Acrisiu descoperă crima

Danae a devenit astfel soţia lui Zeus, olimpianul.

Lunile-au început să treacă, şi chiar la timpul cuvenit copila regelui Acrisiu a dobândit un fiu bălai, frumos ca soarele din slavă şi fără seamăn de voinic, căruia ea i-a zis Perseu.

Nu ştia, biata, cum s-ascundă această crimă a lui Zeus. Pruncul, ca toţi copiii lumii, râdea, plângea şi se juca. Dar, într-o zi, tatăl Danaei trecu pe lângă locul unde era închisă fata lui. Şi dinlăuntru s-auzea glas de copil şi râs zburdalnic.

Repede, tatăl smuci uşa, care fusese zăvorâtă. Trase pe doică la o parte. (deşi sărmana încercase s-arunce-un văl peste copil) – şi ce văzu? Danae, fata ce fusese închisă să n-o vadă nimeni, ţinea la sânul ei un prunc.

— Doica să fie spânzurată! a zis Acrisiu spre ostaşii care stăteau la uşi de pază. Iar tu, netrebnică Danae, mă vei urma pe loc în templu. Şi ai să-mi juri cine e tatăl acestui prunc nelegiuit.

Dusă de plete până-n templul lui Zeus, care se ridica în mijlocul cetăţii, Danae-a trebuit să spună că regele din cer i-e soţul şi tatăl pruncului Perseu.

— Minţi, ticăloasă fără seamăn, a grăit regele Acrisiu. Şi tare-aş vrea să te ucid cu mâna mea, aici, în templul marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l năpăstuieşti. De ţi-ar fi soţ, cum spui, nebuno, el ţi-ar veni într-ajutor. Dar uite-l. Uite-l! Stă pe soclu şi te priveşte neclintit.

— Răspunde, Zeus, îţi sunt soaţă? Nu ai pătruns la mine tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de neuitat, şi-apoi te-ai preschimbat în zeu, spunându-mi singur cine eşti? Răspunde, Zeus! zicea fata, şi pletele şi le smulgea şi se bătea în piept cu pumnii.

Însă măreţul olimpian privea tot neclintit la fată. Privea cu ochii lui de piatră. Nu îndrăznea să scoat-o vorbă, pentru că se temea de Hera. Ea şi aflase de-ntâmplare, stătea în cer, pe-un nor albastru, şi asculta ce se vorbea.

Şi văzând regele Acrisiu că Zeus stă tot nemişcat, a chemat iute nişte meşteri. A poruncit să i se facă o ladă mare, aurită, un fel de cufăr zăvorât.

În acest cufăr a-nchis fata şi pe micuţul ei Perseu. Le-a dat merinde: nişte fructe şi-o amforă plină cu apă. Şi-a zvârlit cufărul în valuri fără s-asculte cum striga biata Danae hohotind:

— O, tată, rege, fie-ţi milă. Nevinovată sunt, îţi jur! De nu vrei să te-nduri de mine, fii bun măcar cu acest prunc venit pe lume fără voie. Nepotul tău e, tată drag.

Dar valurile au luat lada şi au purtat-o, îndelung, deasupra verzilor genuni unde sălăşluia Poseidon7.

Zeus privea din cer cu grijă, dar nu putea să îi ajute, pentru că Hera-i sta alături şi-l priveghea bănuitoare.