— O NOAPTE PE VALEA VOIEVOZILOR.

Băieţii şi Tit nu se mai săturau să se îmbrăţişeze, să se privească şi să se asculte vorbind.

Mai ales lui Tit nu-i venea să creadă că aceia care fuseseră doar nişte copii – când răutatea şi dorinţa de răzbunare a comisului Ghilţ îi despărţise – crescuseră atât de mari, li se îngroşaseră puţin glasurile şi amândurora le răsăriseră deasupra buzei de sus tuleiele. Inima lui de tată îl îndemna să-l strângă la piept mai mult pe Bucur. Numai că, fiind un om bun şi înţelegător, nu-l lăsa pe Băiat să simtă acest lucru. Îi arăta aceleaşi calde simţăminte, ca şi fiului său. De fapt nici nu era prea greu, fiindcă în lunile cât colindaseră prin ţară se ţesuseră între Băiat şi Tit nişte legături aproape la fel ca acelea dintre un tată şi fiu.

Era mişcător, ce-i drept, însă şi cam caraghios, să vezi pe un om atât de voinic, cioplit parcă dintr-un trunchi retezat de stejar – cum era păpuşarul – plângând ca o femeie.

Atât era de bucuros de revederea neaşteptată că, oricât se străduia, nu putea să-şi oprească lacrimile. Pe chipul lui mare, cu pielea negricioasă şi învârtoşată, semănând cu coaja de copac, picăturile fierbinţi şi sărate i se prelingeau necontenit până în barbă, în timp ce-i strângea la piept, pe rând, cu braţele sale îngrozitor de lungi, pe cei doi băieţi.

La bucuria generală luau parte şi Negru şi ursul…

Un asemenea spectacol merita să fie văzut. Cele două animale nu îşi uitaseră stăpânii şi se înghesuiau care mai de care să-i atingă pe noii sosiţi – unul cu fruntea, nechezând înduioşător, celălalt cu labele, mormăind. Calul numai că nu vorbea, dar încolo îl privea pe Băiat cu nişte ochi umezi, aproape omeneşti. Îi punea capul pe umăr şi şi-l sprijinea cu încredere. În felul acesta nădăjduia că îl va face să înţeleagă pe Băiat cât îl iubea, cât îi lipsise de mult în aceşti trei ani, de câte ori nu-i venise să-l părăsească pe Tit şi s-o ia la fugă prin coclauri, doar-doar îl va regăsi. Ursul avea şi el un fel aproape asemănător de a se purta faţă de Bucur, alături de care copilărise. Însă nu-l uita nici pe Băiat. Din când în când se repezea la el, apucându-l cu labele pe după umeri, şi mormăind bucuros îl strângea la pieptul păros. O dată îl strânse chiar cu atâta foc, încât, dacă Băiatul n-ar fi ajuns aşa de voinic în anii petrecuţi în tabăra ienicerească, poate l-ar fi înăbuşit.

Mihailo şezuse la început mai la o parte, dar curând fu prins şi el de vârtejul veseliei celorlalţi. Familia pe care şi-o pierduse din pricina năvălirilor otomane şi-o regăsea aici, alături de un om simplu şi bun, ca păpuşarul, de cei doi băieţi şi de nişte biete necuvântătoare, cum erau Negru şi ursul, iar patria lui adoptivă devenea Valahia.

Până să ajungă însă să se întâlnească cu Tit, băieţii străbătuseră ţara, călări, călăuziţi de oştenii domneşti. Aceştia aveau o înfăţişare care le plăcuse băieţilor. Fuseseră aleşi numai oameni înalţi, chipeşi, purtând pe ei un fel de dolmane, cum erau cele ungureşti, încheiate cu nasturi făcuţi din şireturi, căciuli înalte din postav, împodobite cu blană, cizme de piele în picioare, şi erau înarmaţi cu săbii şi halebarde.

În drum nu făcuseră decât o oprire într-o cetate aşezată pe râul Dâmboviţa, în mijlocul unor păduri dese, numite Codrii Vlăsiei. Aici, în Cetatea Bucureştilor, se şoptea că ar cam dori vodă, cu vremea, să-şi strămute capitala. La Târgovişte, cel mai de seamă şi mai frumos oraş al ţării, sălăşluiau prea mulţi dintre duşmanii săi înverşunaţi, foşti prieteni şi tovarăşi de uneltiri ai lui Albu cel Mare, pe care Vlad îl scurtase de cap încă de la începutul domniei. În Cetatea Bucureştilor, Vlad îşi clădise o casă întărită, în mijlocul unei puzderii de cocioabe acoperite cu paie, de dughene ale negustorilor şi ateliere ale fierarilor, dulgherilor şi ale altor meseriaşi.

Nu prea departe de casa domnească, se ridica un han. În curtea lui se aflau o mulţime de care cu boi dejugaţi.

La han poposiră oştenii. Băieţii fură ospătaţi pe seama domniei, aşa cum suna porunca pentru toţi câţi erau conduşi, sub pază, până la scaunul din Târgovişte.

Din cetatea amintită, ţinură râul Dâmboviţa pe tot cursul său, străbătând pădurile până într-un sat ce era, ca şi toate moşiile dimprejur, în stăpânirea unui mare boier, Flor.

În dreptul conacului cu ziduri ca de cetate, al boierului Flor, se despărţiră de cursul Dâmboviţei şi, tăind printr-o luncă împresurată de sălcii scorburoase şi plopi, ieşiră spre valea altui râu, Ilfovul… Trecură râul prin vad – şi iacătă-i, în puţină vreme, la poarta dinspre miazăzi a cetăţii de scaun.

De pe zidurile înalte, străjerii îi opriră cu strigăte groase şi ameninţătoare: Dar oştenii le răspunseră, arătându-le cine sunt. Şi intrară cu băieţii pe poartă.

Dacă Cetatea Bucureştilor era un târguleţ curat, cu nişte case domneşti, un han, câteva dughene şi o bisericuţă de lemn, în schimb Târgoviştea le stârni băieţilor o uimire dintre cele mai puternice.

Casele erau arătoase, cu acoperişuri largi, de şindrilă, şi înconjurate cu grădini şi livezi. Printre coroanele înverzite ale copacilor – fiindcă aici, în Valahia, primăvara părea că venise de-a binelea – se iveau turlele – care de care mai strălucite – ale nenumăratelor biserici. Aproape fiecare mare boier din Târgovişte îşi ridicase în ogradă câte o biserică, cele mai multe fiind făcute din piatră. În biserici, boierii îşi aveau preoţii sau călugării lor, ce le făceau slujbele de dimineaţă şi seară.

Oştenii domneşti, acolo unde împrejmuirile erau mai scunde, aruncau în ogrăzile boiereşti priviri pătrunzătoare şi lipsite de prietenie. La ivirea oamenilor lui Vlad, rarii slujitori boiereşti, înarmaţi, ce se vedeau pe uliţe sau cei ce se iţeau prin locaşurile rotunde, anume scobite în ziduri, dispăreau ca bătuţi de vânt. Unii se trăgeau înapoi, să nu li se mai vadă obrazurile. Ceilalţi intrau repede în curţi şi închideau în urma lor porţile de lemn, cu drugi puternici sau cu cârlige de fier.

Căsuţe mai mărunte, cum văzuseră în cetatea de pe râul Dâmboviţa, cocioabe sau bordeie nu se întâlneau în Târgovişte. Sărăcimea fusese nevoită să-şi vândă cocioabele sau petecele de pământ. Boierimii trufaşe sau chiar neguţătorilor înstăriţi nu le plăcea să se amestece cu nevoiaşii.

În timpul lungii domnii a înaintaşului lui Vlad, aceste măsuri se desăvârşiseră. Micii meşteşugari, cârpacii de încălţăminte şi îmbrăcăminte, bărbierii şi tot soiul de oameni nevoiţi să-şi câştige pâinea, făcând fel de fel de munci neguţătorilor înstăriţi, fuseseră împinşi cu totul afară din oraş. Cocioabele lor se găseau în partea mai joasă de dincolo de ziduri.

Călăreţii noştri străbătură partea de miazăzi, liniştită şi tăcută, a ogrăzilor şi caselor boiereşti, şi intrară pe uliţele strâmte, unde se înghesuiau prăvăliile şi dughenele neguţătoreşti, cu acoperişuri late şi lăsate în faţă ca nişte cozoroace de şepci, la adăpostul cărora puteau fi înşiruite mărfurile: postavuri şi pânzeturi, încălţăminte sau numai piele tăbăcită, olărie, făină, peşte proaspăt şi sărat, obiecte de podoabă – şi toate câte se mai puteau vinde într-un târg atât de mare şi însemnat ca Târgovişte.

Pe vremea lui Mircea cel Bătrân, bunicul domnitorului Vlad – acela ce stăpânise Valahia până la Marea cea mare – pe locul acesta, unde se întindeau prăvăliile şi puzderia de ateliere pe bresle – unele în aer liber sau numai sub câte un şopron – fusese târgul propriu-zis. Aici se întâlneau neguţătorii, venind cu carele din toate patru zările, din ţară şi de peste hotare, să-şi vândă sau să-şi schimbe între ei mărfurile. Târgul se ţinea şi primăvara, şi toamna, după culesul strugurilor.

Pentru că locuitorii oraşului se înmulţiseră şi se ridicaseră case numeroase, locul se strâmtase.

Asta îl făcuse pe Vladislav, după cum se povesteşte, să ia hotărârea ca târgurile de aici – cele mai mari şi vestite din ţară, de la care venea chiar numele oraşului – să aibă loc în afară de ziduri.

Locul ales de Vladislav pentru ţinerea târgurilor era pe malul celălalt al râului Ialomiţa – râu ce străjuia în partea de miazănoapte zidurile oraşului – în apropiere de aşa-numita Vale a Voievozilor. (Vale unde, în vremea de demult, pe o câmpie înflorită, îşi ţineau străvechii cneji şi voievozi adunările cu obştea, atunci când aveau de luat hotărâri însemnate, cum ar fi pacea sau războiul…)

Strămutarea târgului, făcută de Vladislav, se păstrase şi sub voievodul Vlad, fiindcă oraşul, oricât era de mare, nu izbutea să cuprindă pe toţi neguţătorii câţi veneau din întreaga ţară.

De altfel, chiar în ziua aceea începuse târgul din săptămâna de dinaintea Floriilor. Neguţătorii erau plecaţi cu mărfuri pe Valea Voievozilor. Cu toate acestea, freamătul era destul de viu şi în cartierul neguţătoresc al Târgoviştei, căci mulţi străini de locuri veniseră să viziteze şi să cunoască prăvăliile din oraş.

Dincolo de cartierul acesta, plin de zarvă şi înghesuit, de unde, prin poarta Dealului, se putea trece peste Ialomiţa, începea, spre stânga, Uliţa Domnească.

Uliţa avea de o parte casele domneşti, sprijinite pe zidurile dinspre miazănoapte ale cetăţii, şi de alta – o serie de curţi boiereşti.

Nefiind cu putinţă, ca astăzi, o aliniere a caselor şi grădinilor, Uliţa Domnească se înfăţişa privitorului într-un fel de haos pitoresc de curţi, clădiri de locuit şi biserici, împrejmuite de ziduri şi garduri de lemn, ale căror porţi înalte şi bine zăvorâte erau păzite de slujitori înarmaţi.

De cum coteai spre stânga, pe Uliţa Domnească, cele mai mari case erau tot ale fostului vistiernic Flor, acela al cărui conac, zidit în chip de cetate, îl întâlniseră băieţii pe malul Dâmboviţei, în timp ce călăreau spre Târgovişte.

Oştenii domneşti se opriră o clipă în faţa porţilor întunecate, tăcute şi bine zăvorâte, ale caselor lui Flor, în spatele cărora nu părea să se afle nimeni. Se uitară lung la crenelul de pe zidul de lângă poartă, şi Băiatului i se păru că vede, în razele roşii ale amurgului care se cobora peste oraş, lucirea unui vârf de suliţă sau a tăişului unei săbii.

Doi oşteni îşi făcură semne, arătând către crenele. Băgaseră şi ei de seamă lucirea armelor. Ceilalţi dădură din cap. Porniră apoi mai departe, până la poarta palatului domnesc. Poarta se deschise, şi ceata de oşteni şi băieţi intrară în ograda domnească, în trapul grăbit al cailor.

În curte, lângă casele mici, locuite de slujitori, se vedeau câţiva cai cu frâiele legate de stâlpii anume înfipţi în pământ.

Aici descălecară şi înaintară pe jos, până la locuinţa comandantului oştenilor domneşti: Xalom.

Xalom, un bărbat colţuros, aproape pătrat, cu nişte sprâncene groase, dar cu o privire tristă, îi întâmpină de la uşă, bănuitor.

Despre Xalom se ştia că fusese în robie la turci şi vâslise pe galere. Trupul îi era plin de urmele rănilor. Copila lui fusese luată şi ea roabă şi dusă lui Hamza. Şi paşa o azvârlise în Dunăre, peştilor.

— Cine sunteţi voi şi ce vreţi? îi întrebă pe noii sosiţi.

Băiatul îi povesti cine erau şi îi spuse că, stând la uşa lui Hamza Paşa de strajă, văzuse nişte valahi şi auzise unele vorbe de care atârna chiar viaţa măriei sale Vlad. Dar pe cine văzuse şi ce anume auzise nu voia să destăinuie decât însuşi domnitorului.

De îndată Xalom, lăsându-i în încăperea lui, sub paza unui oştean, plecă să-l anunţe pe domnitor de sosirea foştilor ieniceri.

Se întoarse. Porunci Băiatului să se spele. Îi dete un rând de straie curate din magazia oştenilor gărzii domneşti, a trabanţilor, şi îi făcu semn să-l urmeze.

Amurgul se coborâse de peste dealuri. Pânzele lui albastre învăluiau zidurile străvechii cetăţi domneşti. Străjerii aprindeau făcliile în ogradă şi le înţepeneau în lăcaşurile rotunde din ziduri.

Clădirile domneşti, zidite după gustul lui Mircea cel Bătrân, pe temelii solide de piatră, aveau în partea de sus un ceardac podit şi el cu lespezi de piatră. Stâlpii ceardacului, măiestrit încrustaţi de un pietrar din Valahia mică, sprijineau acoperişul ţuguiat şi făcut din şindrilă.

În peretele de sub ceardac se deschidea o poartă boltită şi se vedea, în dreapta, un şir de ferestre de la odăile oştenilor de gardă, ale călăului, de la închisoare şi de la magazii.

Pe partea stângă a caselor domneşti se ridica un turn clădit chiar în acel an, din porunca domnitorului Vlad.

Din vârful turnului, oştenii de sub comanda lui Xalom puteau veghea nu numai oraşul, ci şi zările – într-o parte până la râul Dâmboviţa, şi peste câmpiile şi pădurile din jur.

Între turn şi casa domnească era o biserică-paraclis. O trecere subterană ducea de la casele domneşti, pe sub biserică, până la turnul unde domnitorul putea, la nevoie, să se ascundă şi să ţină piept năvălitorilor, apărându-se de sus.

Un alt drum ascuns unea turnul, pe sub râul Ialomiţa, cu mânăstirea şi fortăreaţa de pe deal…

Băiatul, urmându-l pe Xalom, pătrunse prin partea boltită, urcă pe scările de piatră ce duceau în ceardac şi, trecând printr-un coridor, ajunse în faţa unei uşi păzite de doi halebardieri.

Odaia unde îl primea vodă Vlad pe Băiat se afla lângă sala cea mare a sfatului. Ea fusese hărăzită, la săvârşirea palatului, pentru coconii domneşti. Dar Vlad, neavând copii legiuiţi şi recunoscuţi, camera devenise lăcaşul «sfatului mic», unde nu erau primiţi decât boierii cei mai apropiaţi de domnitor, pentru treburi la care ceilalţi nu aveau ce se amesteca.

În popor se povestea că Vlad nu se mai căsătorise, deşi boierii îl rugau stăruitor şi îi găsiseră o mulţime de mirese, fiindcă voia să păstreze neîntinată amintirea iubitei sale din tinereţe, care se înecase, din pricina duşmanilor.

— Să mai treacă timp!… Să mai vedem!… Să mai îmi alin durerea!… se zice că le răspundea vodă boierilor dornici să-l însoare şi să-l vadă cu un moştenitor legiuit.

Intrând în această încăpere, Băiatul simţi un nod ridicându-i-se în gât.

Domnitorul Vlad, cu chipul său tânăr, cu părul bălai, cu ochii pătrunzători, era acolo, în faţa lui.

Şedea la o masă groasă şi grea de stejar, înconjurat de patru boieri. Unul se afla mai în umbră, şi nu i se vedea bine faţa. Ceilalţi trei, dintre care doi mai tineri, erau luminaţi din belşug de făcliile ce pâlpâiau sprijinite în lăcaşurile lor de pe ziduri, ca şi de făclia de pe masă, înfiptă într-un sfeşnic de metal, închipuind un dragon cu spinarea sfâşiată în lung, de la cap la coadă, având deasupra o cruce.

Sfeşnicul fusese primit în dar de tatăl lui Vlad de la împăratul Sigismund, şi domnitorul ţinea la el foarte mult.

Ochii albaştri ai domnitorului erau limpezi. Părul blond îi cădea în şuviţe bogate pe gulerul de catifea, de culoarea vişinei putrede.

Băiatul îngenunche, şi pletele lui, la fel de aurii ca ale voievodului, luminate de pâlpâirea jucăuşă a făcliilor, îi lunecară de-a lungul obrajilor.

— Nu eşti tu călăreţul cel mic de la Râmnic? îl întrebă Vlad, recunoscându-l numaidecât, în chip uimitor, căci Băiatul se schimbase destul de mult.

— Ba da, măria ta, ridică el îndată fruntea, fericit că fusese recunoscut.

Vodă zâmbi, amintindu-şi de păpuşa mânuită de Băiat.

— De ce n-ai venit la mila noastră, cum ţi-am îngăduit? îl întrebă Vodă.

— Am să lămuresc totul! zise el… Numai nu ştiu dacă nişte lucruri, care îl privesc doar pe măria ta, pot să le spun înaintea cinstiţilor boieri aici de faţă.

— Nu te sfii de nimeni. Sunt boierii cei mai apropiaţi de inima mea! îi arătă el pe cei de la masă. Ridică-te, apropie-te şi vorbeşte…

Chipul lui Vlad nu se schimbase, dar vocea lui – cel puţin aşa i se păru Băiatului – se făcuse mai tăioasă, mai puternică şi mai poruncitoare.

Boierii surâseră şi ei, recunoscători domnitorului pentru noua încredere ce le-o arăta, de a-i lăsa să asculte o taină care, aşa cum înţeleseseră de la Băiat, îl privea numai pe Vlad.

— Măria ta, rosti Băiatul – după ce se ridică şi se apropie de masă, în lumina făcliilor, rămânând totuşi, aşa cum se cuvenea, în picioare – împreună cu alţi doi prieteni ai mei, băiatul păpuşarului pe care l-ai cunoscut, şi un sârb, am fugit din Cetatea Nicopole…

Ochii lui Vlad şi ai boierilor îl aţintiră.

— Aţi fost robi? întrebă vodă.

— Nu, ieniceri, glăsui Băiatul…

— Lămureşte pe îndelete, îi porunci Vlad.

— Asta am să şi fac, măria ta, dacă-mi dai voie, rosti Băiatul…

Şi începu să-i povestească, pe cât putea mai desluşit, încercând să nu lase să-i scape nici un amănunt, ce se petrecuse după noaptea aceea din Râmnic; cum fusese trimis cu o ortá la Nicopole, cum stătuse de strajă şi văzuse ce văzuse, şi auzise câte auzise.

Vodă îi puse apoi şi alte întrebări. El şi boierii înţeleseră ceea ce Băiatul nu putuse să-şi dea seama prea bine. Şi anume că, în cetatea Nicopole, în afară de paşa, de Catavolinos, de ieniceri, spahii şi boierii valahi trădători, se mai afla însuşi fratele lui Vlad, trecut de partea duşmanilor.

Despre fratele domnitorului, pe care l-am mai amintit, pe nume Radu, deşi fusese şi el închis de turci la Egrigoz, se ştia că nu făcuse nici cea mai mică încercare de a fugi. Dimpotrivă, se arătase supus faţă de osmanlâi, aşteptând ceasul când Mahomed ar fi hotărât să-i dea scaunul domnesc.

Ceasul venise. Vlad îl răsturnase pe slăbănogul Vladislav. Otomanii voiau să aibă pe tron un alt domnitor credincios lor, nu un răzvrătit, un luptător pentru libertate, aşa cum fusese Mircea cel Bătrân, Dracul Voievod şi, în anii din urmă, Vlad.

Pentru blidul de linte al osmanlâilor, Radu – căruia prietenii şi slugile lui, valahii fugari din ţară, îi ziceau «cel Frumos», fiindcă avea, într-adevăr, o frumuseţe de femeie – îşi vindea patria, îşi vindea fratele şi îşi vindea poporul din care făcea parte. Trecea de bunăvoie în tabăra duşmanului, cu ajutorul şi în folosul căruia voia să domnească.

Băiatul lămurea totul, mai departe, şi chipul voievodului se întuneca din ce în ce mai mult.

Făcliile pâlpâiau, împrăştiind un miros dulceag de răşină. Câinele lăţos, alb, pe care numai târziu de tot Băiatul băgase de seamă că Vlad îl avea la picioare, mârâi pe neaşteptate, simţind pesemne pe domnitor mânios, după felul cum lovise cu pumnul în masă.

Vlad izbuti totuşi să se stăpânească. Ridicându-se în picioare, se îndreptă, urmat de câinele lui, până lângă una din cele două ferestruici înguste ale încăperii, privind luna ce răsărise alburie pe cer.

Gândul că însuşi fratele său era de partea turcilor îl mânia şi îl mâhnea peste măsură.

— Iar pe comisul Ghilţ trebuia să-l tai chiar atunci la Râmnic! îşi spuse gândul cu glas tare. Dar vremea încă nu este trecută!

Băiatul nu îndrăznea să facă nici cea mai mică mişcare. Aştepta poruncile domnului. Aproape uitase că afară, în încăperea lui Xalom, îl aşteptau Bucur şi Mihailo, despre care îi povestise totul, în amănunt, lui Vlad.

— Eu am vrut să-l înjunghii la uşa lui Hamza Paşa – îşi luă curaj Băiatul, până la urmă – dar m-am temut că nu voi putea să mai ajung la timp la Târgovişte…

— Bine ai făcut şi înţelepţeşte te-ai purtat, îi spuse Vlad, reîntorcându-se la masă, făcându-i semn să se apropie şi punându-i mâna pe umăr. Eşti un viteaz. Şi cei doi prieteni ai tăi sunt nişte viteji. Logofete Lazăr – se întoarse domnitorul către boierul ce stătea mai în umbră – nu ştii cumva unde se află păpuşarul, tatăl prietenului acestui băiat? Parcă-mi spuneai zilele trecute ceva despre el… Nu avea şi un urs?…

— Ba da, măria ta… Avea!… izbucni Băiatul, înveselit, recunoscându-l pe boierul ce-l însoţise pe Vlad, cu trei ani în urmă, la iarmarocul din Râmnic, şi care se ridicase, ca toţi ceilalţi, între timp, în picioare.

— Măria ta, rosti logofătul, te înştiinţasem că… boierul Flor – şi, rostind numele acestui boier, logofătul apăsă pe cuvânt cu un anumit înţeles – se pregăteşte să-şi serbeze ziua. La petrecere a poftit de pe acum, pentru sfânta zi a Floriilor, pe anumiţi boieri. Ca hazul să fie mai mare şi bucatele să fie mestecate mai uşor, adăugă el batjocoritor, vistiernicul a poruncit să i se înfăţişeze în ziua aceea la curte şi o mulţime de lăutari şi măscărici. Printre ei l-a chemat şi pe Tit, fiindcă ştie meşteşugul acela ciudat de a mânui păpuşile, şi cântă, şi joacă un urs…

— Aşa e! îşi aminti domnitorul, în vreme ce Băiatului îi venea să sară de fericire şi să-i strige pe fereastră lui Bucur că tatăl său se găseşte la Târgovişte, şi poate chiar în aceeaşi seară îl vor revedea. Îngrijeşte-te atunci, şfetnice Lazăr, urmă voievodul, ca această întâlnire să aibă loc cât mai curând. Voiesc să bagi însă de seamă şi să ţii minte, se întoarse el iar către Băiat, că nu numai la Nicopole se află trădători, ci şi la Târgovişte…

— Am să ţin minte! îi răspunse Băiatul, uitându-i-se drept în ochi, încât Vlad se încredinţă că aşa va fi.

Băiatul se plecă înaintea domnului şi se retrase, mergând cu spatele până la uşa pe care un halebardier o deschise înainte ca el s-o fi atins.

Cu ajutorul logofătului Lazăr, al cărui nume era şi Cazan, şi al trabanţilor lui Xalom, băieţii l-au găsit după aceea, cu destulă uşurinţă, pe Tit, în apropierea Văii Voievozilor, unde acesta îşi întinsese cortul…

Noaptea aceea n-a mai fost chip de dormit!

Nici pe animale nu le-a prins somnul, fie pentru că-i auzeau pe ei vorbind, fie că fuseseră tulburate de reîntâlnirea cu tinerii lor stăpâni. Negru sforăia întruna pe nări şi necheza, iar ursul mormăia şi se frământa în culcuşul său.

După ce băieţii povestiră prin câte trecuseră, de când fuseseră răpiţi de comisul Ghilţ şi până ajunseseră, în seara aceea, la Târgovişte, fu rândul lui Tit să arate câte se petrecuseră cu el…

Povestea lui era mai scurtă. Oamenii lui Ghilţ crezuseră că s-a înecat, însă cu voinicia pe care o avea, deşi lovit şi rănit, izbutise să iasă din valuri. Prea târziu însă, ca să-i mai poată ajuta pe băieţi.

Din nefericire, păpuşarul, în timpul luptei cu slugile boiereşti, fusese împuns cu o suliţă. Pierduse o mulţime de sânge, înotând în apa rece a Oltului şi căţărându-se pe stânci. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Voise să se repeadă şi să-l dezlege pe Negru. Să încalece pe el şi să pornească pe urmele lui Ghilţ. Dar o slăbiciune îl cuprinsese şi se răsturnase în iarbă.

Negru, la rândul său, necheza furios şi sărea în două picioare. Poate că, dacă ar fi fost dezlegat, cu simţurile lui ascuţite, le-ar fi aflat îndată urma. Ar fi fost însă degeaba, fiindcă un cal singur n-ar fi fost în stare să lupte cu toate slugile lui Ghilţ. Aceştia l-ar fi săgetat şi l-ar fi răpus fără nici un folos.

Tit zăcuse în nesimţire până a doua zi. Abia atunci izbutise să se ridice şi să se târască până la Râmnic, unde bolise trei săptămâni.

Toamna venise în acel an mai timpuriu decât altă dată. Iarmaroacele, bâlciurile şi târgurile se ţineau lanţ. Oamenii se bucurau că turcii nu mai puteau să dea iama oricând peste ei, să-i jefuiască. Nu luau, de aceea, în seamă nici ploile ce începuseră să cadă, nici vânturile ce şuierau tot mai avan peste oraşe, sate şi câmpii, târând cu ele în alai frunzele din ce în ce mai galbene, ruginite, putrede sau uscate. Nu ţineau seama de nimic. Voiau să vândă, să cumpere, să joace, să petreacă.

Păpuşarul, care era totodată ursar şi cântăreţ, avea de lucru destul… Numai că grija lui cea dintâi, pe oriunde ajungea, era să-i întrebe pe oameni dacă nu auziseră sau nu ştiau ceva despre copiii răpiţi. Însă, la fel cum nu izbutiseră să afle nici cea mai mică veste despre surioara de suflet a Băiatului – Roxana – cât timp fuseseră împreună, nu reuşea să prindă nici cea mai slabă urmă a celor doi copii răpiţi de comisul Ghilţ.

Tit ajunsese să creadă că Ghilţ îi omorâse pe copii, îi îngropase prin vreo pădure, pe undeva, şi el fugise, de teamă, la turci.

— Nu mai aveai nici o nădejde să ne revedem? îl întrebă Bucur pe tatăl său, luându-l de gât.

— Judecata îmi spunea să nu mai am nici o nădejde, răspunse el râzând, îmbrăţişându-şi drăgăstos băiatul… Dar inima mă îmboldea în taină să mi-o păstrez…

— Şi caii? Văd că nu îl mai ai decât pe Negru, îşi aminti Băiatul… Unde sunt ceilalţi? Ai fost nevoit să-i vinzi?

— Deloc! se învioră păpuşarul… Ceilalţi patru i-am încredinţat domniei, lăsând să-i folosească trabanţii, cât vor avea nevoie. Dar acum ceata ni s-a mărit, urmă el, uitându-se cu încredere la Mihailo. Suntem cinci… dacă-l punem la socoteală şi pe moşneag. Mâine mă înfăţişez la comandantul Xalom şi-i cer înapoi caii.

— Mi-ar place să luptăm şi noi în oastea măriei sale Vlad, îşi rosti, cu glas tare, un gând mai vechi şi mai tainic, Băiatul…

— Pentru măria sa Vlad vom fi gata oricând să luptăm, ziseră nu numai Tit şi Bucur, ci şi sârbul Mihailo.

De după dealul Gorgotei începeau să răsară cele dintâi raze cenuşii-roşietice de lumină. Un cocoş cântă în depărtare, şi alţii îi răspunseră, cutcurigind din răsputeri, parcă pentru a trezi târgul…

Băiatului însă tocmai atunci i se închiseră ochii. Tit le făcu semn celorlalţi să tacă. Prin somnul ce dură nu mai mult de o oră, se văzu călare, în rând cu oştenii lui Vlad.

Caii tropoteau. Săbiile zăngăneau. Domnitorul semăna de data asta cu voinicul din poveste.

Din spate însă, Hamza Paşa, având o suliţă în mână, se pregătea să-l lovească pe Vlad.

«Fereşte-te!» îi strigă Băiatul…

Domnitorul se întoarse, şi cu o singură lovitură de sabie, ca un trăsnet, îl spintecă pe paşa din creştet până în tălpi…

Se deşteptă lac de sudoare. Bucur îl scutura încet. Târgul se trezise şi mulţimea începuse să se frământe. Se auzeau mugetele vitelor şi nechezatul cailor, care îşi cereau în felul acesta tainul de hrană şi porţia de apă a dimineţii. Neguţătorii îşi deschideau tarabele şi îşi orânduiau mărfurile. Glasurile lor le auzise Băiatul prin somn.

— Ai visat urât? îl întrebă Bucur.

— Ba dimpotrivă, am visat nespus de frumos! îi răspunse Băiatul…