Cred că ne putem înţelege cu el… îi şopti Băiatul lui Bucur, în timp ce lega, cu repeziciune, un capăt al frânghiei de stâlp.

Băiatul, cu toate că trecuse prin atâtea împrejurări grele şi văzuse nenumărate grozăvii, iar comandanţii ienicerilor încercaseră să-l deprindă cu uciderea fără milă, nu se împăca, şi nu se va împăca până la sfârşitul vieţii cu ideea de a omorî cu inima uşoară un om. Legea cea cruntă a războiului, ce te îndeamnă să-ţi ucizi duşmanul, mai înainte de a te ucide el pe tine, n-a putut, cu toate primejdiile care l-au înconjurat, să pună niciodată deplină stăpânire pe el… Calea pe care mergea era aceea a blândeţii şi înţelegerii. De aici, ce-i drept, i s-au tras şi unele suferinţe.

— Numele meu adevărat este Mihailo, le suflă ienicerul în taină, văzând că Băiatul nu are de gând să-l ucidă. Luaţi-mă cu voi…

Băiatul se întoarse spre Bucur. Schimbară amândoi o privire.

— De mult vroiam să fug, continuă sârbul… Dar n-am avut curaj. Nu ştii în cine te poţi încrede…

— Bine, se învoi Bucur, la o mişcare cu capul a Băiatului. Dacă ne trădezi, te înjunghiem…

— De asta să n-aveţi grijă! spuse Mihailo. Îi urăsc pe osmanlâi…

— Să ne-o dovedeşti! îi ceru Băiatul şi-i făcu semn lui Bucur că poate începe să coboare.

— Vorbeşti cu cineva? se auzi vocea ienicerului ce stătea de strajă dincolo de gâtuirea rotundă a podului.

— Nu. Mi-e urât şi cânt pentru mine, îi răspunse sârbul…

— Vino, sau să viu eu la tine să stăm de vorbă… se auzi ienicerul din partea cealaltă a podului.

— Rămâi acolo. Mă simt mai bine singur, se grăbi să spună Mihailo.

Băiatul, care în prima clipă ridicase hangerul, îşi lăsă în jos braţul, răsuflând uşurat.

— Când ajunge Bucur la capătul sforii, îi spuse sârbului, arătându-i spre poalele cetăţii, începi să coborî tu…

— Bucur? Aha! Acesta e numele valah! Şi tu cum te numeşti? îl întrebă Mihailo.

— Băiatul…

Bucur, înotând în apa care era rece ca gheaţa, scutură frânghia. Atunci Băiatul îi făcu semn şi sârbului să coboare.

— Şi tu?

— Eu vin după tine.

Ajunseră jos şi înotau, plescăind încet, spre limba stâncoasă de pământ, ce se întindea înaintea lor, când se auzi din cetate o trâmbiţă sunând, ca un ţipăt omenesc. Tobele duruiră şi ele semnalul fugii unor ieniceri.

Ceea ce prevăzuse Băiatul se întâmplase. Spahiul din grajd reuşise să-şi scoată din gură cârpa şi dăduse alarma.

Dacă mai întârziau puţin, erau prinşi.

— Repede, la barcă! îi îndemnă Băiatul…

Pe parapetul de unde coborâseră ei se strânseseră o mulţime de ieniceri.

Un val de săgeţi porni de sus. Din pricina ploii, a vântului ce începuse să bată şi a întunericului, niciuna nu-i lovi.

Cineva strigă răguşit:

— Prindeţi-i! Fugari…

Vântul îi purta cuvintele şi nu se înţelegeau prea bine, dar Băiatul crezu că recunoaşte glasul paşii.

Se apropiau de ţărmul Dunării, când, pe neaşteptate, o suliţă se înfipse lângă ei, în noroi, plescăind surd prin apă. Bucur o smulse şi o azvârli înapoi. Cu un horcăit, cel care era de strajă pe ţărm şi încercase să-l ucidă se prăvăli, lovit în gâtlej.

Alt achingiu venea în goană, de lângă sălcii. Mihailo îl întâmpină. Se încinse o luptă scurtă, şi sârbul îl lovi cu hangerul în pântec. Îl prinse apoi de umeri şi-l scufundă în apă.

— În barcă!… În barcă!… îi zori Băiatul…

Săriră în barcă, o dezlegară iute, şi Băiatul cu Bucur începură să vâslească.

Trâmbiţele din cetate sunau şi tobele băteau înnebunitor.

— Să trecem Dunărea cât mai curmeziş! fu de părere Mihailo. Au pornit trei bărci încărcate cu ieniceri. Vor să ne iasă înainte…

— Îi comandă însuşi aga! băgă de seamă Bucur.

Aga era în picioare, în prima barcă. Pesemne le poruncise ienicerilor să-şi întindă arcurile, căci patru sau cinci săgeţi vâjâiră pe lângă ei.

Din nefericire, curentul fluviului era atât e puternic, încât barca fugarilor – cu toate că Mihailo şi Bucur vâsleau din răsputeri – nu putea să-şi urmeze drumul şi era împinsă în jos.

— Mai avem puţin şi ne ciocnim cu barca în care se găseşte aga! îi înştiinţă Băiatul pe tovarăşii săi.

Celelalte două bărci se pregăteau să-i înconjoare din faţă şi din spate, în bărcile ienicerilor, vâslaşii erau câte patru, şi direcţia se putea păstra mai uşor.

Înconjuraţi, nu mai putea fi vorba de scăpare. Numărul ienicerilor ce-i urmăreau era de zece ori mare.

— Mi se pare că suntem pierduţi! se amărî Mihailo. Şi cât nădăjduiam să scap din ghearele turcilor…

— Stai, încă nu suntem prinşi, le făcu curaj Bucur…

— Trageţi! porunci, din barca sa, aga ienicerilor.

Alt roi de săgeţi porni. Norocul fugarilor fu şi de data asta noaptea. Vântul şi ploaia le erau prieteni.

Băiatului îi veni o idee:

— Să ne prefacem că suntem loviţi, să răsturnăm barca şi să-i lăsăm să creadă că ne-am înecat.

— Dacă am putea ajunge pe malul românesc… murmură Bucur.

— E prea departe, clătină din cap Mihailo.

— Aşa e, recunoscu Băiatul… Uite, colo, pe ţărmul bulgăresc e o pădure…

— O vedem, ziseră Mihailo şi Bucur.

— Ne căutăm unul pe altul înlăuntrul ei. Curaj, băieţi…

— Cu bine! răspunseră ei…

Încă o dată ienicerii traseră spre fugarii de a căror barcă se apropiau.

— Sunt rănit, dete un ţipăt Băiatul pe turceşte, ridicându-se în picioare şi lăsându-se apoi să cadă în apă, cu braţele întinse, ca şi cum ar fi fost lovit.

— Unul s-a dus, se bucură aga. Omorâţi-i şi pe ceilalţi!…

Cât ar fi vrut Mihailo să aibă acum arcul, căci el era unul dintre cei mai buni ţintaşi din ortá. Aşa, se mulţumi să scrâşnească din dinţi şi să încerce să se ascundă pe fundul bărcii, în timp ce alte săgeţi zburară prin preajmă, înfigându-se în lemnul bărcii.

Prefăcându-se că sunt şi ei răniţi, Bucur şi Mihailo se aruncară, de asemenea, gemând, în apă.

În cădere îşi răsturnaseră barca.

Se dădură la fund şi înotară cât puteau de iute spre vale, ajutaţi de curent.

— S-au înecat tustrei, zise aga mulţumit, după ce-şi plimbă privirea pe suprafaţa unduitoare a Dunării. Nu se mai vede nimic…

— Nimic, recunoscură ienicerii, bucuroşi să se întoarcă mai degrabă.

— Agăţaţi barca fugarilor, aşa răsturnată cum e, de a noastră, şi trageţi-o la mal, porunci aga.

Ploaia se înteţise şi fluviul parcă fierbea. Din fundul său venea un zvon înăbuşit. Pădurea de sălcii se zbătea. Bărcile ienicerilor, ce luaseră cu ele şi barca băieţilor, pluteau către debarcader. Pe malul de la Nicopole zgomotul se liniştea. Numai o făclie mai tremura pe podul de lemn al cetăţii. Razele ei străluceau din când în când prin gurile de tragere cu arcul…

Băiatul scoase capul din valuri. Era departe de debarcader.

— Sunteţi pe-aici? întrebă el, bătând apa cu tălpile.

— Eu am ajuns! îi răspunse, mai din mijlocul fluviului, Mihailo.

Abia acum, după ce trecuse primejdia, Băiatul îşi dădu seama cât era apa de rece

— Brrr!… începu să tremure. Dar Bucur unde e? Bucureee!… Bucureee!… strigă.

— Sssst!… Am ajuns! îl auzi pe Bucur de pe mal… Veniţi încoace.

— Venim!… Venim!… răspunseră Băiatul şi Mihailo.

Nu trecu mult şi se adunară tustrei, cu apa şiroind pe ei şi îngheţaţi de frig.

— Bine era să fi putut ajunge pe ţărmul celălalt înainte de revărsatul zorilor, îşi dădu cu părerea Bucur, sărind pe loc şi bătându-se cu palmele pe piept şi pe umeri, să se mai încălzească. S-ar putea ca paşa să trimită mâine de dimineaţă ienicerii să ne caute cel puţin leşurile aruncate de apă la mal, ca să ni le poată înfige în ţepi, pe ziduri.

— Ah! Dacă am fi rămas cu barca… se întristă Mihailo.

O luară de-a lungul ţărmului, apropiindu-se de pădurea de sălcii unde voiau să se ascundă, până vor lua hotărârea ce anume era mai bine să facă.

Pământul chiftea sub picioarele lor desculţe.

Ploaia mai încetase însă şi, către miazănoapte, deasupra Valahiei, cerul se limpezise puţin. Dintr-o spărtură a norilor mijea un petec de lună.

— Semn bun, se înveseli Băiatul… Uite ce spun eu: să ne odihnim şi să încercăm să trecem totuşi înot dincolo.

Pe când vorbeau aşa, adunaţi pe cărarea ce şerpuia prin pădure, pe malul Dunării, zgribuliţi de frig, se treziră înconjuraţi de o ceată de bărbaţi şi femei.

Se vedea limpede că noii veniţi erau nişte ţărani bulgari, ce fuseseră strânşi de turci, lucraseră pe undeva, pe la vreo cetate, şi acum se întorceau acasă. Bărbaţii aveau în mâini, unii sape, alţii numai nişte toiege. Feţele le erau învăluite în bărbi ţepoase şi zbârlite, cele mai multe cărunte, ca nişte nori ai amărăciunilor. Femeile, îmbrăcate în fuste cenuşii şi sumane de postav ţărănesc, cârpite şi răscârpite, veneau în urma bărbaţilor. Printre ele erau şi câteva fete tinere. Dar şi acestea păreau bătrâne. Feţele asprite şi umerii încovoiaţi de oboseală nu lăsau să li se vadă tinereţea.

Oamenii veniseră, pe nesimţite, pe poteca din pădure, îndreptându-se spre satul ce se afla în apropiere. Cei mai mulţi erau desculţi, şi doar puţini purtau opinci din coajă de copac.

Erau flămânzi, trudiţi şi îndârjiţi.

Un bătrân cu o chică lungă păşea înaintea tuturor.

— Uite nişte turci rătăciţi, zise bulgăreşte.

— Arme au? întrebă alt ţăran din urmă.

— N-au, şi chiar dacă ar avea… mormăi bătrânul, trebuie să…

— Să scăpăm lumea de ei, să nu mai îngroaşe haita de la Nicopole.

— Înecaţi-i! ţipă ascuţit o femeie. Unii ca ei mi-au luat amândoi băieţii…

— Să-i înecăm! rostiră alţii, şi câteva toiege şi sape se ridicară.

Bătrânul îl învăţase pe Băiat bulgăreşte, încă din prima copilărie, cum se silise să-l înveţe şi alte limbi. Nu era greu. Aproape fiecare călugăr din mânăstirea Tismana cunoştea ori bulgăreşte, ori sârbeşte, sau amândouă aceste limbi slave.

Bucur, care împreună cu Tit fusese silit să cânte şi să joace prin garnizoanele turceşti din Bulgaria, rupea şi el câteva vorbe. Iar sârbul Mihailo avusese mama bulgăroaică.

Ţăranii îşi ridicaseră toiegele şi sapele şi se pregăteau să-i toace cu ele – aşa cum făceau ţăranii bulgari ori de câte ori întâlneau pâlcuri răzleţe de ieniceri – şi să-i arunce în Dunăre. De aceea ienicerii nu umblau, de obicei, decât în cete prin Bulgaria, unde poporul, deşi în lanţuri, nu se dădea învins.

Băieţii, pentru întâia oară, se simţiră înfricoşaţi.

Aventura pe care o trăiseră, oboseala, frigul, încordarea fără margini îi istoviseră.

Vedeau că se apropie moartea. Şi moartea nu venea de data asta de la duşmani, ci de la prieteni. Cum să-i facă să înţeleagă lucrul acesta?

— Staţi! strigă Băiatul, ridicând mâinile. Nu suntem ceea ce credeţi…

Bărbatul cel vârstnic, din frunte, se opri.

— Nu sunteţi ieniceri?

— Ba da… bâigui Mihailo.

— Atunci pe ei, ce mai staţi? se îndârji femeia căreia i se răpiseră băieţii, ieşind ea însăşi înaintea celorlalţi.

Băiatul aruncă o privire spre Dunăre. Aburi verzui pluteau deasupra ei. Ploaia contenise şi luna se vedea în întregime, spălată şi curată ca obrazul unei fete într-o zi de sărbătoare. Dincolo de apă era ţărmul valah. Vlad trebuia înştiinţat. Vlad era în primejdie.

— Am fost ieniceri, strigă Băiatul mai departe, cu mâinile ridicate. Suntem copii de valahi, răpiţi în urmă cu trei ani de turci. Adică el e sârb, îl arătă pe Mihailo. Şi Mihailo dădu din cap, în semn că aşa e. Dar ne-am păstrat credinţa strămoşească. Noaptea asta am fugit din cetate…

— De la Nicopole? se mirară câţiva. Asta nu se poate…

— Se poate, întări Bucur. Sârbul acesta era de strajă, şi ne-a ajutat…

Oamenii începură să-şi lase jos sapele şi toiegele.

— Măi, să ştiţi că e adevărat, îşi dete seama bătrânul… De asta era atâta tulburare la cetate. Aţi vrut să fugiţi peste Dunăre?

— Da, cu o barcă, dar n-am putut, îl lămuri Băiatul… Ne-am răsturnat singuri barca, să creadă turcii că ne-am înecat.

— Săracii de ei! oftă femeia înverşunată de adineauri.

— Şi-acum ce-aveţi de gând? îi întrebară ceilalţi bărbaţi şi femei, strângându-se prietenoşi în jurul lor.

— Vrem să trecem încă în noaptea asta dincolo, ca să ajungem mâine la voievodul Vlad.

— În Vlad şi-au pus mulţi nădejdea, de când a fost răpus de molimă, la Belgrad, Ioan de Hunedoara, glăsui bătrânul… El singur mai ţine sabia în mână, stând stavilă împotriva păgânilor. Dacă va vrea Dumnezeu, poate să ne vină şi nouă într-ajutor.

— Noi şi cu valahii am fost întotdeauna ca fraţii, rostiră bărbaţii şi femeile.

— Veniţi acum, urmă bătrânul, să vă încălziţi şi să vă dăm, de unde om găsi, nişte schimburi uscate. Avem o luntre pitită sub mal…

Satul, dacă se poate numi aşa, era la o azvârlitură de băţ, la capătul pădurii. Câteva bordeie înfundate în pământ şi două sau trei colibe de nuiele lipite cu lut. Într-una din aceste colibe băieţii se dezbrăcară, aruncându-şi în foc veşmintele roşii, cu brâie scumpe, albastre, de mătase, pe care le purtaseră cu atâta silă. Parcă nişte poveri zdrobitoare le fuseseră luate din spate, când îşi văzură hainele ienicereşti arzând. Se simţiră mai uşuraţi şi veseli. Ţăranii le aduseră, din sărăcia lor, îmbrăcăminte albă de pânză, semănând cu aceea a valahilor. Băiatul mai primi o bundă zdrenţuită, Mihailo un sumăiaş strâmt şi rupt în coate, şi Bucur un ilic.

În colibă flăcările luceau vesele.

Mâncară o fiertură de mei. Sorbiră din ulcele o băutură fierbinte, întăritoare, din fructe de măcieş de toamnă şi buruieni tinere de primăvară.

Întremaţi, se întoarseră apoi, înconjuraţi de săteni, până la Dunăre, unde într-un loc ferit, între sălcii, se afla pitulată luntrea. Băieţii îşi luară rămas bun de la oameni. Femeia care ceruse în pădure, cu glas tare, ca ei să fie înecaţi, îi sărută ca pe copiii săi. Lacrimile ei le udară obrajii. Şi însoţiţi de binecuvântările şi urările oamenilor, rostite din inimă, se depărtară de malul bulgăresc.

— Ehei, zise pe drum ţăranul bulgar ce-i însoţea şi urma să se înapoieze cu barca, din Valahia ne vin o mulţime de veşti! Vlad se arată a fi un domn şi jumătate.

La întrebările băieţilor cu privire la veştile despre măria sa Vlad, acesta le povesti cum noul domnitor îşi alcătuise o armată nouă, din slujitori şi ţărani credincioşi, cu ajutorul cărora îi ţine din scurt pe turci. De asemenea, şi-a făcut o gardă de oşteni bine instruiţi, însă tot numai cu oameni de ţară, nu cu străini. Oştenii aceştia, numiţi trabanţi şi înarmaţi cu halebarde5, sunt gata să moară pentru el…

— Şi eu aş fi gata să mor, dacă ar fi nevoie, rosti Băiatul… A fost atât de bun cu mine. Mi-ar place să fac parte dintre trabanţii săi. Dar anumiţi boieri erau împotriva lui. Mai ales unul, Albu cel Mare…

— Albu cel Mare? Am auzit de el… A pierit de trei ani. S-a ridicat cu oaste împotriva lui Vlad. Unii boieri l-au sprijinit pe Albu. Dar Vlad l-a prins şi l-a tăiat…

— Bine i-a făcut! glăsui Bucur. Din cauza lui şi pentru el ne-a oropsit comisul Ghilţ.

— Despre boierii trădători mai cunosc o întâmplare, râse ţăranul… Nu ştiu dacă o fi adevărată…

— Povesteşte-o! îl rugară băieţii.

— Se zice că măria sa Vlad, în haine schimbate şi cu faţa acoperită, cum umblă el adesea prin sate şi târguri, a reuşit să se strecoare printre aceşti mari boieri şi să-i audă cum puneau la cale chiar moartea lui…

— Nelegiuiţii!… rosti Băiatul, neputându-se stăpâni.

— Domnitorul s-a făcut că e un om de-al lui Albu ce Mare, râse şi cu mai multă poftă ţăranul… I-a chemat la o petrecere pe seara următoare, într-o casă a unui credincios al lui, zicând să vie neapărat toţi câţi vor moartea domnitorului. «Vodă va fi otrăvit, i-a încredinţat el, şi voi mă veţi ajuta atât la uciderea lui Vlad, cât şi la azvârlirea leşului în apă.» Boierii au căzut în capcană şi s-au legat să vină la ospăţ. S-au despărţit, înţelegându-se să se recunoască între ei prin cuvintele: «Pe mâine seară».

În seara următoare, dornici să-l ucidă pe Vlad, s-au strâns în locul şi la ceasul hotărât, şoptindu-şi între ei: «Pe mâine seară!» «Pe mâine seară…»

Erau tare mulţumiţi, se ospătau şi beau cu poftă. Şi iată-l şi pe Vlad, Drăculea, cum îl numeau. «Pe mâine seară, boieri!» rosteşte el cuvintele de recunoaştere. «Pe mâine seară!», sar boierii bucuroşi de la mese, socotind că a venit clipa cea mare. «Dar vodă n-a venit!» se mâhneşte unul… «Ba a venit!» răspunde Vlad şi îşi dezveleşte obrazul, îşi dă jos haina neagră şi rămâne în cea domnească… «La fel ca atunci la Râmnic!» îşi aminteşte Băiatul…

— Şi boierii? întreabă Bucur cu sufletul la gură.

— Au căzut în genunchi să ceară iertare…

— Şi vodă i-a iertat? se înverşună Băiatul…

— Aş! De unde! I-a luat la cercetare. I-a întrebat un singur lucru: Câţi domni a apucat fiecare de când trăieşte.

— Şi ei ce-au răspuns? întreabă Mihailo.

— Niciunul nu apucase mai puţin de şapte. «Şi asta numai din pricina dezbinărilor şi uneltirilor voastre, a tunat vodă. Domnii se schimbă, ţara slăbeşte, şi turcul ne-o ia în stăpânire!» Şi i-a tras pe toţi în ţeapă!

— Bine le-a făcut! ziseră într-un glas Bucur şi Mihailo.

Luntrea se apropia de mal… Malul valah era mai jos decât cel bulgăresc.

Începea să se lumineze de ziuă. Pe apa Dunării pluteau rădăcini, ramuri şi ierburi smulse din munte de ploi.

Cerul era din nou senin şi cele câteva resturi scuturate de nori erau împinse de vânt către Nicopole.

Cetatea părea, în depărtare, pustie. Nu se zărea acolo nici o mişcare. Zidurile ei reci priveau mohorâte şi ameninţătoare către pământul valah.

De-acolo scăpaseră băieţii, şi nici nu le venea să creadă că sunt aici.

Tustrei îi strânseră mâinile ţăranului şi săriră din luntre.

Tinerii valahi îngenuncheară şi sărutară pământul încă ud de ploaie, după străvechea datină a celor ce se întorc acasă, aşa cum învăţase Băiatul de la Bătrân.

Sufletul Băiatului era atât de uşor, încât, dacă ar fi fost o pasăre, ar fi simţit nevoia să zboare. Să zboare şi să cânte ca o ciocârlie: «Acasă… acasă…»

— Să ne vedem cu bine! îi strigară ţăranului. Vă mulţumim tuturor.

— Curaj şi spor la drum! le ură acesta, în timp ce-şi întorcea luntrea, îndreptându-se spre ţărmul bulgăresc. Şi mai aşteptăm veşti!

— Acasă!… Acasă!…

Casa însemna Târgovişte.

Băieţii porniră întins, pe jos, căutând drumul spre scaunul domnesc.

În cale mai auziră de la oameni şi alte lucruri – în afară de cele povestite de ţăranul bulgar – şi anume, în primul rând, că în Valahia s-a făcut rânduială. Vodă urăşte atât de mult răul, încât, dacă săvârşeşte cineva vreo hoţie sau nedreptate, este pedepsit. Pot să fie cei vinovaţi şi boieri mari sau preoţi, pedeapsa este aceeaşi: spânzurătoarea sau ţeapa. Cu nici o bogăţie nu se pot răscumpăra. Vodă îi răpune fără milă şi pe mincinoşi – căci nu îngăduie decât adevărul… Cei leneşi, cei ce nu-şi păstrează cuvântul dat, ca şi femeile necredincioase, ori fetele uşuratice, care-şi ung cu sulimanuri chipul, dându-şi ochii peste cap, nu au o soartă mai bună.

Cel mai straşnic îi osândeşte însă Vlad pe pământenii fără dragoste de ţară sau pe străinii ce nu cinstesc cum se cuvine Valahia şi pe stăpânitorii ei.

Astfel de vorbe şi încă multe altele ascultară băieţii noştri cât timp se zoriră pe jos, apoi într-o căruţă a unui pescar, şi, în sfârşit, cât goniră pe cai, însoţiţi de o ceată de oşteni ai lui Vlad, dintre cei ce privegheau drumurile, cunoscând ce se petrecea în sate şi târguri, pe drumuri şi pe ape, prin tot tărâmul valah.