— SĂGEATA CĂPITANULUI ION.

În timp ce goneau călări către Curtea de Argeş, Băiatul se gândea la Voiena. Nu îşi putea da seama dacă mai simţea ceva pentru ea. Nu păstrase decât amintirea fierbinte a obrazului fetei, lipit de al lui, cât timp o strânsese la piept. Încolo nimic… nimic…

Cine ar fi putut însă să-şi închipuie că Voiena va ajunge să se îndrăgostească de măria sa Vlad, şi încă într-o asemenea măsură, încât să-i părăsească pe ai ei, să-l însoţească pe domnitor în restrişte şi să dorească să-i împărtăşească soarta, oricare ar fi fost ea?

Dacă dragostea ei era adevărată – şi Băiatul începuse să creadă că era adevărată – lui nu-i părea rău.

«De altminteri, acum am o mare datorie şi o mare răspundere faţă de Oltea», îşi spunea el…

Şi numai cât îşi aminti de fetiţă, sufletul i se însenină.

Aseară – ţinându-se de cuvânt – îi povestise câte ceva din cele ce le ştia despre măria sa Vlad, şi Oltea adormise în braţele lui.

Pe aproape de miezul nopţii, o învelise şi se furişase afară din chilioara ei. Încălecaseră, el şi Bucur, pe cai, şi plecaseră.

În ultima vreme, temându-se că i s-ar putea întâmplă să-şi piardă viaţa, în vreo bătălie, şi ca să nu rămână Oltea singură, alergase, în treacăt, de câteva ori pe Valea Oltului, încercând să dea de rudele ei.

În vârtejul emoţiilor şi al întâmplărilor din haremul sultanului, Roxana uitase să-i spună numele mamei fetiţei. Băiatului nu-i rămăsese decât să întrebe în ce loc a trăit, cu şase ani în urmă, o femeie răpită, după ce soţul i-a fost ucis de turci. Dar pas de află acul în carul cu fân! Nimeni nu putea şti cine să fi fost, dintre toate acele sărmane femei luate de turci mama fetiţei. Era nevoie de timp ca să poată face, în tihnă, noi cercetări.

Până una-alta, Oltea nu avea pe nimeni. Nici nu se ştia dacă va izbuti să-i mai afle vreodată familia. Şi ea şi el erau, în privinţa aceasta, nişte năpăstuiţi. Soarta îi legase laolaltă, printr-o nefericire asemănătoare; şi Băiatul se simţea dator ca, în amintirea Roxanei, să-şi închine viaţa fetiţei.

Începuse să sufle un vânt rece. Nori întunecoşi se alungau pe cer. Mirosea a brad umed. De pretutindeni, prin munţi, cei doi băieţi se vedeau împresuraţi de hora mută a trunchiurilor de brazi şi fagi, de tăceri şi de umbre.

De-ar ajunge mai repede la Curtea de Argeş!

Când au trecut Oltul, pe la Râmnic, se luminase de ziuă. Lângă ţărm, un fag doborât de furtună se răzimase de pieptul puternic al unui stejar, de parcă i-ar fi cerut să-l sprijine şi să-l pună din nou pe picioare.

Străbătură lunca unde se luptaseră şi fuseseră amândoi răpiţi de comisul Ghilţ, ca să fie vânduţi turcilor. Iată şi locul unde Tit îşi jucase păpuşile. Iar aici Băiatul a îngenuncheat întâia oară la picioarele măriei sale Vlad.

Băieţii priviră unul în ochii celuilalt, copleşiţi de amintiri, dar nu rostiră nici un cuvânt.

Peste vreun ceas începu să plouă. Se înveliră în mantalele albe, de postav, ostăşeşti. Făcură un singur popas într-un sat de lângă Curtea de Argeş, al unor mici boieri credincioşi lui Vlad. Unul dintre ei fusese spânzurat de turci, celălalt apucase să fugă, şi rătăcea prin munţi.

Aici băieţii îşi schimbară veşmintele ostăşeşti cu altele, de târgoveţi.

Mai mulţi ţărani, aflând că băieţii sunt în sat şi merg în ajutorul voievodului Vlad, le cerură îngăduinţă să-i însoţească. Băieţii le mulţumiră şi le răspunseră că, de va fi nevoie de ei, o să-i înştiinţeze la vreme. Nu era bine deocamdată să meargă în ceată pe drum, ca să nu atragă atenţia turcilor şi iscoadelor marilor boieri.

Porniră mai departe călări şi, cam pe la amiază, ajunseră la Curtea de Argeş.

Oraşul era tăcut. Pretutindeni mişunau turcii. La porţile oraşului, într-o poiană, văzură o mulţime de ţărani traşi în ţeapă sau ridicaţi în furci.

Intrară în oraş. O luară pe uliţele mai puţin bătute. Trecură prin câteva livezi cu crengile scuturate de vânt şi ajunseră la o casă destul de arătoasă, cu pridvor larg, unde locuia un meşter argintar. La el îşi lăsase Bucur ursul…

Să fi văzut ce bucurie era pe bietul animal! Cu ce mormăituri şi cu ce mângâieri… urseşti îi primi!

Argintarul le spuse băieţilor că se găseşte la el cineva pe care poate ar dori să-l vadă, şi, însoţindu-i spre un bordei pe jumătate dărăpănat, din fundul unei livezi de nuci, le arătă pe un bărbat încă tânăr, care şedea la o masă şi scria ceva.

Îl recunoscură numaidecât, bărbatul acesta fiind unul dintre oamenii cei mai de taină ai domnitorului Vlad, despre care – furaţi mereu de dorinţa de a nu scăpa din vedere cele mai de seamă întâmplări trăite de eroii noştri – nu am avut încă prilejul să vorbim. Numele său era Radu Farmă. Fusese grămăticul lui Vlad şi mâna dreaptă a logofătului Lazăr, care îl şi adusese la palat.

Farmă învăţase carte grecească şi latinească, cunoştea multe limbi şi era priceput şi în ştiinţele filozoficeşti. Nu avea decât un singur cusur – nişte picioare slăbănoage din născare, pe care nu se putea sprijini decât cu ajutorul unui toiag. De aceea nu prea ieşea din palat şi, cum este firesc, oamenii nu prea îl cunoşteau. Dar, chiar aşa, lipsit de tăria picioarelor cum era, sosise călare la Curtea de Argeş, pe urmele lui Vlad, şi se străduia să vină în ajutorul stăpânului său.

— Iată ce se întâmplă, începu el să povestească. Ca să-i ţie lângă el şi să-l păzească, Radu cel Frumos le-a înlesnit turcilor să ia prăzi câte poftesc de la prieteni şi de la duşmani. Corturile lor sunt pline cu lucruri de preţ, fete şi copii. În ce-i priveşte pe oamenii lui Vlad, sunt vânaţi ca nişte fiare sălbatice şi ucişi. I-aţi văzut pe cei de la marginea oraşului?

— I-am văzut, răspunse căpitanul Ion.

— Oricând ne poate veni şi nouă rândul… rosti grămăticul…

— Totul este ca domnul să scape, zise argintarul… El ne va răzbuna pe fiecare. Şi fiecare suferinţă de-a noastră va fi plătită…

— La Poienari, turcii nu pot pătrunde, spuse căpitanul Ion.

— Da. Cetatea a fost bine întărită cu cărămidă, rosti Bucur.

— Da’ măria sa şi oştenii n-au hrană… Carele cu merinde au fost prinse încă în urmă cu o săptămână, pe când se îndreptau spre cetate, şi au fost date achingiilor, glăsui iar argintarul…

Prin livadă se auziră paşi. Cei din bordei tăcură. Argintarul ieşi să vadă cine sosea, şi se întoarse curând, aducând cu el una din calfele sale, un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, îmbrăcat în costum orăşenesc, având însemnele breslei din care făcea parte – o cupă de argint cu picior – pe pieptarul de piele.

— Pot să vorbesc? îl întrebă calfa pe meşter, după ce intră în bordei.

Argintarul dădu din cap:

— Spune! Suntem toţi slujitorii măriei sale!

— Am fost cu talerele de argint, cum mi-ai poruncit, în casa vornicului Negrev, îl înştiinţă el…

Toţi cei din bordei se uitară întrebători la calfă, aşteptând nerăbdători celelalte ştiri.

Vornicul Negrev fusese un boier al lui Vlad. Turcii îi prinseseră soţia şi copiii la Snagov, după ce intraseră în Bucureşti, şi îl siliseră să treacă de partea lui Radu cel Frumos, ameninţându-l că altfel îi omoară familia.

Negrev trecuse de partea lui Radu, dar numai de nevoie, ca să-şi scape de moarte copiii, şi acesta îi dăduse, drept răsplată, acum cât era încă la strâmtoare, o dregătorie la Curtea de Argeş. Neavând încredere în el, îi pregătea totuşi, pe ascuns, sfârşitul…

La rândul său, boierul Negrev ţinea legătura, prin calfa argintarului, cu grămăticul Farmă.

— Boierul Negrev ne înştiinţează – se întoarse calfa de astă dată spre grămăticul Farmă – că armatele lui Ali-beg au înconjurat Poienarii. Nimeni nu poate ieşi, nici intra în cetate.

— Cred ei… mustăci grămăticul, deoarece el ştia că din puţul adânc al cetăţii se deschide un drum pe sub munte, care ieşea departe de locul încercuit de turci. Dar drumul acesta tăinuit nu trebuia să-l folosească decât voievodul, când nici o scăpare nu ar mai fi avut.

Domnitorul putea deci părăsi cetatea oricând poftea. El spera însă în ajutorul cerut lui Mateiaş Corvin, care îi făcuse o mulţime de făgăduieli, îl îmbiase să ia în căsătorie pe o rudă a sa, dar nu-i trimisese până atunci decât vreo câteva căruţe cu arme şi nişte meşteri pietrari.

— Cel mai întristător lucru, urmă calfa – rostind cuvintele în şoaptă, cu toate că nu se mai găsea nimeni în bordei, în afară de prietenii lui Vlad – este acela că în cetate se găseşte o unealtă a marilor boieri…

Băiatul, la auzul acestor cuvinte, simţi inima bătându-i furtunos.

— Ştim, zise cu mânie grămăticul Farmă. Este vorba de Voiena, fata lui Flor. Voiena a jurat să-l răzbune pe tatăl şi pe mirele ei, amândoi slugi ale lui Radu şi ale otomanilor, care şi-au primit pedeapsa ce li se cuvenea – unul tras în ţeapă de Xalom şi altul tăiat de măria sa…

— Se zice, adăugă calfa ceea ce auzise de la Negrev, că ar fi jurat ori să pricinuiască moartea lui Vlad, ori să moară ea însăşi.

— Nu înţeleg cum de s-o fi putut lăsa înşelat măria sa Vlad de şerpoaica aceasta, mai afurisită decât toţi marii boieri la un loc, spuse Farmă. Se vede că e odrasla lui Flor… ce naşte din pisică şoareci mănâncă…

Bucur se uită la Băiat, căruia sângele i se scursese din obraji.

— Mi-a fost dat s-o aud când se ruga de măria sa Vlad s-o primească în cetate şi m-am uitat în ochii ei. Erau limpezi, repetă Bucur ceea ce l-am mai auzit spunând şi căpitanului Ion, încă de la Tismana.

— Cât erau de limpezi se vede de-acolo, povesti calfa, că s-a înţeles ea însăşi cu Ali-beg – în cortul căruia se zice că s-ar fi dus – ca turcul să privească, în fiecare noapte, spre ferestrele cetăţii. Dacă ea va izbuti ceea ce urzeşte, adică să le deschidă turcilor porţile, îi va da de ştire lui Ali-beg, rotind, de la fereastră, de trei ori, o făclie aprinsă. Achingiii, la semnalul acesta, vor năvăli, îi vor prinde pe măria sa, pe oşteni şi străjeri, şi-i vor ucide în chinuri.

— Doamne, de ce nu mi-ai spus, înainte de orice, lucrul acesta, omule? se ridică Radu Farmă, speriat, de la masă, sprijinindu-se cu greutate pe picioarele slăbănoage, trecându-şi palma, cu o mişcare iute, peste fruntea asudată. Primejdia e mai mare decât credeam. Trebuie să-l înştiinţăm numaidecât pe măria sa despre cele puse la cale de Voiena cu Ali-beg…

— Dar cum? îl întrebă argintarul… Numai o pasăre ar putea pătrunde în cetate. Şi încă şi ea ar fi vânată de turci…

— O pasăre? rămase câteva secunde pe gânduri grămăticul… Ce-aţi zice dacă i-aş scrie domnitorului un răvaş în care i-aş arăta noua mişelie ce s-a pus la cale? Răvaşul l-aş prinde în vârful unei săgeţi. N-ar mai rămâne decât ca un ţintaş de-al nostru foarte bun să se strecoare printre turci, până în apropierea cetăţii. Săgeata trasă din arc ar putea ajunge, pe fereastră, în odaia voievodului.

— Aşa ceva mi se pare cu neputinţă, glăsui argintarul, deschizându-şi larg braţele. Se spune că paza este atât de straşnică în jurul cetăţii, încât nici un şoricel nu ar putea să treacă prin munte, necum un ostaş înarmat…

— Totuşi, dacă ar fi un ţintaş foarte, foarte bun, care ar vrea să-şi pună în primejdie viaţa pentru salvarea măriei sale Vlad, s-ar putea încerca.

— Voi încerca eu! spuse Băiatul, întorcându-şi faţa fără sânge spre cei din jurul mesei, pentru că el întrunea, într-adevăr, în cea mai mare măsură, însuşirile de care vorbise Farmă.

Bucur – care numai atâta aştepta, şi se înveselise auzindu-l pe căpitanul Ion că luase această hotărâre – zise:

— Adică noi… grămăticule Farmă, căpitanul Ion şi cu mine suntem aceia care ne vom strădui pentru salvarea măriei sale Vlad, intrând în tabăra otomană. La noapte nădăjduim ca răvaşul să fie în mâinile măriei sale.

În seara aceea, domnitorul Vlad chemă în încăperea domnească pe cei care îl însoţiseră la cetate. Rămaseră numai străjerii la posturi. Dintre răniţi, unul murise şi fusese îngropat în ograda cetăţii. Mihailo şi celălalt oştean, îngrijiţi de Tit, erau însă mai bine, şi veniră la adunare.

Merinde nu mai aveau, decât o mână de fructe uscate, dar nu le mâncau, păstrându-le pentru ceasurile cele mai grele.

— V-am chemat, rosti domnitorul, ca să vă spun… dar nu apucă să-şi sfârşească vorba, şi o săgeată vâjâi pe fereastra deschisă. Se înfipse în lumânarea de pe masă, o smulse din sfeşnic şi, rostogolind-o pe lespezi, până la uşă, o stinse.

Vlad puse mâna pe arc şi sări la fereastră.

Cătă spre tabăra turcească, prin întuneric, dar nu văzu nimic, în afară de licăririle Argeşului, care în acel loc curgea vijelios, luptându-se din greu cu stâncile, aici sărind biruitor peste ele, aici înghesuit şi strivit între lespezi, clocotind, mânios ca o fiară.

— Nu se vede nimic, le grăi oştenilor. Aprindeţi din nou lumânarea!

Tit scăpără amnarul… O flăcăruie albastră i se zbătu între degete. Un oştean ridică lumânarea, care fusese spintecată de săgeată.

— Bun ţintaş! recunoscu Vlad. De la o asemenea depărtare, trăgând curmeziş, poate de pe Dealul Pietrăriei, a nimerit cu atâta siguranţă sub flacăra lumânării. Cine ar putea să fie?

— Eh, vreo dihanie de achingiu! îşi dete cu părerea un oştean. A vrut să ne sperie.

— Nu cred, glăsui Tit. Aici e cu totul altceva…

— N-or fi cumva ai noştri? zise Mihailo.

— Măria ta… măria ta… strigă Tit, având în mână săgeata. Iată aici un răvaş…

— Deschide-l, îi porunci Vlad.

— E semnat Radu Farmă, glăsui Tit.

— Citeşte-l! spuse iar Vlad.

— Ce este? Ce se întâmplă? se ivi pe neaşteptate Voiena, intrând pe uşă.

— Cum ai ajuns aici? se mohorî Vlad, făcându-i semn lui Tit să nu mai citească. Ţi-am poruncit să nu vii decât când vei fi chemată…

— Iartă-mă, doamne, se rugă ea, cu ochii îndreptaţi asupra răvaşului din mâna lui Tit. Treceam pe-aici şi am auzit zgomot. Îngăduie-mi să rămân. Să iau şi eu parte la bucuriile şi tristeţile tale.

Dacă Băiatul ar fi văzut-o în clipa aceea pe Voiena, n-ar fi putut spune că fata nu mai era frumoasă, deşi nu mai avea nici prospeţimea, şi nici gingăşia de mai înainte. Însă minciuna, teama şi crima puse la cale, în înţelegere cu Ali-beg, îi aşternuseră pe faţă o umbră.

— Du-te în încăperea ta! îi repetă Vlad, neînduplecat.

Tit, după ce ea plecă, citi mai departe cele scrise de Farmă.

«Măria ta, îşi termina grămăticul răvaşul… Dacă izbândeşte totul cu bine, aprinde, rogu-te, o torţă de răşină pe munte, ca noi să ştim că eşti liber şi să aşteptăm cu smerenie poruncile tale.»

În încăpere se făcuse tăcere, fiecare dintre cei de faţă cutremurându-se în sine de noua ticăloşie ce se punea la cale, dar nelăsând să li se citească gândurile pe faţă.

— Bine, glăsui în cele din urmă Vlad, şi, din felul cum rosti cuvântul, cu toţii îşi dădură seama că îngrozitoare întâmplări aveau să urmeze. La cruzime nu se putea răspunde decât cu cruzime. La trădare şi mişelie, cu o cumplită pedeapsă. Bine! repetă el… Îi vom face lui Ali-beg pe plac. Voiena va da semnalul cu făclia, ca achingiii să pornească năvala. Şi noi le vom face primirea cuvenită…

— Nu! strigă Voiena, când o aduseră, abia atunci dându-şi seama de ce făcuse şi înspăimântându-se de chipul împietrit al lui Vlad. Nu eu… Nu eu…

Dar Tit o luă de umeri, o duse la fereastră, îi puse în mână făclia şi el însuşi, mânuindu-i braţul, i-o roti de trei ori.

Tot atunci, unul dintre străjeri, acela de la meterezul din dreapta, veni gâfâind pe scări şi îl vesti pe Vlad:

— Un urs… căţărându-se pe stânci… şi pe meterez… ne-a aruncat un sac cu merinde peste zid. Suntem salvaţi, măria ta… suntem salvaţi…

— A venit şi sacul cu merinde, despre care ne-a înştiinţat Farmă, răsuflă uşurat Vlad. De-atâta mai aveam nevoie. Să se hrănească în grabă oştenii, să prindă puteri. Încingeţi smoala şi uleiul în cazanele pregătite din vreme. Aduceţi coşurile cu vipere. Va fi o petrecere mare. Vom avea ca oaspete pe Ali-beg, preabunul prieten al iubitei noastre Voiena…

— Nu… nu… ţipă Voiena, târându-se pe podeaua de piatră şi agăţându-se de piciorul lui Vlad. Am fost destul de pedepsită…

— Şi vom aprinde o torţă mare, pe munte, îi mai spuse domnitorul Voienei, cu ochii arzându-i în flăcări, cum ne roagă grămăticul Farmă, ca, văzând-o, căpitanul nostru de oaste Ion să ştie că suntem liberi, că trădarea a fost biruită şi că lupta împotriva puterii otomane, subjugătoare, şi a marilor boieri, slugile lor, nu va înceta niciodată, cât timp va trăi Vlad, nepotul lui Mircea cel Bătrân…

— Nu!… nu!… ţipa Voiena, negăsind alte cuvinte prin care să ceară iertare, în timp ce Vlad ieşi din odaie şi un oştean rămase cu ea, dar numai atâta cât să o lege în ştreanguri.

Cele ce urmează le cunoaştem tot dintr-un cântec. Băieţii, aflaţi pe Dealul Pietrăriei – aşa cum într-adevăr ghicise Vlad, cu ochiul lui de oştean, fiindcă numai din acel loc se putea ţinti bine cu arcul – priveau uluiţi la cele ce se petreceau în cetate.

N-am să povestesc, deşi poate că ar merita, felul iscusit şi îndrăzneţ cum reuşiseră ei să străbată rândurile otomane, îmbrăcaţi, peste veşmintele valahe, în şalvari şi mintene turceşti, înşelând iscusinţa străjerilor, furişându-se uneori prin şanţuri, alteori trecând numai cu ajutorul ursului peste prăpăstii sau stânci.

Numai cine a fost vreodată acolo şi a măsurat din ochi munţii semeţi, pe care nici pădurile nu cutează să se urce până în vârfuri, îşi poate da seama de neînchipuitele greutăţi înfruntate de cei doi tineri.

În timp ce ursul se căţăra, cu sacul de merinde în spate, pe coastă şi pe meterezul din dreapta, băiatul scoase săgeata, în care era înfiptă scrisoarea lui Farmă, şi o puse în strună.

Ochi îndelung, nefiind cu totul sigur că îşi va nimeri ţinta de la o asemenea depărtare, pentru că mâna îi tremura puţin.

— Mă tem că nu voi lovi lumânarea! îi spuse lui Bucur. Nu vrei să tragi tu?

— Nu. Este momentul să dovedeşti că ştii să alegi între Vlad şi Voiena, îi răspunse Bucur, apăsându-i cu degetul pe rană.

Căpitanul Ion ochi încă o dată lumânarea, sub flacăra ei roşie, jucăuşă, îşi stăpâni braţul şi trase. Săgeata zbârnâi. Intră pe fereastră. Lumânarea căzu şi se stinse. Bucur bătu din palme:

— Ai nimerit… Ai nimerit…

Cântecul povesteşte cum, în urma semnalului dat de Voiena, cu braţul ţinut de Tit, Ali-beg năvăli spre cetate, cu urdiile dezlănţuite, fiind sigur de o victorie uşoară.

Însă pe neaşteptate, tocmai când achingiii ajunseseră la poalele cetăţii, de pe ziduri, din turnuri, de la creneluri, ca din nişte nori ai iadului, începu o ploaie ucigătoare de bolovani, butuci, şuvoaie de smoală şi uleiuri încinse, şi coşuri încărcate cu noduri veninoase de vipere flămânde.

Săgeţile şi lăncile aruncate de puţinii oşteni, străjeri şi de domn, îi izbeau. Scările abia ridicate şi prinse în cârlige se prăbuşeau.

Alergând de la ferestre la creneluri, pe zid sau în turn, mânuind felurite arme şi mijloace de luptă, românii îi lăsau pe achingii să creadă că ar fi încă o armată întreagă.

— Alah!… Alah!… îl implorau pe dumnezeul lor achingiii, care crezuseră că porţile sunt deschise şi pot intra în cetate.

— Alah!… Alah!… striga şi Ali-beg, văzând nenorocirea care îl lovise, tocmai când se credea mai stăpân pe victorie. Ne-a înşelat Voiena, sau planul ne-a fost descoperit?… Înapoi… înapoi… copiii lui Alah! Salvaţi-vă! îşi chema el achingiii. Valahii sunt nişte diavoli.

Peste vreo două ceasuri, după ce bătălia dată de Vlad şi cei câţiva oameni ai săi împotriva oştirii lui Ali-beg – din nou împuţinată cu peste o treime – se sfârşise, o torţă strălucitoare se aprinse pe munte într-un loc de unde se vede până departe în vale.

Din ea se ridicau scântei ca nişte fluturi de aur, ce erau purtaţi de vântul rece de toamnă, aducător de zăpadă, peste munte.

— Domnul nostru e liber! glăsui Bucur.

— Să ne grăbim şi noi într-acolo, spuse căpitanul Ion.

Ajunşi însă la torţă, nu mai găsiră pe nimeni.

Torţa fusese făcută din trupul Voienei, legat şi tăvălit în răşină.

Focul îi arsese părul, ochii şi gura, şi îi ajunsese la sân şi la inima trădătoare.

Aşa arse trei zile şi trei nopţi, îngrozindu-i pe turcii care, intrând până la urmă în cetate, după ce o bătură cu tunurile, nu mai aflară nici un oştean şi crezură, superstiţioşi cum erau, că Vlad şi ceata lui au intrat în pământ.

Ali-beg porunci marşul de înapoiere. Băieţii i-l grăbiră, găsind încă tovarăşi de luptă şi mijloace să-i mai hărţuiască pe achingii, prin munţi şi pe dealuri.

De la Curtea de Argeş – luându-l cu ei şi pe grămăticul Farmă – Bucur şi căpitanul Ion plecară spre Oltenia, unde puterea lui Radu cel Frumos nu ajunsese încă să se întindă, şi nici Ali-beg nu cuteza să înainteze.

— Ne vom adăposti deocamdată la Tismana, le spuse căpitanul Ion soţilor săi, în timp ce treceau înapoi Oltul… Acolo, în mânăstirea-cetate ne vom pregăti să continuăm lupta. Pentru că lupta abia începe, şi nu vom avea tihnă până ce măria sa Vlad nu va fi iarăşi între noi…

Din turnul mânăstirii în care se afla de câteva zile, de dimineaţă până seara, cu palmele micuţe streaşină la ochi, aşteptându-l, fetiţa îl văzu pe Băiat venind, împreună cu ceilalţi doi călăreţi.

Cât ai clipi, se coborî pe scări. O luă la fugă pe pod şi ieşi înaintea lui.

Căpitanul Ion o prinse de jos. O ridică în braţe. Şi aşa, cu ea la piept, în râsetele celor doi tovarăşi de luptă ai săi, intrară călări şi plini de noi speranţe în curtea mânăstirii Tismana.