Aducerea cailor lui Diomede

Era spre dimineaţă când au intrat Heracle şi-Alcesta în palat. Admet se hotărâse să-şi ridice viaţa cu un pumnal de fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzând-o pe Alcesta vie, surâzătoare, tânără şi frumoasă, nu ştia ce să creadă.

— E vis sau e aievea? glăsuia el, strângând-o la piept pe soaţa dragă.

— Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vieţii. Îţi mulţumim, Heracle!

— Îţi mulţumim, Heracle! glăsuia şi Admet, dezlipindu-şi obrazul de cel al dragei sale.

Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească slujba.

Plutise iar pe mare, şi-n sfârşit ajunsese la cruntul Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din vreme. Şi debarcând acolo, se văzuse pe dată încercuit de sute şi sute de războinici. Totuşi, până la urmă i-a biruit pe toţi. A luat din grajduri caii, legându-i peste boturi cu lanţuri de aramă, şi i-a pornit spre ţărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oştire de călăreţi armaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din nou.

S-a luptat iar, trei zile. În cea de-a treia zi, oştenii bistonieni, câţi mai erau în viaţă, au trebuit să fugă. Regele Diomede a căzut însă prins în mâna lui Heracle. El l-a suit pe punte; dar caii flămânziţi, pe drum, l-au sfâşiat. Mânia zeului ce-aţâţă la războaie a sporit şi mai mult; dar Ares n-a-ndrăznit să se arate iar şi să-l cheme la luptă pe feciorul Alcmenei.

Întorcându-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul Micena.

Regele Euristeu, aflând că Diomede a fost mâncat, pe drum, de propriii lui cai, iarăşi s-a-nspăimântat şi-a sărit în butoi. Heracle a-nchis caii în nişte grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. În goana lor nebună au ajuns în pădurea ce-mprejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mâniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au încolţit şi i-au mâncat pe toţi.