— LA CONACUL BOIERULUI FLOR.

Băiatul auzi pasul grăbit al lui Tit scrâşnind pe prundiş şi pricepu numaidecât că trebuie să se fi întâmplat ceva.

— Ia-o tu pe-acolo, o îndemnă pe fată, arătându-i o alee ce se pierdea printre două rânduri de tufe neînflorite de trandafir.

Se ştia vinovat. Întreaga noapte avusese simţământul acesta…

Ieri de dimineaţă, când venise împreună cu Tit, Bucur, Mihailo, ursul, caii şi lada cu păpuşi, la conacul lui Flor, Voiena sta la fereastră, în cămaşă, somnoroasă, uitându-se pe după perdele la ei.

Băiatul îi văzuse ochii, şi chiar aşa, de la depărtare, i se păruseră nespus de frumoşi.

Tot de dimineaţă avusese loc slujba în bisericuţa conacului. Preasfinţitul egumen Sisoe de la mânăstirea Dealului, cu un întreg sobor de preoţi şi călugări, îl binecuvântaseră pe bătrânul boier Flor de ziua lui, urându-i sănătate şi viaţă lungă. Şi se începuse ospăţul…

Mesele, pentru că vremea se încălzise, fuseseră întinse între copacii din ogradă.

Râuri de sânge curseseră din beregăţile tăiate ale purceilor, viţeilor, gâştelor, raţelor şi găinilor, mieilor şi iezilor sacrificaţi pentru masa de Florii. Un munte de peşti, care ar fi putut sătura câteva sate vreme de o lună, se gătiseră la bucătării. Saci pântecoşi cu făină, butoiaşe cu miere, alune, nuci, stafide, rahat şi alte nenumărate bunătăţi fuseseră scoase din magazii de cămăraşii grijulii şi încredinţate bucătarilor şi bucătăreselor robi. Vinul aştepta în butoaie – licărind roşu, rubiniu, roz sau alb – semnul mai-marelui chelarilor, ca să fie turnat în căni de argint, pentru boierii cei mari – de lut, pentru cei mici.

În timpul mesei cântaseră lăutarii şi, după ce boierii şi jupâniţele începură să se înveselească, fură chemaţi şi prietenii noştri, cu păpuşile, caii şi ursul lor.

Păpuşile le stârniră mesenilor o nouă şi nemărginită uimire. Nu puteau să priceapă cum nişte bucăţele neînsufleţite de lemn puteau prinde viaţă. Unii chiar îl bănuiră pe Tit că este în înţelegere cu dracul sau face vrăjitorii. «Povestea» pe care o jucau avea ca erou pe un ţăran sărac, năzdrăvan. Ţăranul se apropia de taraba unui crâşmar, care frigea într-o ţepuşe o pasăre. După ce îşi trecea încet o bucată de pâine prin fumul fripturii, năzdrăvanul o mânca plin de poftă. Crâşmarul se repezea la sărac să-i plătească fumul, zicând că i-a luat gustul fripturii. Atunci hâtrul scotea un ban de aramă, îl lovea de tarabă şi răspundea:

— Tu m-ai hrănit cu fumul fripturii, eu te plătesc cu sunetul banului.

Îşi lua banul şi pleca. Iar boierii se tăvăleau de râs.

După ce mai «jucară» şi alte întâmplări cu haz, păpuşile fură înlocuite de urs, care ştia să imite pe un boier din divan, pe un călugăr în strană, să se îmbrace ca o femeie, să facă fel de fel de giumbuşlucuri, să salte în horă şi să sufle în fluier. Iarăşi se mirară boierii de un asemenea animal, altminteri fioros, din pădure, şi cu toate astea atât de îmblânzit şi înţelegând româneşte ca un valah.

«Reprezentaţia» se încheie cu exerciţiile de călărie ale celor trei băieţi.

De când se întorseseră în ţară şi cât ţinuse târgul de lângă Valea Voievozilor, până ieri, băieţii, sub privegherea lui Tit, îşi folosiseră timpul liber făcând necontenit exerciţii, care aveau să le prindă bine, nu numai ca să-şi câştige pâinea, ci şi în alte împrejurări.

Ienicerii erau pedeştri. Băieţii îşi mai pierduseră în aceşti trei ani din uşurinţa atât de trebuitoare unui bun călăreţ. Dar, încetul cu încetul, aceasta le revenea. Cu forţa pe care le-o adusese atât creşterea în vârstă, cât şi viaţa aspră dusă în tabăra ienicerească, ajunseră în curând să facă nişte acrobaţii de o mare siguranţă şi măiestrie.

Băieţii se făcuseră, de când sosiseră la Târgovişte, mai chipeşi decât înainte. Aerul patriei – dacă ne gândim la Băiat şi la Bucur – sau cel puţin al libertăţii, ca să vorbim de Mihailo, de când izbutiseră să lepede nesuferita haină ienicerească, le pria.

Pe deasupra, Tit le făcuse rost de trei costume grozave, pierdute la zaruri de nişte călăreţi nemţi şi ajunse în stăpânirea unui neguţător din Târgovişte.

Costumele, reparate de Tit, care se pricepea şi la cusut, arătau destul de bine, cu pantalonii strânşi pe picior, două cămăşi roşii şi una verde, şi veste de piele, prinse în şireturi deasupra. Ca încălţăminte, purtau cizme uşoare şi moi, cu tocul puţin înalt, care îi făceau să păşească sprinteni.

Iar în ce-l priveşte pe Băiat, prin ţinuta şi nobleţea mişcărilor îi întrecea pe toţii fiii de boieri care luau parte la ospăţul lui Flor.

Cel puţin Voiena nu-şi mai putuse lua ochii de la el, de cum îl văzuse săltându-se, printr-o mişcare uşoară, pe cal…

— Parcă ar fi un prinţ, şi nicidecum un tânăr de bâlci, spunea încet prietenelor sale.

— Într-adevăr, este deosebit de chipeş şi mândru, recunoşteau fetele, râzând.

Băiatul, parcă simţind că se vorbea de el, îşi întoarse capul spre tinerele fete, tocmai pe când executa un dublu salt şi rămânea într-o mână, cu picioarele în sus, dus în galop de Negru.

Privirea i se întâlni numai pentru o clipă cu aceea a Voienei. Însă şi atâta fu de ajuns ca să-şi dea seama că ochii galeşi ce cătau spre el erau ai fetei care fusese de dimineaţă la fereastra de deasupra pridvorului.

Faţa ei albă, cu buzele sângerii – de un sângeriu natural, nu ca al altor fete, a căror roşeaţă este dobândită din cutia de suliman – umbrită de o coamă de păr castaniu, care-i cădea uşor pe frunte, închipuind un fel de boltă, părea toată un strigăt.

Ochii verzi ai fetei îl aţinteau. O tulburare îl cuprinse. De altfel, nu numai el era uimit de frumuseţea Voienei. Toţi tinerii boieri, invitaţii lui Flor, o sorbeau din priviri şi, după terminarea mesei de prânz, fiecare încercă să i se afle cât mai în preajmă, să-i vorbească şi să danţeze cu ea.

Dar Voiena făcea ce făcea şi se întorcea către Băiat, aruncându-i ochiade pline de înţelesuri.

Alintată şi dornică de petrecere cum era – plângându-se că nu sunt la ospăţ destui tineri boieri – stărui faţă de mama ei, bătrâna soţie a lui Flor, să-i îngăduie Băiatului să ia parte la jocurile puse la cale de fete.

Cuvântul hotărâtor fusese acela că le trebuia şi un băiat de care fetele să poată râde în voie.

Tinerii boieri încercară, la început, să se împotrivească dorinţei fiicei mai mici a lui Flor, de a-l amesteca pe Băiat între ei. Până la urmă însă nu avură ce face şi se învoiră, pentru că Voiena zicea că altfel ea nu mai intră în joc.

Se pare că totuşi, la curţile boiereşti din Valahia secolului al cincisprezecelea, fetele se bucurau de o libertate mai mare decât în alte părţi ale Europei. Luau parte la unele jocuri destul de îndrăzneţe, ca bunăoară: «Sultan-sultan», pus la cale de tineri şi cu acest prilej, la stăruinţa Voienei.

Un tânăr înfăşurat la ochi – cum se leagă copiii la «baba-oarba» – primea un şal, o băsmăluţă, o agrafă sau altceva de la una din fete. Dacă tânărul cu ochii legaţi o ghicea pe acea fată, avea dreptul, în râsetele celor de faţă, să fie sărutat de ea.

Venind rândul Băiatului să fie «sultan», Voiena îşi dete năframa. Dar cu toate că încercă de câteva ori să-i stea în cale, nu izbuti să facă în aşa fel încât să fie prinsă. Celelalte fete îl tot înghionteau şi-l încurcau.

Unei alte fete, care îi dete pe urmă Băiatului băsmăluţa, îi pica norocul acesta. Fata, o şireată oacheşă, verişoară bună a Voienei, i se aşeză în drum în aşa chip, încât Băiatul o apucă în braţe. Fu silită – ceea ce ei îi făcu o deosebită plăcere, deşi de ochii lumii, precum i se cuvenea unei fete de mare boier, făcea pe ruşinoasa şi se codea – să îl sărute pe obraz.

Băiatul râse cu poftă, însă Voiena se împurpură de necaz. Şi cu toate că ceilalţi, care abia se încălziseră, ar fi dorit să continue jocul, ea – fiindcă nu mai avea dreptul, potrivit regulilor lui «Sultan-sultan», să-şi dea încă o dată năframa – spuse că s-a săturat, e obosită, şi mai bine să le cânte Băiatul… El le cântă din fluier, din lăută şi din gură o mulţime de cântece româneşti, bulgăreşti, sârbeşti şi turceşti.

Cântecul care le plăcu tuturor cel mai mult fu «Peste plaiul românesc», în el era vorba de o frumoasă fată răpită de tătari. Cei mai voinici feciori din ţară, în frunte cu fiul lui Mircea cel Bătrân, Mihail – care apare zugrăvit în tabloul votiv de la Cozia, ctitoria viteazului voievod – plecau în ţinuturile tătăreşti. Îi găseau pe răpitori şi, după ce îi pedepseau, se întorceau cu fata. Şi ea se mărita cu fiul de voievod.

Fără să vrea, ca întotdeauna când rostea cuvintele cântecului, Băiatul se gândi la Roxana, şi în glasul lui puse atâta foc, că numeroşi ascultători lăcrămară.

De data asta, Băiatul cântă mai cu patimă decât oricând, numai că imaginea din ce în ce mai palidă, mai depărtată şi mai tulbure, a nefericitei lui tovarăşe de joacă din copilărie, era parcă în unele clipe înlocuită cu aceea a Voienei, fata vie şi ispititoare de lângă el…

Pentru că se făcuse seară, boierii – al căror gust de petrecere, în loc să se ostoiască, se înteţea – îşi strânseră pe ei giubelele; apoi, făcându-se tot mai răcoare, hotărâră să-şi strămute cheful în sala de ospeţe a conacului.

Jupânesele şi jupâniţele plecară să se culce, la îndemnul şi în râsetele bărbaţilor, dornici să înceapă, abia de la acel ceas înainte, adevăratul chef. Prietenii noştri primiră îngăduinţa să se odihnească. Fură aduşi din nou lăutarii, şi, pe o uşă din fund, ţâşniră, într-un dans vioi, săltăreţ, pe sunete de zurgălăi şi tambure, douăsprezece roabe tinere, ţigănci, cu cercei mari de aramă în urechi, cu fuste roşii, creţe şi bluze viu colorate, larg răscroite la piept. Şi, în lumina orbitoare a făcliilor, sprijinite în pereţi prin nişte mâini de fier, lucrate, după modelul apusean, de meşterii din Câmpulung, şi a lumânărilor groase, albe sau verzi, parfumate, aprinse în sfeşnicele de alamă, de pe mese, petrecerea reîncepu sălbatică şi dezmăţată.

Nu trecu însă mult, după ce jupânesele şi jupâniţele se duseseră la culcare, şi Voiena se sculă din pat, îşi puse pe ea rochia, un şal gros de lână, şi coborî în grădină.

Înainte de a pleca în odaia ei, se apropiase de Băiat şi îi şoptise să o aştepte lângă un anume trunchi scurt şi gros de copac, de pe malul Dâmboviţei – care în acel loc străbătea întinsele livezi şi grădini ale boierului Flor.

«Să mă duc? Să nu mă duc?» se întreba băiatul…

Bucur îl cam luase peste picior:

— Ţi-a căzut la inimă fata boierului?…

— Du-te, îngădui Tit, după ce îi auzise şoşotind. Poate izbuteşti să afli de la ea ceva despre gândurile lui Flor faţă de măria sa Vlad. Dar caută să te întorci repede.

Băiatul plecase pe malul Dâmboviţei, se răzimase de trunchiul gros de copac, sub lumina albă a lunii, şi o aşteptase pe fată. Ea venise, chicotind, îl luase îndrăzneaţă de mână şi îl chemase să se plimbe împreună pe malul râului.

Ierburile răspândeau o aromă amară şi umedă. Dâmboviţa clipocea tainic. Licuricii dănţuiau. Băiatul păşea ca ameţit. Obrazul fetei era tot mai aproape – şi nici nu-şi dădu seama dacă-i aievea sau visează când se aplecă să o sărute.

«O iubesc oare?» se întreba Băiatul, în timp ce fata îşi lipea, şăgalnic, fruntea de umărul lui. Dar gândul i se întorcea la Roxana. Deşi pe Roxana o îndrăgise cu totul altfel şi, chiar într-o împrejurare asemănătoare – îşi spunea el – nu ar fi cutezat s-o sărute, cum făcuse cu Voiena.

«O fi doar un joc pentru ea? se mai gândi Băiatul, neîndrăznind s-o privească, să citească în ochii Voienei. Ce pot fi eu altceva pentru fiica marelui boier Flor decât un mijloc de a-şi petrece timpul într-un chip mai neobişnuit? Şi totuşi…»

Se uită spre conac. Casa boierului Flor se zărea printre copaci, cuprinsă parcă de un incendiu, în vâlvătăile făcliilor. Boierii petreceau, şi glasurile şi râsetele roabelor ţigănci răsunau ascuţit.

Îşi aduse aminte că Tit îl sfătuise să afle de la Voiena unele gânduri ale boierului Flor, dar ori de câte ori încerca s-o întrebe pe fată câte ceva, ea schimba vorba.

Uneori îi răspundea cam de sus, şi asta îl durea. Dar din nou Voiena se apropia de umărul lui, alintându-se ca un copil, şi surâsul ei senin i-o făcea şi mai dragă, tulburându-i toate gândurile.

Râseră şi glumiră. Şi cu toate că se lăsa tot mai frig, timpul trecu uşor şi zorile se iviră.

Şi iată-l pe Tit venind… Fata fugise, lăsând să se mai vadă printre tufe, pentru cea din urmă oară, pieptănătura înaltă şi lucioasă, şalul gros şi fustele albe, împodobite cu horbote, fâlfâind ca nişte aripi de pasăre.

— A fost vorba că te întorci curând, glăsui Tit. Doar nu pentru o fustă, fie ea şi albă ca a Voienei, am venit aici!…

Niciodată încă nu îi vorbise păpuşarul atât de aspru. De ieri şi până azi îi crescuse pe faţă o barbă ţepoasă şi căruntă, care îi dădea un aer mohorât.

— Iartă-mă, Tit, îngăimă Băiatul… S-a întâmplat ceva rău?

— S-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Ştiam că boierul Flor e duşmanul măriei sale Vlad, dar am aflat că este şi cel mai mare dintre ticăloşi.

Băiatul vru să spună ceva. Mai privi o dată pe urmele Voienei, dar ea pierise în conac. Înghiţi în sec şi tăcu.

— De unde ştii? întrebă într-un târziu.

— Avem dovezi de netăgăduit, glăsui Tit. De altfel, ţie ţi-au spus câte ceva despre el însuşi domnitorul şi logofătul Lazăr.

Băiatul dădu din cap. Aşa era. Din partea logofătului primise însărcinarea să fie cu ochii în patru şi să-l vestească pe comandantul Xalom de orice mişcare care ar fi dat de bănuit în timpul petrecerii. Dar el plecase la plimbare cu fata boierului, pe malul Dâmboviţei, şi nu mai avusese nici o grijă. Pe şira spinării simţi un fior rece. De asta veniseră de la Nicopole? Dacă, din pricina purtării lui, măria sa Vlad va avea de suferit? Desigur, Voiena nu putea fi făcută răspunzătoare de uneltirile tatălui său. Însă el îşi călcase îndatorirea. Nu se purtase cum se cuvine…

Pe urmă, Tit îi povesti cum sârbul Mihailo prinsese de veste că, în timpul nopţii, venise pe ascuns, la conac, un călugăr. Călugărul fusese primit de egumenul Sisoe, care stătuse cu el, pe îndelete, de vorbă, într-o încăpere din catul de sus. Trimisese apoi să-l cheme pe boierul Flor. Boierul se urcase, clătinându-se şi călcând greu pe scări. Nu stătuse mult şi se întorsese triumfător, împreună cu Sisoe. Îi dăduse afară pe lăutari şi pe fetele ţigănci roabe, cu care benchetuiseră şi, rămânând numai cu oaspeţii, le strigase:

— Boieri dumneavoastră, l-am văzut chiar adineauri pe mult-aşteptatul sol al măriei sale Radu cel Frumos…

La auzul numelui fratelui lui Vlad, cel care stătea la Stambul, făcând jocul turcilor şi aşteptând de la ei scaunul domnesc, boierii izbucniseră în urale.

— Trăiască măria sa Radu! De la el va veni scăparea chinului boieresc, atât de oropsit în Valahia de tiranul Drăculea… Când vine?… Unde se află acum?…

Se iscase un asemenea zgomot, încât boierul Flor fusese nevoit să înşface cupa grea de peste trei ocale de argint, cu care băuse înainte, şi să o lovească de masă, ca să se facă linişte.

— Măria sa Radu va veni negreşit şi ne va face dreptate, tunase el, dar până în acea clipă, care nu va întârzia, trebuie să piară Vlad…

— Să piară Vlad… în ţeapă… în ştreang… urlau boierii care mai de care, roşii la obraz şi cu ochii scoşi din orbite de furie, izbind cu cupele de argint şi cu pumnii în mese, şi cu picioarele în lespezile de piatră ale sălii. O să-i venim de hac…

— Ştiţi, urmase Flor, întinzându-şi braţele lungi şi osoase către meseni, că de câteva zile a sosit la Târgovişte diacul Catavolinos, din partea înălţimii sale sultanul…

— Trăiască înălţimea sa sultanul… mormăiră câţiva, neconvinşi.

— Catavolinos i-a cerut lui Vlad tributul mărit de la trei la zece mii de galbeni şi rămas neplătit, ca şi cei cinci sute de copii pentru taberele de ieniceri… urmă boierul, ţesându-şi degetele prin barbă. Iar Vlad, hohoti el larg, parcă anume pentru a ne fi nouă cu priinţă, a răspuns că în ce priveşte tributul se va mai gândi, însă despre copii să-şi ia înălţimea sa sultanul gândul…

— Şi-a tăiat singur craca de sub picioare! clocotiră în râs mesenii. Parcă-i da turcilor pe propriii lui copii!… Numai nişte odrasle de ţărani puturoşi… Şi chiar birul, de ce s-o fi încăpăţânat să nu-l plătească? Doar nu-l dădea din pungă, îl plătea poporul… S-a pus rău cu sultanul… Dar asta-i spre binele nostru…

În sală, pentru că uşile şi ferestrele fuseseră închise, se făcuse o căldură de abia se mai putea respira. Vinul sorbit într-o asemenea împrejurare, cu poftă, îi încingea şi mai rău pe boieri.

— Vodă am auzit însă că va pleca chiar astăzi cu Catavolinos, la Giurgiu, unde îl aşteaptă Hamza, paşa de la Nicopole, căpitanul otoman al Dunării, ca să orânduiască nişte neînţelegeri de hotar, rosti un boier tânăr, cu o barbă scurtă, roşă.

— Tocmai aici e aici… se bucură egumenul Sisoe, bătându-se cu palmele peste pântec.

— Asta este vestea cea bună pe care am primit-o – împreună cu un răvaş din partea măriei sale Radu – şi pe care vreau să v-o spun! ţopăi Flor pe loc, răvăşindu-şi cu mâna barba.

— Ce veste?… Spuneţi-ni-o mai iute… Nu ne mai fierbeţi… se mişcară boierii, ridicându-se toţi de pe jilţuri şi grămădindu-se în jurul egumenului Sisoe şi a vistiernicului Flor. Şi solul unde e?… Nu-l putem vedea?

— Solului domnesc nu se cuvine să i se vadă faţa. Este un sol de taină, îi lămuri pe boieri Sisoe. De altfel, acum se odihneşte, căci peste câteva ceasuri va pleca înapoi, spre măria sa Radu. Vestea cea bună îl rugăm însă pe boierul Flor să v-o spună…

— Vestea cea bună, hohoti iarăşi Flor, este că Vlad va cădea într-o capcană întinsă lui de către Hamza Paşa şi Catavolinos. Pentru că el, rosti cuvintele rar boierul, a fost chemat la Giurgiu fără arme şi fără oaste, cu prefăcută prietenie. Domnul s-a încrezut în Catavolinos. Să ne pregătim deci, boieri, să-l întâmpinăm pe noul voievod, măria sa Radu…

Uralele nu mai conteneau. Cupele se ciocneau una de alta.

— Trăiască măria sa Radu!… Trăiască măria sa Radu!

— Cu toate astea, să fim încă prevăzători, preacinstiţi boieri. Să ne prefacem că nu ştim nimic. Oştenii lui Vlad, până vor fi prinşi şi daţi morţii, stau de veghe la Târgovişte şi în celelalte oraşe, şi îşi vor vinde pielea scump. Doar pe ascuns să ne pregătim. Oamenii noştri trebuiesc vestiţi, continuă Flor, vorbind repede. Eu ţin toate firele în mână, se fuduli el… Şi numai egumenul Sisoe şi cu mine cunoaştem – având numele lor trecute într-un catastiv – pe toţi duşmanii lui Vodă din întreaga ţară.

— O să ai o slujbă mare la scaunul măriei sale Radu!… Ferice de domnia ta!… strigară câţiva boieri, nu fără invidie. Dar ce ştire vrei să trimiţi duşmanilor lui Drăculea? întrebară ei.

— Aceştia vor trebui să-şi pregătească pe furiş cetele şi, numai când se va auzi că măria sa Radu a intrat în ţară, să iasă la iveală. Să-i prindem pe toţi credincioşii lui Drăculea…

— Avem şi numele credincioşilor lui Drăculea în alt catastiv, ţipă egumenul, ca să acopere hohotele de bucurie ale boierilor. Avem un catastiv întreg, adăugă el…

— şi să-i ucidem pe loc, îşi termină vorba Flor. Apoi vom pune mâna pe dregătorii. Măria sa Radu o să ni le împartă după cât i-am adus fiecare folos…

— Iată deci ştirile pe care le vom trimite în dimineaţa aceasta, cu călăreţii noştri, în cele patru cetăţi domneşti: Târgovişte, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgşor, strigă din nou egumenul… Dar domniile voastre, până se va împlini totul cum se cuvine, să păstraţi taina. Juraţi?…

— Jurăm! rostiră boierii, scoţându-şi fiecare jungherul de la brâu şi ţinându-şi-l ridicat în lumină.

— Du-te, sfinţite părinte, şi pregăteşte răvaşele, îl îndemnă Flor pe egumen. Peste câteva zile, poate de Paşti, îţi vei primi răsplata pentru slujba pe care o faci măriei sale Radu. Vei fi mitropolit…

Egumenul mai bău o cupă de vin, sughiţă de încântare, auzind profeţia lui Flor, şi, cu anteriul descheiat, o zbughi pe uşă, spre scările ce duceau la catul de sus – aproape gata-gata să-l răstoarne pe Bucur, care stătuse ghemuit lângă prag, ascultând ce se vorbea, şi abia avusese timpul să se tragă înapoi şi să se ascundă într-un ungher.

Numai Tit a rămas încă un timp la una dintre ferestre, pe care reuşise s-o întredeschidă puţin, trăgând cu urechea, până s-a încredinţat că nu mai putea auzi nimic altceva cu privire la măria sa Vlad. Atunci i-a chemat pe Bucur şi pe Mihailo.

Pe Băiat nu l-a căutat, socotind că între timp află lucruri folositoare măriei sale, de la Voiena.

Tit, Bucur şi Mihailo au făcut un plan îndrăzneţ. Puseră ursul să se caţăre pe casă, până la fereastra unde se odihnea solul lui Radu cel Frumos. Solul, obosit frânt, băuse o cană mare cu vin, ca să adoarmă repede, şi sforăia dus. Nu auzi cum ursul desface obloanele de la fereastră, lăsând de sus o frânghie al cărei capăt îl prinse Bucur.

Pe frânghie, Mihailo şi Bucur se urcară şi ei în odaie. Mihailo îi astupă gura solului cu un şomoiog de paie, ca să nu facă zgomot. Bucur îl vârî într-un sac şi îl coborâră pe fereastră.

Aşa, împachetat, îl duseră în pădure, lăsându-l pe urs să-l păzească. Şi dacă Flor sau Sisoe l-ar fi căutat, aveau să-şi închipuie că solul se trezise din somn şi plecase, tot aşa de tainic cum venise, înapoi, la Radu cel Frumos.

— Iată ce s-a petrecut în timpul nopţii! îşi încheie Tit, la fel de mustrător, povestirea.

Băiatul îşi plecă fruntea.

— Ce trebuie să facem? îl întrebă pe Tit.

— Din clipă în clipă, trimişii lui Flor vor pleca, îi răspunse păpuşarul… Bine ar fi fost să fi putut ajunge până la Târgovişte, să-l înştiinţăm pe Xalom, şi el să ne fi dat porunci.

— Nu mai avem timp să-l vestim, grăi Băiatul, Târgoviştea e prea departe. Dar zici că trimişii lui Flor sunt patru. Vom prinde fiecare din noi câte unu!…

— Aşa am cugetat şi eu, spuse Tit. Boierii deocamdată nu vor face nimic. Aşteaptă mai întâi sosirea lui Radu. Ei nădăjduiesc că domnitorul va cădea în capcană. Nu ştiu că a fost înştiinţat de tine. Însă trebuie să punem neapărat mâna pe răvaşe, ca măria sa Vlad, întorcându-se la Târgovişte, să cunoască numele tuturor boierilor lui Radu cel Frumos, care încă nu s-au dat pe faţă, uneltind în întuneric, dar prefăcându-se că sunt credincioşii domniei, şi să-i poată pedepsi.

— Sunt gata! rosti Băiatul, mai aruncând totuşi o ultimă privire spre fereastra Voienei.

— Înşeuează-ţi pe Negru, şi să pornim! îi porunci Tit. Băieţii ne şi aşteaptă pe drumul către Târgovişte, în pădure.